Sursă foto: Paula Rădulescu - arhivă personală

Cu toate că încă de mică se îndeletnicea cu ale scenei, Paula Rădulescu nu şi-a imaginat că va ajunge vreodată actriţă, mai ales că părinţii şi bunicii nu o susţineau – asta până când l-a cunoscut pe Dem Rădulescu şi soarta i s-a schimbat.

Încă din copilărie, Paula Rădulescu (74 de ani) şi-a manifestat talentul înnăscut şi memoria extraordinară compunând piese de teatru după poveştile spuse de bunicul ei, cel care i-a descoperit simţul umorului şi i-a şlefuit năzdrăvănia. Cea care în copilărie se considera „un fel de Ion Creangă la feminin“ avea să devină o voce de neegalat în teatru, la radio, interpretând roluri de băieţi neastâmpăraţi. Însă, ceea ce avea să joace un rol definitoriu în viaţa actriţei a fost întâlnirea cu marele Dem Rădulescu, care i-a devenit soţ la trei luni după ce s-au cunoscut. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Paula Rădulescu despre cum vocea de copil, ce părea o piedică la început, a consacrat-o în lumea filmului şi a teatrului, despre cum căsătoria cu actorul Dem Rădulescu a ajutat-o să cunoască o lume care o fascina şi să o protejeze de abuzurile din industrie, dar şi despre cât mult a afectat-o moartea „surorilor“ ei, Stela Popescu şi Cristina Stamate.  

„Weekend Adevărul“: Mai întâi, cine este Paula Rădulescu? 

Paula Rădulescu: Sunt născută în minunata zi de Sânziene (n.r. – 24 iunie). Am primit în dar puţin noroc, bucurii, tristeţi, succes, dragostea şi aprecierea Măriei Sale Publicul. Iubesc copiii, animalele, florile şi soarele. Ador să dansez şi să citesc. Îmi place cum scrie Sandra Brown. Găseşte un subiect putin incitant ca scriitură şi te face să o citeşti. Eu citesc, în general, câte două-trei cărţi deodată.  

Ce fel de copil eraţi? 

A fost o năzbâtie de copilărie. Eram un fel de Ion Creangă la feminin. Din fericire, sunt crescută de bunicii mei pentru că suntem patru surori, iar eu sunt cea mai mare. Dacă mă creşteau părinţii, eram cea mai mare şi aveam responsabilitate, dar cum m-au crescut bunicii, eram cea mai mică. Acest lucru a fost un mare avantaj pentru mine, pentru că nimeni nu te iubeşte mai mult decât te iubesc bunicii şi nici nu te răsfaţă atât de mult sau preţuieşte. Nepotul este un copil care nu este al tău şi trebuie să ai mare grijă de el. În cazul meu, aşa a fost să fie – să mă crească bunicii. Am fost un „băieţel“ ca atitudine. Eram blonduţă, năstruşnică, subţirică rău de tot, aproape „chibriţel“, deloc frumoasă, fapt care m-a supărat foarte tare.  

În copilărie, îmi spuneam că dacă nu sunt frumoasă, atunci, măcar să fiu cea mai năzdrăvană. 

Ştrengăriţă şi năzdrăvană de mică 

Copiii alături de care vă jucaţi aveau o anumită atitudine faţă de dumneavoastră din cauza aspectului fizic? 

Nu. Nu pot spune că eram urâtă. Aveam o verişoară superbă, cu ochi albaştri, şi toată lumea îi spunea că este frumoasă, iar de mine ziceau că sunt ştrengăriţă. Acest lucru mi-a dat un alt stil de comportament şi de a fi. Îmi spuneam că dacă nu sunt frumoasă, atunci, măcar să fiu cea mai năzdrăvană. Astfel, eram cea mai bună la gimnastică, la dans, la sărit garduri. Nu îmi era frică de injecţii, de niciun animal, şi, chiar dacă mă muşcau căţeii, tot mergeam pe lângă animale mari. Nu îmi făceau nimic, de parcă simţeau că nu îmi este frică.  

Cum arăta copilăria dumneavoastră la ţară?  

În anumite locuri din sat ne jucam oină, ţigănuşii cu burtica goală cântau la două corzi de vioară, iar noi dansam şi ne jucam, deşi nu prea aveam voie, pentru că eram îmbrăcată în rochiţă cu volănaşe, care oricum ajungeau să fie rupte mereu şi atârnau pe mine.  

Iar bunicii cum erau? 

Am avut o copilărie splendidă, cu multă grijă din partea bunicilor. Bunicul meu, fiind un învăţător şi pedagog excepţional, mi-a „desfăcut“ mintea şi mi-a făcut exerciţiul minţii. M-a antrenat foarte mult mental încă de la început. Îmi arăta stelele, făceam matematică fără să îmi dau seama, cu mere şi pere, până să merg la şcoală. Era un foarte bun povestitor, iar când spunea o lecţie de istorie nu aveai cum să nu o ţii minte, nici nu trebuia să o mai citeşte dacă aveai mintea deschisă. El a observat că aveam o memorie foarte bună şi că eram comică sau caraghioasă. Din această cauză, a început să îmi dea să învăţ nişte monologuri mici, cu rimă, culese de pe undeva. Le ţineam minte şi îmi zicea „Ia, spune, tu, Mugurico, poezia...“. Iar eu i-o recitam – „Frunzuliţă de cicoare,/ Cine vrea ca să se însoare/ Să mă întrebe întâi pe mine/ Dacă vrea să îi meargă bine,/ Că eu unul sunt păţit/ Şi pătiţu-i priceput“.  

Pe scenă, făcând lumea să râdă, de la 6 ani 

Le ţineţi minte şi acum...  

Da, cum să nu? Sau prima poezie: „La un colţişor de stradă/ Doi băieţi stau şi se ceartă/ Pentr-un dopuleţ de fată./ Staţi, băieţi, nu vă băteţi,/ Că mai vine-un dopuleţ“. Mă învăţa poezii uşoare şi nostime, să te joci pe ele, pe care le reţineam foarte bine. Şi uite aşa am început să învăţ monologuri mai lungi şi chiar de la vârsta de 6 anişori eram pe scenă şi spuneam câte o năzdrăvănie, iar lumea râdea şi mă aplauda, în timp ce eu câştigam încredere şi, chiar dacă nu eram atât de frumoasă ca verişoara mea Lori, însemnam şi eu ceva.  

De atunci bunicul v-a descoperit talentul şi vă ajuta să vă exersaţi memoria, atât de importantă în teatru...  

Absolut. Atât memoria, cât şi stilul comic. În clasele a VI-a şi a VII-a recitam şi poeziile de la şcoală, dar aveam succes şi cu celelalte poezii, care m-au ajutat cu multe lucruri. Inclusiv în limba rusă şi în franceză învăţam poezii comice pentru a lua o notă bună şi ieşeam din încurcături serioase. De când eram mică făceam un fel de teatru – eram artist, regizor şi scriitor – după poveştile bunicului meu. Aveam în curte o căsuţă într-un copac, în care se afla un scaun. Aici ilustram poveştile spuse de bunicul, iar eu eram toate personajele – recitam, plângeam, jucam şi compuneam textul. Îmi aminteam ce spunea el şi făceam povestea şi replicile. Aveam o imaginaţie teribilă. Făceam totul singură. N-am avut prieteni adevăraţi de copilărie niciodată pentru că ne mutam des, aveam doar amici. Mai târziu, în teatru, mi-am făcut prieteni nemaipomeniţi. În liceu mi-am mai făcut prieteni şi suntem şi acum în relaţii foarte bune.  

Dar unde aţi mers la şcoală? 

Sunt născută la Vâlcea, iar primele patru clase le-am făcut aici. Părinţii mei erau chiaburi, iar pe vremea respectivă era o problemă cu şcoala. Mătuşa mea era profesoară de fizico-matematici la Câmpia Turzii şi părinţii mei m-au trimis acolo la şcoală. Am făcut şcoală în Câmpia Turzii, Turda, Cluj-Napoca şi Sibiu. Am umblat prin toate aceste oraşe după ea şi mi-am făcut şcoala mai departe şi de atunci am început să fac ce îmi plăcea foarte mult şi la ce eram foarte bună – muzică şi balet.  

Pe drumul „comicăriilor“ 

Deci de atunci aţi intrat în lumea artistică...  

De atunci am început, având şi acest exerciţiu nebun din copilărie, respectiv deschiderea, iuţeala şi forţa în picioare. Pentru balet îţi trebuie forţă în picioare, energie, dar, mai ales, să îţi placă să faci asta. Este o meserie foarte grea, dar superbă. Uşor-uşor m-am trezit că sunt o micuţă artistă. Apoi, am revenit la Vâlcea, unde am terminat liceul. Mai făceam balet din când în când, cu profesorii, dar nu pe profil specific. În Vâlcea am făcut Şcoala Medie Comercială, un fel de Contabilitate, dar nu mai ştiu nimic. La liceu trăgeam chiulul la multe şi învăţam doar ce trebuie. Bunica mea se minuna şi nu era de acord să dansez, să mă dezbrac şi să mă vadă toată lumea şi îmi spune că voi muri de foame cu toate aceste „comicării“. Voia să îmi facă „greaţă“ de această meserie. Nu ştiu de ce, mama voia să fiu farmacistă.  

Apoi ce a urmat?  

Cred că am avut un fir conducător în viaţă de când m-am născut şi până în prezent. Ce trebuie să se întâmple se întâmplă. În acea perioadă, se îmbolnăvise Dem Rădulescu de hepatită şi a venit pe timpul verii la Vâlcea, chiar după ce terminasem liceul. Nu eram hotărâtă unde să dau mai departe – părinţii şi bunicii voiau să dau la Farmacie sau la Medicină. Şi le-am spus că trebuie să mă pregătesc, aşa că nu am dat mai departe în acel an. Era doar o scuză.  

Dar aţi dat la teatru... 

În anul următor, în primăvară, a fost concurs la Teatrul „Constantin Tănase“ pentru corp de balet. Bibanu’ (n.r. – porecla lui Dem Rădulescu) mă încuraja să dau la teatru. Însă marea belea era vocea, îi lipsea tot. M-a ascultat doamna Irina Răchiţeanu, celebra actriţă, cu o voce senzaţională. Spunea „Nu are voce. Trebuie să o laşi să crească. Are emisie de copil“. Am fost la doctor să văd dacă am problemele cu corzile vocale şi să descopăr de ce am emisie de copil. Dar aşa e vocea mea, pur şi simplu. Am încercat să îmi lucrez vocea, dar nu a ieşit cine ştie ce. Oricum nu urma să dau atunci la teatru. În schimb, doamna profesoară, marea actriţă Eugenia Popovici, care îmi preda lecţii de teatru, nu a dorit să îmi schimbe nimic la voce – „Fata asta are un haz teribil cu vocea şi cu expresivitatea ei. Hai să o îndrumăm să vedem ce iese. Să ştii că publicul decide“.  

În cele din urmă, în acel an, aţi dat probă pentru corpul de balet...  

Am încercat pentru corpul de ansamblu la Teatrul „Constantin Tănase“. Am dat concurs. Culmea era că nici măcar nu mai eram la curent cu studiile de balet, pentru că în liceu făcusem mult mai puţin, iar în perioada de dinainte de concurs nu făcusem deloc. Am intrat doar două fete din toate candidatele. Eram foarte subţirică şi aveam un corp deosebit de frumos, meritul lui Dumnezeu şi al părinţilor mei. Aveam o ţinută altfel, personală, pe care am păstrat-o tot timpul, inclusiv în cuplete muzicale.  

„Norocul meu uriaş a fost că eram căsătorită cu marele actor Dem Rădulescu şi nu mă atingea nimeni“ 

L-aţi cunoscut pe Dem Rădulescu şi vi s-a schimbat destinul. Cum v-aţi întâlnit?  

În cel mai banal mod posibil şi cel mai la îndemâna timpurilor respective. Pe vremea aceea, la Râmnicu Vâlcea, seara se ieşea la plimbare pe bulevard. Şi gaşca din care făceam parte bătea bulevardul, ne întâlneam pe sub castani. Se pare că obiceiul acesta era şi de pe vremea când Dem Rădulescu era de vârsta mea, el fiind mai mare decât mine cu nouă ani. Într-o seară, m-a ochit în timp ce era cu un prieten de-ai lui căruia i-a zis „Cine e fata aia? Aş vrea să o cunosc şi eu“. Iar prietenul lui îi spune „Stai că mă duc să o scuz“. Aşa se făcea atunci, adică să se scuze că vrea să mă cunoască Bibanu’. Iar eu i-am zis că nu vreau să îl cunosc. Ştiam cine este pentru că era deja vedetă, nu aveam cum să nu fi auzit, mai ales că era tot din Vâlcea. Până la urmă m-a convins prietenul lui să îl cunosc. Am făcut cunoştinţă în acea seară, iar după trei luni ne-am căsătorit.  

Dem Rădulescu era un profesor excelent, un comic fără egal şi un tip cu o spontaneitate intelectuală teribilă. El adăuga şi completa personajele, mai ales când nu era vorba de o piesă clasică, dar şi atunci mai umbla pe marginea textului. 

Foarte repede... 

Totul s-a petrecut foarte repede. După ce ne-am cunoscut, a stat o lună şi ceva în Vâlcea, apoi a început stagiunea şi s-a întors la Bucureşti, iar în acea perioadă comunicam prin telefon sau scrisori. Atunci aveam şi eu spectacole şi venea la ele. Eram într-un cerc de teatru, făceam spectacole şi mergeam cu ele prin staţiuni – Govora, Călimăneşti şi aşa mai departe. Eram puşti, plini de elan şi nebunie. Aveam mulţi colegi care cântau.  

Dar cum v-a cucerit marele actor?  

M-a fermecat cu poveştile şi complimentele pe care mi le făcea. Aveam ochii cât sarmaua şi urechile cât pâlnia de deschise să îi aud povestirile din culisele teatrului şi tot ce trăise. Îi plăcea să povestească, iar eu eram fascinată, pentru că vorbea de o lume pe care o doream şi o visam. Ne-am cunoscut în vară, iar în noiembrie ne-am căsătorit.  

Căsătoria cu Dem Rădulescu, „o cupolă extraordinară“ 

Vă îndruma sau era critic cu dumneavoastră din punct de vedere profesional?  

Era foarte profesor. Nu îmi dădea niciun fel de ton sau indicaţii. Puţini regizori îţi dau tonuri. Acest lucru este greşit pentru că aduci personajul la tine. Trebuie să îţi spună ce ai de făcut şi cine eşti de fapt, ce vor de la tine ca personaj. Dacă îţi dă ceva de făcut ca el, este o imitaţie şi nu mai sunt eu. Dacă mi-ai dat mie să fac personajul, înseamnă că ai nevoie de vocea mea, de modul meu de a spune cuvântul. Dacă spun greşit şi alta este intenţia cuvântului, atunci este altceva. Dem Rădulescu explica foarte bine cum eşti şi ce ai de făcut. Lăuda foarte rar. Faţă de mine avea un fel aparte de a se raporta „Ia uite, bă, la ea!“ (râde). Era un profesor excelent, un comic fără egal şi un tip cu o spontaneitate intelectuală teribilă. El adăuga şi completa personajele, mai ales când nu era vorba de o piesă clasică, dar şi atunci mai umbla pe marginea textului. La radio sau la piese scrise de autori români în viaţă întotdeauna completa personajul cu umorul lui.   

V-a protejat într-un fel căsătoria cu Dem Rădulescu de abuzurile din industrie?  

Într-adevăr, aceste abuzuri au existat întotdeauna, şi la vremea respectivă erau, chiar nu se putea să nu dai darul, dar depindea ce. Se dădeau şi bani. Primeai un rol şi dădeai o parte din bani. Întotdeauna s-a întâmplat aşa. Ca actor, trebuie să joci. În teatrul de revistă nu ai text, deci dacă nu ai text eşti mort, poţi fi şi zâna zânelor că nu ai ce să ciripeşti. Şi, dacă nu eşti vrăbiuţă să ai ce spune, nu înaintezi, trece timpul şi după câţiva ani zice lumea că eşti bătrână. Norocul meu uriaş a fost că eram căsătorită cu un personaj celebru, un mare domn şi un mare actor, şi nu mă atingea nimeni. Am fost sub o cupolă extraordinară. Textele mele sunt plătite toate de mine, chiar dacă actorii şi scriitorii îmi erau foarte buni prieteni.  

Deci v-a ajutat... 

Poate nici nu aveam acces la nimic dacă nu eram sub cupola marelui Dem Rădulescu. E un mare privilegiu, altfel nu te bagă lumea în seamă. Privilegiul nu a fost doar acest lucru, ci şi faptul că am fost tot timpul în culisele Teatrului Naţional, mai ales în prima parte a carierei, când eram foarte tânără. Intram în sală la repetiţii, le ascultam, eram atentă la indicaţii, la cum joacă şi repetă actorii. Învăţam totul. Stăteam la repetiţiile de la „Scrisoare pierdută“, în regia lui Liviu Ciulei, şi am văzut ambele distribuţii repetând şi jucând. Una a fost cu Toma Caragiu şi cu Rodica Tapalagă, iar cealaltă a fost cu Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc. Atât de deosebite erau personajele! Fiecare actor a mers pe altă linie, chiar dacă erau puse de acelaşi regizor. Toţi erau geniali. Era un privilegiu să am acces la aceste repetiţii pe care alţi oameni nu le puteau vedea. 

„Jucam mai mult dezbrăcată. Nu am avut niciodată inhibiţii faţă de costum sau de cum arăt“ 

Cum aţi ajuns în cupletele muzicale?  

Din corpul de balet am trecut foarte repede la cupletul muzical. În corpul de balet, dansam prin rândurile doi-trei, recunosc că nu eram dansatoare de rândul întâi. Ar fi trebuit să muncesc serios încă vreun an pentru a fi în prima linie şi să fiu sigură pe mine. Între timp, în 1962, s-au pus diverse spectacole, iar la repetiţiile generale ne întâlneam cu toţi artiştii – de la muzică, teatru şi balet. Pe vremea aceea, regizor era Cezar Grigoriu, făcea şi film, dar punea şi la revistă câte ceva, iar compozitor era George Grigoriu, fratele lui. La o repetiţie generală, când eram toţi artiştii, George m-a auzit vorbind şi m-a chemat la el. I-am spus că pot cânta, dar că nu sunt cântăreaţă. Şi am cântat pentru el acompaniată de pian. Şi mi-a spus că va pune un spectacol – „Vreau să te folosesc pe tine exact pentru vocea pe care o ai“. Mi-a dat primul cuplet muzical de la Teatrul „Constantin Tănase“, respectiv „Mirciulică“. Jucam o fetiţă de câţiva ani care povestea pe muzică italienească despre năzbâtiile unor băieţi. Eram îmbrăcată ca un copil şi cântam acompaniată doar de pian.  

Când ieşi din teatru şi ţi se întâmplă să auzi publicul vorbind după spectacol este o bucurie. Cel mai mare câştig este când lucrezi cu oamenii, indiferent cum. 

Cum a fost la spectacol? 

Am avut emoţii teribile, dar spectacolul a fost un succes. Când am terminat cupletul, am mulţumit şi am plecat de pe scenă şi am fugit la cabină. Aplauzele continuau în sală, iar lumea striga după mine „Paula, la scenă!“. Dirijor era Gelu Solmonescu şi spunea: „Domnişoară, cum îţi permiţi dumneata să laşi publicul să aştepte? Ce? Eşti vedetă? Cum adică să nu ieşi la aplauze când te cheamă?“. Dar eu am crezut că atât trebuia să stau. Cine îşi închipuise că spectacolul va fi un asemenea succes? Lumea îl cerea din nou. Şi ce să faci din nou? Doar încă o strofă, altceva nu aveam ce să fac. Aşa a început povestea cu vocea de copil şi acest fel de a fi folosită.  

Fără inhibiţii pe scenă 

Ce a urmat?  

Am început să fiu folosită singular, doar eu pe diverse lucruri minore – de exemplu, o strofă muzicală de prezentare. Costumul pe care îl purtam era „pe dezbrăcate“, aşa am jucat mereu, până târziu, foarte dezbrăcată.  

Cum aveaţi curajul să faceţi acest lucru la vremea respectivă?  

Nu am avut niciodată inhibiţii faţă de costum, de cum arăt şi de cum port ceva. Dar niciodată, oricât aş fi fost de dezbrăcată, nu aveam probleme. Era ca şi cum face parte din mine. Nonşalanţa aceasta o ai sau nu o ai. Publicul nu se mai uită la tine să vadă că eşti dezbrăcat, primeşte ceea ce îi dai şi pentru asta te şi aplaudă. E foarte greu să păcăleşti publicul. Am încercat şi eu de două ori, dar aşa se nimerise.  

Cum?  

Eu, de obicei, fac succes la scenă. Chiar la ultimul spectacol pe care l-am jucat, „Sosesc diseară“, a lui Tudor Muşatescu, în care am rolul unei doici, într-o seară mi s-a întâmplat ca o colegă să îmi fure atenţia. Astfel, m-a scos din personaj. Intram în scenă, făceam tot ce trebuie, iar din cinci-şase rânduri de aplauze pe care le luam în mod normal, nu am luat niciunul, nici măcar la cea mai sigură scenă, când îi fac unuia vânt cu poalele pentru că îi era rău, iar de obicei se rupea sala. Deci nu poţi păcăli publicul. Chiar dacă spui că ai făcut acelaşi lucru, publicul te simte, pentru că nu transmiţi la fel.  

„Radioul şi vocile de copii au fost iubirea mea“ 

Ulterior aţi devenit o voce atât de cunoscută a radioului. Cum aţi ajuns de pe scenă la radio? 

Veneau mulţi regizori să vadă spectacolele. În acest mod, mă trezesc invitată la radio. Radioul cred că a fost cea mai frumoasă şi cea mai dragă parte a meseriei mele. Mi-a plăcut că este divers şi faci tot timpul altceva, apelezi la mai multe „sertare“ de voci şi personaje, iar fiecare regizor cere altceva de la tine. Trebuie să umbli şi la voce. La radio, imaginaţia te face să vezi personajul prin vocea pe care o auzi, deci ea face totul. Am jucat cu cele mai extraordinare voci din teatrul românesc. M-am înţeles bine cu Mihăilescu-Brăila, cu Dem Rădulescu, cu care am jucat foarte mult radio. Aveam roluri de copii, de obicei cei năzdrăvani, deoarece aveam o voce foarte bună pentru băieţii cu vârste între 9 şi 14 ani. În schimb, în filmele „Veronica“, „Maria, Mirabela“, „Mama“, „Fram“, făceam voci de fetiţe. Este o mare diferenţă între emisia vocală a unei fetiţe şi a unui băieţel. La radio, doar la început am făcut două seriale cu voce de fetiţă, apoi am făcut doar băieţi şi nu am lăsat băieţii până în prezent. Vocile de băieţi mi-au dat nişte satisfacţii uriaşe. Radioul şi vocile de copii au fost iubirea mea. Cred că am mii şi mii de ore de înregistrare, dar nu oboseam niciodată. În prezent, aproape săptămânal, la Radio România Actualităţi este emisiunea „Cursa de umor – Vocile de aur ale Undei Vesele“.  

Cum era atmosfera de la radio? 

Eram ca o gaşcă de colegi şi copii fugiţi de la şcoală care abia aşteptau să se întâlnească. Fiecare venea cu experienţa lui, avea ceva de povestit, voia să mai ştie ce face celălalt, cum i-a ieşit premiera. Ion Vova, care era regizor, striga la noi: „Linişte! Concentraţi-vă să terminăm odată că iar se face 5 şi spuneţi că trebuie să plecaţi la teatru“. Era foarte frumos. Şi nu ne lăsa să stăm în studio. Ne întâlneam, primeam textele, vorbeam şi cine nu avea treabă trebuia să aştepte pe culoar, afară din studio, iar cine era obosit mai dormea pe lăzile cu recuzită, ce se aflau de jur-împrejurul studioului. Totul era o minunăţie şi o bucurie! De fiecare dată jucai altceva, era altă distribuţie, te întâlneai cu altcineva.  

Motanul Dănilă şi Tom Jones 

Spuneaţi de filmele pentru copii... Ştim că aţi fost invitată la Londra să dublaţi filmul „Veronica“, dar acest lucru nu s-a mai concretizat. Ce s-a întâmplat?  

Nu ne-au lăsat. Aşa erau timpurile. Englezii au cumpărat filmul şi au vrut ca Vulpea şi copilul să fie dublate în engleză de actorii originali, iar noi voiam să facem asta. Nu puteam pleca fără compozitor şi regizor. Nici eu şi nici Vasilica (n.r. – Vasilica Tastaman, rolul Vulpii în „Veronica“) nu vorbeam fluent engleza şi ni s-a spus să învăţăm fonetic. Era multă muncă. Englezii voiau să ne dea profesori, să ne înveţe, şi voiau să ne sprijine cu tot ce puteau pentru a face imprimările la Londra. Atât de mulţi s-au agăţat de aceste două personaje pentru un lucru pe care, de fapt, îl făceam doar eu şi Vasilica. Trebuia să meargă doar regizorul, compozitorul, noi două şi, bineînţeles, un traducător bun de engleză pentru a ne ajuta pe noi, deci un român vorbitor de engleză. Jucam la Boema când mi s-a spus că trebuie să mergem la Londra să facem film. Mă miram că ne lasă regimul să mergem la Londra şi mi se spusese că „aproape s-a aprobat“. Dar de fapt „aproapele“ acesta a fost atât de departe, încât nu am ajuns nici acum. Sincer, nici acum nu ştiu adevăratul motiv – ori s-a făcut trupa prea mare şi englezii or fi zis că suntem lacomi şi nesimţiţi, ori pur şi simplu nu ne-au dat voie să plecăm. Aşteptăm şi acum răspunsul oficial. (râde) A rămas doar o vorbă frumoasă, nu s-a întâmplat nimic. Aproximativ o săptămână a durat efervescenţa din jurul plecării. Englezii îl chemaseră pe Tom Jones să joace rolul Motanului.  

Dar cum a fost să faceţi filmul? 

S-a muncit mult, mai ales că au fost două serii. A durat doi ani. Eu am mai multe voci în film, peste jumătate din el e făcut de mine – toţi iepuraşii, şoriceii, am şi o voce de băiat. Pe vremea respectivă, munceam la un astfel de film de două ori. Întâi se trăgea muzica separat, iar când filmau, muzica intra pe bandă, iar ei făceau playback. Ulterior, partea vorbită iarăşi se imprima pe muzică, nu intra direct, ci intram să facem si playback la Buftea după partea vorbită. Era foarte multă muncă, dar foarte frumoasă. Nu oboseam niciodată. Copilul nu are nici măcar un „şi“ în tot filmul. O gâdilam să râdă, pentru că un râs de copil nu poate fi imitat. A ieşit un lucru minunat.  

Iar la „Maria, Mirabela“? 

Tot filmul a fost o bucurie, precum şi „Mama“, pe care l-am făcut jumătate la ruşi. Pentru rolul Mirabelei, Ion Popescu Gopo m-a chinuit foarte tare pentru că vocea era foarte înaltă şi uşor stridentă. Îţi rupe gâtul o astfel de voce. Gopo nu te lăsa, te muncea. Fiind un personaj afurisit şi năzdrăvan, altfel se înfige glasul şi ţi se rupe gâtul. Doamna Elisabeta Bostan era ca un magician cu copiii. Este foarte dificil să lucrezi cu copiii, să te asculte, să facă ce le ceri, mai ales că sunt mulţi şi fiecare are personalitatea lui. 

„Talentul nu este o diplomă“ 

Şi filmările pentru „Fram“ cum au fost? 

Şi la filmul „Fram“ a fost multă muncă, pentru că am filmat chiar în circ, şi la Moscova şi la Leningrad (n.r. – Sankt Petersburg, în prezent). Erau nişte geruri! Ni se lăsa părul de la umezeală şi când ni-l aranjau efectiv sfârâia. Dar era foarte frumos! 

Povestiţi-ne despre cineva care v-a impresionat de-a lungul carierei... 

Ce băiat talentat era Nicu Constantin şi ce voce avea! Era un talent uriaş şi muzical până la Dumnezeu. Am jucat cu el comedii muzicale, iar lumea râdea de leşina, de exemplu, în „Salutări de la Vasile“. 

Se „fură“ în această meserie? 

De foarte multe ori, la piese de teatru, tot venind la repetiţii, te trezeşti că un coleg îţi fură poanta şi, dacă are unde să o bage înainte de a-ţi veni ţie rândul, ai luat leapşa. Se practică acest lucru. Din această cauză nu li se dă voie altora să participe la repetiţii, doar studenţilor. Când ai un proiect, nu e bine să spui dinainte.  

Dar talentul?  

Talentul nu este o diplomă, îl ai sau nu. În cazul actorilor, decide publicul – dacă treci rampa, se uită la tine şi te aplaudă, fără să îl păcăleşti, e bine. Publicul te simte. 

După atâţia ani de carieră, cum vedeţi această meserie?  

Cred că este cea mai frumoasă. Este foarte solicitantă, trebuie să fii mereu în priză şi ce trebuie, şi nu ai cum decât dacă faci doar asta. Cea mai mare bucurie sunt aplauzele şi succesul. Când ieşi din teatru şi ţi se întâmplă să auzi publicul vorbind după spectacol este o bucurie. Cel mai mare câştig este când lucrezi cu oamenii, indiferent cum. 

„Careul de dame de la Teatrul de Revistă: eu, Stela Popescu, Cristina Stamate şi Adriana Trandafir“ 

Vi s-a întâmplat vreodată să treceţi prin momente dificile în viaţa personală, dar să fiţi nevoită să jucaţi? 

Când a murit tatăl meu aveam o premieră cu spectacolul „Bunica la Istanbul“ şi a fost amânată două zile. Nu ştiu cum am putut să joc. Aveam rolul unui vânzător în bazar şi m-a ajutat foarte mult pentru că îşi striga marfa. Când îmi vindeam marfa era şi o supărare, aveam un ceva în plus. Când au murit, am simţit nevoia să merg la teatru, la cealaltă casă a mea, nu voiam să fiu singură. Voiam să fiu înconjurată de oamenii care mă iubesc. M-a ajutat într-un fel acest personaj să ies cumva din această durere. Moartea fetelor – Stela Popescu şi, la cinci zile după, Cristina Stamate – m-a pus efectiv jos.  

Eraţi precum surorile...  

Da, eram careul de dame de la cabina noastră de la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“. Eram ca surorile – eu, Stela, Cristina şi Adriana Trandafir. Ne simpatizam, ne iubeam, ne sfătuiam. Fiecare era deosebită, cu stilul şi genurile ei. Când ne uneam, făceam careul de dame. Mi-au făcut figura şi au plecat subit. După ce s-a dus şi Cristina, la o săptămână după, am intrat în spital. Niciodată nu am avut probleme cu inima, dar atunci am intrat în spital cu fibrilaţii, direct la Terapie Intensivă. Atât de tare m-a afectat şi am pus la inimă şi m-a durut să le văd în holul teatrului întinse, încât am cedat. Sunt lucruri care dacă ţi se întâmplă...  

În ’89, în oraş erau tot felul de filtre de trecere, trebuia să arăţi buletinul, să dovedeşti unde şi de ce te duci. Oricine avea pardesiu lung era considerat terorist.   

„Frica te paralizează“ 

Cum v-a prins cutremurul din ’77? 

M-a prins în chiloţi la teatru. Eram la sala de pe Calea Victoriei nr. 174, cred că jucam „Sirena“. Ieşisem din scenă, eram în cabină la demisol şi mă dezbrăcasem când a început zgâlţâiala. Fetele din cabină, Didi Ionescu şi încă două actriţe, au luat-o la fugă. Eu doar am văzut că se deschide uşa şi credeam că e de la repetiţiile de dans. Toată lumea o luase la fugă, iar eu am rămas stană de piatră în cabină, alături de cabinieră. Mi-a picat masa de toaletă pe picioare. S-au stins luminile la demisol, se ridicase mult praf, se auzeau ţipete. După o vreme, a venit şeful de producţie cu lanterna şi întreba dacă mai este cineva în teatru. Iar noi aşteptam să se aprindă luminile, iar eu nu mi-am dat seama cât de mare a fost cutremurul. Eu tot întrebam când continuăm spectacolul. Apoi am ieşit din teatru şi am văzut ce era afară – căzuseră hornuri, unele maşini erau avariate, dar a mea, un Fiat 500, cumpărat cu banii de pe cele două filme „Veronica“, era intactă.  

Iar la cel din '89, care a fost tot noaptea?  

Atunci veniseră nişte prieteni la mine, iar toată lumea încerca să facă câte ceva, numai eu rămăsesem în mijlocul casei. Frica te paralizează.  

Dumneavoastră aţi prins şi Revoluţia în Bucureşti...  

Seara a început vălmăşeala, din această cauză revoluţia l-a prins pe Alexandru Arşinel în radio. Noi înregistram Revelion pentru tovarăşii (n.r. – Nicolae şi Elena Ceauşescu). A doua zi după Revoluţie eu trebuia să înregistrez „Pluguşorul“. La Revoluţie, nu ştiam ce se întâmplă. A fost un lucru extraordinar. Locuiam pe Calea Victoriei, colţ cu Piaţa Amzei. De pe străzile din jur apăreau fel de fel de tineri cu drapelul în mână, tăiat pe mijloc. Toată lumea fugea şi era o nebunie de nedescris. Tot locul era lovit de gloanţe. Eram acasă când aveau loc împuşcăturile, nu mai ieşeam din casă. Doina Andronache, care locuia în apropiere, mă îndemna să mergem împreună la televiziune, dar nu voiam să ies din casă. Atunci a murit actorul Horia Căciulescu. Nici nu ştiai cine trăgea. În oraş erau tot felul de filtre de trecere, trebuia să arăţi buletinul, să dovedeşti unde şi de ce te duci. Oricine avea pardesiu lung era considerat terorist. Circulau tot felul de comentarii şi informaţii.