Şi m-am simţit confortabil, m-am simţit ca acasă. Sigur, a contat în asta faptul că sala, proiectată de o mare Casă de arhitectură austriacă, seamănă cu cea a clădirii Teatrului din Oradea, la rându-i de puţini ani reintrată în circuitul teatral, după o lungă, interminabilă renovare.

M-am simţit ca acasă poate şi fiindcă regizorul onorat cu premiul pentru întreaga activitate a fost Alexandru Colpacci, de al cărui nume e legată una dintre cele mai faste etape din istoria Teatrului din oraşul în care locuiesc din 1981 încoace. Viaţa a vrut să văd relativ puţin din creaţia lui, dar cu toate acestea Emigranţii sau Tango, Ţarul Ivan sau Spre stele, magnificul Astă-seară se improvizează au fost, rămân pentru mine prezenţe.  E vorba despre montări despre care am citit, e vorba de spectacole despre care mi s-a povestit adesea, care parcă încă mai trăiesc în memoria trupei (da, există o memorie a trupei, atunci când aceasta a funcţionat ca atare, chiar şi atunci când componenţii ei sunt alţii) şi a spectatorilor de cursă lungă, cu toate că nu se mai joacă demult.

E vorba despre spectacole care sunt încă vii, deşi pe vremea când ele au ieşit la public, când au avut succes, când şi-au adjudecat premii, nu existau mijloacele tehnice spre a fi filmate, conservate. Se mai păstrează din ele doar câteva fotografii la care mi s-a întâmplat să revin adesea şi pe care, în perioada în care am cumulat funcţia de secretar literar al Teatrului orădean, le inseram în caietele-program, cu respectul ce se cuvine acordat valorii, patrimoniului.

M-am simţit confortabil şi fiindcă pe parcursul întregii zile petrecute la Iaşi am avut  sentimentul că sunt tratat asemenea unui oaspete de seamă. În pauzele Galei, la cocktailul de după, am discutat cu alţi invitaţi şi cu toţii mi-au împărtăşit sentimentul de a se fi simţit la fel de răsfăţaţi. Unii au făcut-o şi pe scenă. Răsfăţaţi şi respectaţi.

Şi tot despre răsfăţ, dar şi despre respect mi-au vorbit deopotrivă prietenii mei, ieşeni, care mi-au mărturisit că în acea zi au uitat, ca prin minune, de amărăciunile provocate de unele decizii nesăbuite ale administraţiei locale, decizii ce le-au mutilat oraşul, l-au deposedat de o parte din ceea ce înseamnă memoria lui culturală, dar şi sentimentală. Au uitat  pentru că au simţit că Iaşul lor şi-a redobândit importanţa de odinioară şi că aspiraţia de a-l vedea peste câţiva ani Capitală culturală europeană nu e deloc un simplu capriciu, o ambiţie fără noimă ori o temă de campanie electorală. Inspirată, aşadar, în context, decizia de a invita pe scenă spre a înmâna premii personalităţi culturale ieşene, şi încă şi mai inspirată hotărârea preşedintelui UNITER de a-l premia pe inegalabilul poet Emil Brumaru. Cu atât mai mult cu cât trofeul Galei e asemenea unei cărţi salvată dintr-un incendiu.  

De fapt, graţie profesionalismului nedezminţit al micii echipe de la UNITER însoţit, vorba amfitrionului Galei, Ion Caramitru, cu cel al gazdelor, fie ele din Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” (foarte bună regia artistică semnată de Cristian Hadjiculea, foarte bune momentele artistice, mai cu seamă cele datorate lui Adrian Naidin), de la Consiliul judeţean ori tineri studenţi voluntari,omniprezenţi şi mereu pregătiţi să îţi fie utili, ea, Gala, şi-a redobândit aura, strălucirea, caracterul sărbătoresc de odinioară. Dovadă peremptorie, cum spun juriştii, că hotărârea ca anul acesta Gala să părăsească Bucureştiul a fost una înţeleaptă, îndemnând la recidive.

Încă de dimineaţă, când am trecut prin Teatru pentru felurite chestiuni administrative, am avut sentimentul că de data asta Gala va fi altfel. Altfel decât s-a întâmplat la ultimele trei-patru ediţii, altfel, adică aşa cum era odinioară.

Odinioară, adică atunci când, rând pe rând, sala Teatrului Odeon, cea a Operei Române ori cea a Teatrului Naţional din Bucureşti, dar şi cortul instalat în 2007 la Sibiu, s-au dovedit neîncăpătoare. Telefoanele sunau mereu cu noi şi noi, dar, din păcate, ori, poate, din fericire, cererile de invitaţii sau de bilete formulate de la capătul celălalt al firului, se dovedeau imposibil de satisfăcut. Toate locurile erau date.

Invitaţii au sosit la spectacol cu mult timp înainte, indiciu clar al nerăbdării. Şi mai toţi erau în ţinută de gală. Multe, nesperat de multe doamne în rochii lungi, de seară, mulţi domni cu papion şi smoking.

Am fost întâmpinaţi cu toţii cu urări de bun venit. Bun venit la Iaşi, bun venit la teatru. Şi cu toate că Gala s-a prelungit mult în noapte, echipa TVR ce a asigurat transmisia nu a mai avut de data asta de trecut proba de foc a ascunderii pe micul ecran a locurilor rămase libere pe parcurs, locuri părăsite de spectatori plictisiţi.

Nominalizaţii care nu au luat premii nu au plecat ca mai an grăbiţi sau furioşi la hotel ori la casele lor, au trecut peste inerenta şi explicabil-omeneasca lor dezamăgire de moment şi au rămas pe mai departe în sală. Au dorit să ia parte,în continuare, la sărbătoare breslei lor, la sărbătoarea teatrului. Trofee ale eleganţei şi ale fair-playului ar merita pentru aceasta una dintre marile doamne ale scenei româneşti, Emilia Dobrin, dar şi Tania Popa, Ofelia Popii şi Olga Török, Marius Manole, Bányai Kelemen Barna şi Nicu Mihoc, criticul Oltiţa Cîntec, regizorul Radu Afrim, ca şi foarte tinerii artişti Adrian Damian, Rareş Florin Stoica sau Vlad Bârzanu.

Pe ei, pe Adrian Damian, pe Rareş Florin Stoica, pe Vlad Bârzanu, i-am văzut mereu împreună cu laureata Silvia Török şi asta m-a bucurat nespus. Nu sunt măcinaţi de invidii, de meschinării, de resentimente. Nu întrevăd peste tot comploturi şi aranjamente. Ştiu că orice competiţie are învingători şi învinşi. Dar şi că simplul fapt de a participa la această competiţie înseamnă o victorie. Adrian Damian care, cu siguranţă va fi în viitor un mare scenograf şi încă de pe acum, la nici 30 de ani, e unul de care nu se poate să nu ţii cont, mi-a spus că simplul fapt de a fi fost nominalizat alături de Helmut Stürmer, căruia cu puţini ani în urmă de abia îndrăznea, cu teamă, cu teama izvorâtă din respect, să îi solicite un autograf, înseamnă pentru el un mare premiu. Rareş şi Silvia sunt amândoi foşti studenţi ai actorului şi profesorului Miklós Bács, recent distins de discipolii săi cu titlul de cel mai iubit profesor. Vlad e şi el absolvent, asemenea Silviei şi lui Rareş, al Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj. Iar faptul că i-am zărit împreună mă face să cred că au înţeles ceva ce Liviu Ciulei le spunea actorilor de la Bulandra în prima zi de directorat, şi anume că marile succese nu se pot dobândi decât în echipă. Totul e să nu uite acest adevăr în anii ce vor urma.   

Lecţiile nu se dau, lecţiile se primesc, spunea cândva Constantin Noica. Sper că le-au primit şi au învăţat din ele gureşii, ţâfnoşii etern de serviciu şi mereu programaţi pentru debitarea de neadevăruri, bântuiţii de obsesii, dar şi sigisbeii lor ce s-au trezit vorbind sau scriind cu două-trei zile înaintea Galei, debitând neadevăruri în cascadă, făcând mult zgomot pentru nimic şi lansând expirate petarde eşuate. Petarde ce nu puteau să impresioneze pe nimeni căci nici ulciorul nu merge de prea multe ori la apă şi nici copilandrul, anunţând false veniri ale lupului, nu beneficiază de încredere nelimitată. După cum s-a văzut, nici UNITER, nici juriul final nu s-a lăsat impresionat.

Nu voi cădea în aceste însemnări în greşeala de a comenta palmaresul Galei. Mai întâi fiindcă în calitate de nominalizator am crezut în şansa, dar şi în valoarea fiecărui nominalizat. E limpede că palmaresul final, asemenea nominalizărilor, reflectă o opţiune, una dintre multele opţiuni posibile pe care un matematician familiarizat cu teoria combinărilor ar putea, desigur, să le precizeze şi să le definească cu maximă rigoare. Infailibil nu mai e socotit demult nici Papa, darmite un juriu.

În al doilea rând, deoarece ştiu că în stabilirea oricărei ierarhii, în teatru, mai exact spus în teatrul românesc, contează mult felul în care s-a prezentat un anume spectacol, într-o anume reprezentaţie. Diferenţele prea mari nu sunt de dorit, dar sunt, din păcate, o realitate. Ar fi multe de discutat pe această temă, aşa că prefer să amân discuţia pe altădată. În ceea ce mă priveşte am renunţat demult să mă contrazic pe tema valorii unui spectacol dacă nu am văzut aceeaşi reprezentaţie cu preopinentul meu.

Importante mi se par de subliniat câteva lucruri. Că Gala din anul 2013 a fost una vie. Că a fost astfel nu din cauza controverselor reale, de bună credinţă, ori artificiale, mimate sau inventate de dragul unor trecătoare şi ieftine afirmări ale câte unui ego critic sau artistic frustrat, ci fiindcă anul teatral 2012 a fost unul bun. Şi că ne-a dat şansa de a avea de unde alege.

Important mi se pare de asemenea că Gala şi-a regăsit ritmul, eleganţa, distincţia şi spectatorii. Că pare a fi depăşit criza de tonus şi de personalitate.

Dar cel mai important mi se pare că putem spune, deloc de circumstanţă: Trăiască teatrul! Şi că teatrul românesc trăieşte.

P.S. Nu pot să nu amendez lamentabila prezenţă pe scena Galei a lui Elwis Claudiu Săftoiu, preşedintele-director general al SRTV. Care a debitat şi cu această ocazie neadevăruri despre pretinsa depăşire a problemelor financiare de către instituţia pe care nu ştie să o conducă. Cum poate vorbi dl. Săftoiu despre depăşire câtă vreme TVR a contractat noi împrumuturi şi are consistente facturi restante la utilităţi? Când SRTV lucrează cu aparatură demult expirată şi produce emisiuni ce imită lamentabil succese din anii 70? Cât timp de acum încolo Parlamentul României va mai tolera prezenţa acestui ambuscat de partid la cârma Televiziunii publice? Nici repauzatul Paul Everac nu a făcut o mai tristă figură în respectiva funcţie. O evacuare rapidă din spaţiul audiovizualului a personajului cu aer de culturnic comunist, de tovarăş Măcinoiu, descins parcă din scrierile lui Gogol, din Ilf şi Petrov, din Bulgakov, din Teodor Mazilu, din Băieşu din cele Zece hohote de râs ale lui Tudor Popescu, veşnic speriat până şi de umbra lui, măcinat de teama revizorilor, se impune cu stringenţă.