Cat de interesant e Mircea Murariu cand nu face politica. Adica nu intra in copaia unde se balacesc doar porcii infometati si salbaticiti. Nu e de mirare temeritatea lui Robert Lepage. E un pic specifica creatorilor canadieni de teatru. Am vazut Rinocerii in 2007, pusa in scena de Jean-Guy Legault, si fiind obisnuit cu teatrul din Romania m-a surprins cate efecte erau adaugate. Tinand cont ca n-am vazut piesa montata in Romania, si niciunde altundeva in rest, as indrazni sa zic ca asta nu m-a impiedicat sa-mi insusesc mesajul, sau mesajele. Cat despre contemporaneitatea lui Shakespeare, celor care chiar o iau prea in serios le sugereza sa incerce sa-l citeasca in original. N-am incercat, recunosc, dar stiu totusi ca a scris dupa ce regele Iacob I isi scosese vesita Biblie, pe care nu o poate pricepe cu usurinta azi multa lume - o gramada de cuvinte aveau cu totul alte sensuri decat au azi. Daca limba, vehiculul prim, e o ghicitoare, inchipuie-ti cam cat intelegem noi azi din ceea ce voia sa sugereze sau ce intelegea publicul lui la vremea in care a fost creat. Nu ca n-ar exista niste constante ale naturii si comportamentelor umane, dar e vorba despre cum ne raportam azi la acestea si cum se raporta autorul si publicul lui. Am dubii ca semanan prea tare in privinta, asta. Acum e adevarat, Polonia e si o tzara foaaaaarte primitiva, din anumite puncte de vedere chiar traieste pe undeva pe la inceput de secol 17...

Mie-mi plăceau și comentariile politice semnate de dl Mircea Morariu. Erau dintre cele mai pertinente din zonă. Argumentul dvs cum că de politică ar trebui să se ocupe doar „porcii înfometați și sălbăticiți” mi se pare bizar. Mie mi se pare taman dimpotrivă, că de politică ar trebui să fie interesați toți cetățenii (ideea că unii ar putea fi „apolitici” este stupidă, din moment ce și absenteismul e o formă de a face politică, una păguboasă, desigur), iar cei mai inteligenți și mai educați dintre ei au chiar obligația morală de a se implica, fie în mod direct, prin participare la activismul de partid, fie indirect, prin comentarii și analize politice. Contemporaneitatea lui Shakespeare nu ține de intențiile socio-culturale desuete ale autorului - într-un anumit sens, Anglia sec. XVI este irecuperabilă oricâte studii riguroase s-ar face asupra limbajului, moravurilor etc -, ci de tematica perenă pe care o abordează. De-aia e relevantă literatura veacurilor trecute, de-aia vor fi mereu instructive melancolia poetesei Sappho (sec. VII î. Hr.), luciditatea lui Thucydides (sec. V î. Hr.) sau pesimismul lui Tacitus (sec. I d. Hr.) etc etc, oricâte secole ar trece. În fine, pe mine „gumilasticitatea” nu mă prea aranjează. Am o adevărată oroare de ecranizările și de punerile în scenă care abordează teme istorice fără să acorde atenție cadrului istoric. De pildă, găsesc că f. apreciatul Gladiator (2000), al lui Ridley Scott, onorat cu 5 Oscaruri, este un remake neizbutit după The Fall of the Roman Empire (1964) al lui Anthony Mann, care n-a obținut decât o nominalizare la Premiile Oscar.

@ Octavian Remus Mocanu Nu cred că sunteți corect cu dl Morariu. Omul nu îi vedea pe unii albi și pe ceilalți negri. Am cetit articole cu aprecieri și cu critici la adresa lui Johannis, a PNL-ului sau a PSD-ului. Așa că nu văd cine erau „albii” și cine „negrii”. Păi, democrația însăși nu poate funcționa în condițiile unei societăți ignorante sau indiferente față de treburile cetății. Istoric, implicarea în politică a cetățenilor a crescut exponențial. Imaginați-vă diferențele în materia asta între sec. XVIII și secolele următoare. Trendul merge în aceeași direcție și azi, o dată cu televiziunile prin satelit, cu apariția unei limbi universale (engleza) și a internetului. Așadar, nu suntem contemporanii lui Shakespeare? Opera Marelui Will vi se pare la fel de anacronică și de irelevantă azi precum... codul adivinatoriu din Republica Romană clasică? Pe mine mă contrariază, și încă enorm!, ceea ce spuneți dvs pe tema asta. Legat de ecranizări, cred că mi-ați ratat ideea. Nu pretindeam de la o operă de ficțiune să poarte chingile unui documentar. Totuși, nu-ți poți bate joc de cadrul istoric, atunci când pui în scenă o operă istorică. Dacă, de pildă, așa cum se întâmplă în Gladiator (2000), înfățișezi o bătălie între legiunile lui Marcus Aurelius și marcomani, în pădurile Germaniei din sec. II d. Hr., nu poți să-i îmbraci pe romani într-o uniformă care-i transformă mai degrabă în niște oșteni franci de secol IX și nu poți „aproxima” artileria vremii cu o marjă de eroare de peste 1500 de ani!

@ Sertorius: e o impresie. N-am pretentia ca suprinde adevarul. Din cele cateva texte pe care le-am citit, omul a reusit nu numai sa ma plictiseasca cu povesti despre baronii psd-ului, ci sa-mi lase si un gust de subiectivitate cam dambovitean. Poate ma insel insa, si de fapt omul o fi un tot atat de viguros critic si al gastii cealalta. Oricum n-a meritat osteneala data, Democratia, sau "democratia", a functionat binisor cu o societate FOARTE ignoranta in SUA si cate alte locuri. Pana intr-o zi, fireste. Insa idealul moale al educarii publicului se loveste de realitatea dura a imposibilitatii practice. In mod normal ar fi trebuit deja sa admiti asta ca o data de plecare in judecati pe subiect. Daca inca n-ai facut-o, nu-mi fac griji, esti un tip deschis la minte care din pacate n-are unde ajunge mai tarziu cu concluziile decat la modestia asta a celor care nu mai viseaza idealuri irealizabile. E adevarat ca participarea politica reflecta tendinta asta de largire a fenomenului, insa tot adevarat e ca de fiecare data cand segmente ale gloatei s-au apucat sa faca prima data politica, au facut bordel din sistem. S-a vazut asta dupa 1990 (si de fapt se mai vede si azi). S-a vazut asta in Europa de vest cu 2 razboaie mondiale, si-un holocaust. Chiar experienta amara a bolsevismului rusesc, cu gulagurile lui, tot fenomenul asta il ilustreaza, ptr ca bolsevicii au ajuns la putere in virtutea preferintei unor gloate "urbane" si rurale, si sistemul s-a mentinut la putere aproape un secol prin complicitatea maselor. Tu ti-ai facut un fetis din democratie, si sugerezi, eronat, ca exista un sens istoric pozitiv. In realitate “democratia” occidentala a parut a merge bine cand gloatele se tineau departe de politica si nu era asa increzatoare in adevarul credintelor si valorilor lor, si se duce azi de rapa cand gloatele sunt mai increzatoare decat au fost vreoadata in valoarea absoluta a ideilor lor. “Democratia” occidentala a mers binisor cand gloatele erau proaste ca noaptea, si se duce acum pe copca cand gloatele sunt “informate” de bullshit-ul produs de tampiti dintre ei, si arunncat cu darnicie in retea. Am mai avut o discutie pe tema asta, si ti-am sugerat cateva lecturi, de care si daca ramai un fan al democratiei si utilitatii neconditionate a implicarii maselor in politica, trebuie totusi sa tzii cont. O alta mostra de naivitate mi se pare sa crezi ca daca azi ne informam ‘prin satelit”, asta face din noi altceva decat tot niste prosti cocliti care dau in gropi. E o doza de dreptate in vorba aia care atragea atentia ca un posesor de telefon inteligent nu este neaparat si el inteligent… Ai cam picat in demagogie daca mai iei cu "marele will". N-am vorbit despre nici un cod roman, si n-am facut nici o comparatie. N-am spus decat ca nu ne este asa contemporan, s-au schimbat lucruri importante in cultura occidentala cel putin, ptr a mai putea fi considerat asa. Asta nu-l face neaparat mult mai putin valoros. Ii reduce doar o gradatie valoarea. Fetisismul loveste din nou. Si macar daca ai fetisiza un dramaturg roman… Teatrul lui S. este elitist. N-avea cum sa fie altfel. Ironic, criticii vorbesc despre “denigrarea actiunii colective” in teatrul filos-aristocratic al lui S. Sa mai amintesc despre anti-semitism? Sa mai amintesc de procedeele in care abunda folosirea de magic plictisitor? Sa-ti cer sa cauti o singura piesa unde sa lipseasca strigoii, fantomele, stafiile, duhurile, dumnezeii sau spiritele? Mi se pare din pacate ca am surprins foarte bine ideea despre ce inseamna regizorul. E una inca tare restrictiva. Iti sugerez sa accepti ca o punere in scena, daca nu aduce nou in raport cu precedenta, e un fel de munca industriala rutiniera si atat. Iti sugerez sa accepti ca cel care pune in scena foloseste fondul piesei ptr a ilustra propriul lui punct de vedere asupra unei chestiuni care se preteaza cat de cat a fi continuta in piesa aleasa. Hai sa fim mai relaxati.

@Octavian Remus Mocanu. Firește că nu trebuie neapărat să vă placă comentariul politic al dlui Morariu. Însă una e să spui că un comentator vă plictisește, că nu merită efortul de a fi cetit etc și cu totul altceva să-l descrii ca pe un telenovelist care nu vede realitatea decât în alb/negru. Nu văd sincer în ce constă „eroarea” sensului istoric pozitiv al democrației. La scara istoriei, așadar nu în cazuistica măruntă a sinuozităților de etapă scurtă, acesta este trendul general. Ăsta e un fapt, nu o părere care ar putea fi eronată. Democrația nu poate „merge” atunci când gloatele sunt proaste, când electoratul e ignorant. Dimpotrivă, cu cât publicul e mai educat, cu atât el își poate utiliza mai bine și mai eficient drepturile politice conferite de regimul democratic. Că există o „utilitate necondiționată a implicării maselor în politică”, mi se pare indubitabil. Asta e o axiomă a democrației și, încă mai profund, a convingerii că oamenii sunt (ar trebui să fie) egali în drepturi. Desigur, nu toată lumea este la fel de inteligentă, la fel de instruită, la fel de informată și la fel de bine intenționată. Taman ăsta ar trebui să fie obiectivul unui regim politic democratic - crearea unor instituții care să ofere cadrul în care oamenii să convingă și să se lase convinși de argumente inteligente, să deprindă virtutea toleranței față de preferințele altora, să fie responsabili etc. Treaba cu satelitul și cu internetul trebuie s-o înțelegeți în perspectivă. Chiar dacă aceste instrumente pot și chiar sunt utilizate și de grupuri nocive - fundamentalism islamic, neo-naziști etc -, totuși, per ansamblu, influența lor, masivă și incontestabilă, împinge societatea în direcția dorită. De câteva secole, începând cu Revoluția Franceză, umanitatea prinde treptat conștiință de sine. E tot mai greu să justifici tirania și barbaria față de societăți care nu mai sunt etanșate, față de oameni care au acces la fluxul general de informație (și de formație) pe care media și rețelele de socializare îl colportează. Sunt curios ce anume s-a schimbat în chip fundamental în cultura occidentală, într-atât încât să ni-l întrăineze pe Marele Will (vă deranjează apelativul ăsta?). Ce importă strigoii și celelalte elemente neesențiale din dramaturgia lui Shakespeare? Omul, dle Mocanu, este o ființă simbolică și de-aia clasicii ne rămân contemporani indiferent cât de mult s-ar modifica în timp condițiile materiale de existență. Asta cu relaxarea o subscriu. Eu eram relaxat, însă, în același timp, mă arătam deranjat de lipsa de igienă ornamentală a unor puneri în scenă. Sunt de acord că o operă dramaturgică poate susține vederi regizorale diferite, uneori chiar antagonice, însă asta n-are legătură cu fondul ornamental. Poți evoca cu acuratețe, de pildă, Roma antică, indiferent că ne înfățișezi romani eroici, decăzuți sau „naturalizați”, indiferent că urmărești să prezinți o scenă istorică sau o dramă de tip contemporan plasată într-un eveniment istoric. Poate e o deficiență de-a mea personală, însă eu nu prea pot să te urmăresc în registrul simbolic dacă în cadrul decorurilor mi-ai dovedit deja că ești... lăutar. Probabil că asta e o prejudecată, poate că există potențial și în rândul simbolurilor descărnate, îmbrăcate neglijent sau de-a dreptul prost...

Ciudat totusi, nu de alta dar tiraniile par a se simti foarte bine in contextul de care vorbesti, si se inmultesc. Sunt curios ce anume s-a schimbat în chip fundamental în cultura occidentală, într-atât încât să ni-l întrăineze pe Marele Will (vă deranjează apelativul ăsta?). Nu, nu ma deranjeaza, ma amuza, ca denota naivitate. S-au schimbat de ex. mentalitatile: in contrast cu fetisismul care din pacate inca te mai stapaneste, in Vest, in lumea academica anglosaxona insasi, raporturile cu S. sunt mai relaxate: aia pot vedea elitismul teatrului lui, si nocivitatea ingurgitarii lui fara a constientiza faptul. In contrast, tu, din idolatrie, nici macar cand ti se atrage atentia asupra faptului, nu esti gata sa accepti realitatea. Asta poate nu realizezi, insa e un mod foaaaarte romanesc (si neliberal, si coservator, si traditionalist) mod de a te raporta la un "obiect"-fetis si in fond la realitate. N-am pretins ca teatrul lui S. este fara valoare. N-am spus ca are valoare mica. Am spus doar ca autorul nu ne este totusi contemporan, nici macar figurat vorbind. Si am amintit succint de ce. Nu pare a te fi miscat din fatza icoanei insa... Unul dintre cercetatorii atestati ai teatrului lui S. (Jerald Spotswood) oserva (in "We are undone already: Disarming the Multitude in Julius Caesar and Coriolanus" (Texas Studies in Literature and Language 42 (Spring 2000), il gasesti gratuit pe JSTOR) ca "guvernarea multimii (model al democratiei) nu este prezentata de S. ca o alterantiva viabila. In J.C. si Coriolanus carmuirea multimii e caracterizata drept "multimea galagioasa tulburand strazile" Spotswood, ca si altii care il citeaza, remarca caracterul elitist al teatrului lui S. "Ce importă strigoii și celelalte elemente neesențiale din dramaturgia lui Shakespeare? Omul, dle Mocanu, este o ființă simbolică și de-aia clasicii ne rămân contemporani indiferent cât de mult s-ar modifica în timp condițiile materiale de existență." Pai... conteaza. Sunt clasici si clasici, unii mai contemporani cu noi decat altii, ptr motivele pe care le aminteam dar si cate altele. Sa vrei sa suprimi nuantzele astea, e o intreprindere dubioasa. Aici nu e vorba in primul rand de modificari ale conditiilor materiale, ci alte mentalitatilor: daca vesticii ramaneau pe loc in privinta asta, probabil il mai citeau sau foloseau in treatru si azi pe S. fara sa-i remarce limitele. Ca ce sa vezi, a fost si el (de mult) o, si le avea... Si sincer, replica ta nu trateaza nici macar lista scurta de belele cu teatrul lui S. pe care a propus-o un profan ca mine... Antisemitismul l-ai uitat de ex. In privinta punerii in scena: inca nu admiti inca faptul ca cel care se ihama la asa ceva, poate reinventa de la cap la coada piesa si mesajul ei. Piesa poate fi o ocazie doar. Acesta o foloseste ptr a-si exprima punctul de vedere. E o creatie, sau re-creatie. Si alaturi de punerile in scena scurpuloase (deja vazute de tot publicul asiduu), se poate revela si ea uneori interesanta, potrivita si incitanta intru explorarea de noi orizonturi mentale, si spre descoperirea unor filoane de reflexie virgine.