INTERVIU FNT Regizorul Dragoş Galgoţiu: „Festivalul Naţional de Teatru ar trebui privit ca un  uriaş spectacol, un theatrum mundi“

INTERVIU FNT Regizorul Dragoş Galgoţiu: „Festivalul Naţional de Teatru ar trebui privit ca un  uriaş spectacol, un theatrum mundi“

Regizorul Dragoş Galgoţiu  FOTO: Sever  Gheorghe

În a doua zi a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), sâmbătă, 19 octombrie, foaierul şi holul Sălii Studio a Teatrului Odeon devin spaţiul organic al expoziţiei dedicate artei şi vieţii unui artist complex şi plin de elaborate viziuni: regizorul Dragoş Galgoţiu. Tot în FNT, Dragoş Galgoţiu a dramatizat spectacolul "Nevermore" după Edgar Allan Poe, care va fi reprezentat pe 23 şi 24 octombrie, de la ora 19.00, la Teatrul Mic.

Expoziţia „Dragoş Galgoţiu – spectacole, desene, obiecte, prieteni” va fi deschisă în perioada 19 octombrie – 15 noiembrie, la Galeria Odeon, sala Studio. La 40 de ani distanţă de la debutul sibian al artistului (cu „Neînţelegerea” de Camus) expoziţia, care va fi vernisată în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (18-27 octombrie), este un demers care mizează pe informaţia intenţionat-fragmentară, amestecată cu melancolie şi decadenţă. Printuri şifonate, scrise de mână, fotografii cu passe-partout atinse de notaţii ale clipei, imagini – pietre de hotar ale unui parcurs artistic alături de mentori şi prieteni, fotografii înrămate, schiţe de decor, un dulap Biedermeier, cu uşile deschise, adunând obiecte aparţinând artistului – un univers amintind de şifonierul din "Livada de vişini". Imaginile, obiectele, emoţiile – toate sunt supuse fanării; inclusiv proiecţiile video, sau colajele de muzici de scenă şi sunete fracturate, bruiate – toate acestea sunt supuse invaziei nisipului – martor fizic şi metaforă a demersului expoziţional, se arată în prezentarea FNT a expoziţiei.

"Adevărul": Cum aţi conceput "Expoziţia „Dragoş Galgoţiu – spectacole, desene, obiecte, prieteni” ? Ce reprezintă această îmbinare fragmentară de obiecte din parcursul dumneavoastră artistic?

Dragoş Galgoţiu: Cred că o  expoziţie ar trebui să fie altceva decâ o simplă şi stupidă  alăturare de obiecte. O expoziţie ar trebui să dea sens expunerii, ar trebui să fie un act de gândire asupra acestor obiecte, un fel de eseu asupra, tot aşa cum un spectacol de teatru nu ilustrează doar un text, ar fi naiv şi stupid, un spectacol e ocazia de a medita asupra acelui text. De aceea expunerea unor imagini ale spectacolelor pe care le-am făcut, pe lângă rememorarea întâlnirilor cu alţi artişti, cu autorii textelorşi cu imaginarul conţinut dar şi provocat de acele texte, este şi ocazia de a privi, de a simţi şi de a încerca să înţeleg ce înseamnă, pentru mine, toată această mare aventură. Rememorarea este inevitabil fragmentară, orice rememorare este fragmentară, selecţia în actul rememorării este nu numai subiectivă, este şi inevitabil şi dureros şi poate seducător întâmplătoare. Memoria e şi un act de imaginaţie,  memoria este şi ocazia de a reinventa, de a reimagina ce am trăit, deformând ce a fost din perspectiva momentului rememorării. Impresia de mare fragilitate a rememorării mi se pare la fel de importantă ca tot ceea ce rememorăm. Emoţiile, pasiunile, marea aventură a imaginaţiei, toate sunt sfâşiate de timp, timpul înghite aproape tot, asta nu e dureros, dar provoacă o inevitabilă melancolie. Poate chiar de aceea exerciţiul rememorării este important,  nu doar pentru a mai păstra câteva secunde corăbiile care oricum se vor scufunda, dar şi pentru a fi constienţi de risipa asta, pentru a preţui şi farmecul intens, viu, al aventurii, şi melancolia dulce amară a scufundării aventurii în nisipul care înghite inevitabil totul. Focul de artificii al tuturor experienţelor noastre, al marilor întâlniri, focul de artificii al gândurilor şi al pasiunilor noastre se stinge  la un moment, inevitabil. Expoziţia mea despre experienţe teatrale este un spectacol în care timpul a îngheţat, actorii sunt doar imagini suspendate pe pereţii expoziţiei, dar urmele devastatoare ale timpului deja scurs se văd. Totul se va transforma în nisip. Nisipul aşteaptă să înghită tot ce înseamnă încă aventura mea teatrală, imagini ale spectacolelor, imagini cu prieteni şi mentori, afişe, obiecte,  nisipul aşteaptă să inghită şi ceea ce e imaterial, gânduri, emoţii, sau şi mai fragil decăt asta, imaginarul ascuns în întunericul adânc al viselor mele.

De ce aţi ales spaţiul de la Odeon pentru expunere?

Am început să lucrez în teatrul care se numeşte acum Odeon de mai mult de 30 de ani, am fost alături de Vlad Mugur când a dat numele acesta teatrului schimbând profund identitatea vechiului teatru muncitoresc, inventând un alt destin estetic. Am făcut multe spectacole aici, Teatrul Odeon a fost laboratorul meu teatral, identitatea acestui teatru este legată în mod profund de a mea, e firesc ca expoziţia asta, care e şi ea o formă de spectacol teatral, să fie imaginată aici.

Vă încearcă nostalgia de la debutul sibian cu „Neînţelegerea” de Camus?

Nostalgia e o emoţie normală în orice experienţă a amintirii. Spectacolul le la Sibiu făcut acum 40 de ani a fost special nu pentru că a fost primul meu spectacol pe o scenă profesionistă, a fost special pentru că în acea teribil de intensă experienţă am fost legat pentru totdeauna de artişti extraordinari. Marele meu prieten, scenograful Andrei Both a fost de atunci mereu alături de mine. Unul dintre mentorii mei, Aureliu Manea, a fost şi el, din umbră, alături de mine. O actriţă excepţională, doamna Anca Neculce, a fost pe scenă şi a strălucit în noaptea dureroasă a textului camusian.

Spectacolul „Nevermore”, de la Teatrul Mic, selecţionat in FNT, are un scenariu pe care îl semnaţi după Edgar Allan Poe. Cât e de dificil să dramatizezi un poet? Ce are acest spectacol deosebit?

Sunt sedus de mult timp de o anumită atitudine şi modalitate de a imagina repertoriul teatral, mă refer la ceea ce numesc eu ”scenariul teatral”, o formă de reprezentare scenică a unor texte care nu au fost scrise pentru  teatru. Nu e o formă de dramatizare, textele nu devin piese de teatru, nu sunt metamorfozate din ceva în altceva, cum se întâmplă de multe ori, textele rămân aşa cum au fost scrise dar sunt prezentate fragmentar, fără modificări, arhitectura estetică şi teatrală este însă extrem de personală, inevitabil subiectivă, dar orice lectură regizorală scenică este subiectivă.

Am început experienţa asta cu un text scris de Petre Ţuţea în 1992, Teatrul Seminar, un text filosofic pe care autorul îl considera un text pentru un spectacol de teatru, dar prea imposibil de reprezentat pe scenă, având o dimensine enormă, neavând personaje, neavând situaţii teatrale, neavând conflict, neavând alte argumente pentru a fi adus în faţa spectatorilor decât dorinţa autoriului pe de o parte şi importanţa aducerii unui asemenea text pe scenă, mai ales într-un moment sensibil, la puţin timp după dispariţia autorului, în perioada în care personalitatea lui anima spiritele tuturor. Am reuşit să inventăm o reprezentare teatrală intens emoţională, păstrând spiritul textului, ceea ce a fost seducător. După aceea am aduspe scenă ”Portretul lui Dorian Gray”, ”Ghilgamesh”, ”Berlin Alexanderplatz” ”Memoriile lui Casanova”,  sau un scenariu numit ”Kafka, 5 vise”. 

Povestirile întunecate ale lui Edgar Allan Poe şi bizarele lui căltorii în visele personajelor sunt intens teatrale, de aceea aducerea lor pe scenă a fost un act firesc. Lumea inventată de Poe a provocat actorii, iar actorii provoacă acum publicul să o exploreze. Edgar Allan Poe a rescris sensibilitatea într-o formă personală, a influenţat tot ce s-a scris după el, noi am încercat să dăm acestei sensibilităţi unice o formă teatrală.

Aveţi o afinitate pentru a dramatiza si a monta capodopere ale literaturii universale. Cum putem aduce tânărul public la teatru şi cum îl putem reîntoarce, din faţa calculatorului, spre lectură şi spre teatru?

Sunt convins că lumea nu se schimbă în profunzime atât de repede cum pare. Dacă priveşti orice mişcare de foarte aproape, ea poate părea uneori surprinzător de rapidă, dar de la distanţă ea se estompează, probabil că privită de foarte departe acea mişcare care prea extrem de rapidă pare să nici nu existe. Marile vise ale omenirii, miturile, emotiile şi nevoile noastre profunde se metamofozează  extrem de lent, repetă aceleaşi modele. Poveştile repetă poveşti, doar forma pare mereu diferită. Avem nevoie de mitologie, revolta şi nefericirea se rescriu mereu altfel, sunt însă doar altfel colorate. Spectacolul de teatru poate colora în culorile timpului de acum poveştile scrise ieri, avem nevoie să repetăm mereu poveştile, să le vedem, să le trăim, să le imaginăm, mereu altfel, dar ele de fapt sunt aceleaşi.

Spectacolul de teatru face asta, ceea ce pare mereu surprinător este stilul lecturii, dar ceea ce contează, chiar dacă pareu neori mai puţin vizibil, este dincolo de ceea ce pare, este realitatea profundă, mitemul, miezul, ceea ce ne afectează subconstient, e ceea ce rămâne, ceea ce de fapt ne atinge, chiar dacă uneori nu ştim asta. Există multe moduri de a privi teatru, de a-l privi dinăuntru,de cei care îl imaginează, dar şi de a-l privi din afară.

De aceea dincolo de spectacol, de un spectacol, de visele personale ale creatorilor şi de visele provocate publicului, respiraţia teatrului ca fenomen mi se pare extrem de importantă. Teatrul e un fel de ”limbă adamică”, prin care omul priveşte destinul uman, uneori ca pe un monolog despre fericire şi, sau, despre nefericire, despre dorinţele sau despre limitele dorinţelor noastre... monologul devine însă, uneori, în spectacolul de teatru şi în fragilele noastre experienţe omeneşti, un misterios dialog cu puteri care depăşesc înţelegerea noastră. De aceea destinul trebuie povestit, nu totdeauna trebuie să facem efortul de a-l înţelege. Fenomenul teatral este el însuşi mai seducător şi mai misterios dacă îl privim în ansamblu. Un mare festival de teatru este mai mult decât suma spectacolelor pe care le aduce împreună, un festival de teatru este un unic spectacol în care autorii spectacolelor devin personaje, cu pasiunile sau cu cinismul lor, cu toată patima încercărilor lor de a privi, de a arăta  şi de a înţelege. Festivalul Naţional de Teatru ar trebui privit ca un asemenea uriaş spectacol, un ”theatrum mundi” în care lumea şi teatrul se privesc cu o mare curiozitate în oglindă.

Adevărul.ro este partener media principal al FNT pentru a şasea ediţie

Citiţi şi:

"Adevărul“ este partener, pentru al şaselea an, al Festivalului Naţional de Teatru. Peste 100 de interviuri în Colecţia Interviurilor FNT de la Adevărul Live

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: