Despre acest nou spectacol şi despre teatru şi artă în general am vorbit şi noi cu Eugen Gyemant. 
 
Eugen, ce te-a atras la Richard III? 
 
Un lucru care îmi place foarte mult la piesele lui Shakespeare este limpezimea cu care se poate privi înăuntrul lor. În spatele limbajului se vede ceea ce spune de fapt fiecare şi, dedesubt, se vede ce îl face să spună asta şi, oricât de întunecat ar fi materialul din care e făcută povestea, rezultatul este unul luminos, pentru că scoate la lumină felul în care funcţionează oamenii şi lumea.  
 
Cum vezi personajul? 
 
 
Am pornit de la sentimentul că sunt cu totul de partea lui Richard şi cu dorinţa de a-l salva. Sunt convins de ideea că toţii oamenii au o parte de umbră şi, cu cât fug mai tare de ea, cu atât o fac mai puternică. Richard III este o piesă care foloseşte şi trezeşte partea de întuneric care există în toată lumea şi cred că a o aduce în conştiinţă are valoare terapeutică. Însă pentru asta trebuie să îl acceptăm pe Richard ca pe un model, ca pe o reprezentare a fiinţei umane. Trebuie să ne putem identifica cu el, să realizăm că există într-o anumită măsură în noi toţi. Iar pentru ca să se poată întâmpla aşa ceva, este nevoie de toată subtilitatea şi puterea de seducţie.  
 
Ce crezi că justifică actele lui?  
 
Cred că personajul cheie al piesei este Ducesa de York, mama lui Richard şi în scurta scenă în care îl blestemă înainte să plece în război se poate întrevedea un Richard copil, care nu a auzit vreodată altceva decât cât de dificilă a fost naşterea lui şi cât e nedorit este. Te face să te întrebi cine este adevăratul monstru, copilul sau mama? Eu am interpretat boala lui ca fiind una degenerativă – la începutul piesei este încă aparent sănătos, dar se degradează într-un ritm accelerat şi ştie că asta urmează să se întâmple, iar acesta este unul dintre motivele pentru care vrea să facă totul, cât mai poate. Da, mi-am propus să îl salvez pe Richard, făcând din mama lui un monstru mai mare, dar apoi m-am lăsat ispitit de ideea de a salva monstrul mai mare.  
 
Povesteşte despre actorul pe care l-ai ales să îl joace pe Richard, Sebastian Marina. 
 
 
Mie îmi place să lucrez foarte mult pe detaliu şi asta poate deveni de multe ori obositor pentru actori. La final rămâne o structură, o reţea foarte complicată, în care ei sunt prinşi şi din acest punct lucrurile se pot dezvolta în două direcţii – ori îmi văd propria construcţie şi atât, caz în care eu rămân cu senzaţia că am eşuat, ori actorul îmi răspunde, începând să creeze în interiorul construcţiei. Sebastian Marina este un actor creator.  
 
Cum a fost copilăria ta? 
 
 
A fost o copilărie protejată, privilegiată, deloc spectaculoasă. Părinţii mei m-au încurajat de când eram foarte mic, să fac orice activitate creativă. 
 
 
Părinţii tăi sunt intelectuali de marcă ai Clujului, cum sunt şi cu ce se ocupă? 
 
 
Mama este arhitectă şi tatăl meu este istoric şi profesor universitar. Amândoi sunt la pensie şi scriu cărţi. Mama mea scrie o lucrare despre istoria legislaţiei urbanistice în Transilvania şi tatăl meu lucrează la un proiect monumental, Conscripţia fiscală a Transilvaniei. Am şi două surori – una dintre ele face filosofie şi tocmai a scos o carte despre Husserl şi Freud, iar cealaltă face artă contemporană. 
 
Cum te-ai îndrăgostit de teatru? 
 
 
Părinţii ne duceau la teatru când eram mici şi când aveam 11 ani am văzut „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, la Teatrul Naţional din Cluj. Ceva a rezonat foarte tare cu mine şi am început să merg apoi la toate reprezentaţiile.  
 
 
Acest text te-a bântuit un pic pentru că l-ai şi montat ca regizor, tot la Sfântu Gheorghe. Spectacolul tău a fost invuitat şi la Festivalul Naâional de Teatru anul aceste şi pentru că ai experimentat tehnica VR (filmare în vitual reality). Spune-ne un pic despre acest spectacol atât de special. 
 
Cel mai interesant lucru la adaptarea pentru filmarea în 360 de grade este felul în care spectacolul se repoziţionează pentru a-l include pe spectator. Pentru că are libertatea de a privi de jur-împrejur, acestuia i se creează o senzaţie de spaţialitate foarte apropiată de cea reală, ceea ce face filmarea VR360 un mijloc foarte bun de conservare a spectacolelor, care pierd de obicei mult prin înregistrarea clasică 2D. Însă, din punctul de vedere al construcţiei acestui tip de spectacol cu un singur spectator, totul trebuie regândit şi adaptat.  
 
Spectacolul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” era deja destul de apropiat de versiunea VR360, prin faptul că publicul, împărţit pe două laturi, de o parte şi de alta a spaţiului de joc foarte apropiat, lua parte într-un fel foarte intim la acţiune şi era inclus în mod indirect în jocul actorilor, care se raportau la spectatori, ca la pacienţi cronici ai spitalului psihiatric din romanul lui Ken Kesey. Imediata apropiere îi făceau să ia parte la şedinţele de terapie în grup aproape ca şi când ar face parte din cercul de bolnavi. Filmarea în VR360 a cerut să forţăm această apropiere, iar raportarea actorilor să devină uneori directă. Spectatorul este şi mai puternic scufundat în poveste, ca şi când spectacolul s-ar juca numai pentru el sau ca şi când ar fi el însuşi actor. Bineînţeles, pe de altă parte se pierd două elemente pentru care teatrul pe viu nu poate fi înlocuit cu altceva: experienţa vieţii altuia sau a felului în care este altul viu, pe de o parte, şi experienţa în comun cu ceilalţi spectatori a aceleiaşi vieţi, de cealaltă. 
 
Poate într-un viitor nu foarte îndepărtat, tehnologia va permite vizionarea unui spectacol live în VR, împreună cu alţi oameni, a căror prezenţă să o poţi simţi şi atunci va trebui să ne punem alte întrebări.      
 
 
Cum ai decis să devii regizor? 
 
 
Am căutat ceva care să adune la un loc cât mai multe din preocupările mele şi regia de teatru presupune şi o pasiune pentru muzică, poezie, arte vizuale. Abia mai târziu am descoperit că actoria ar fi cea mai pasionantă dintre toate, măcar de pe margine.  
 
 
Cum au fost anii de facultate? 
 
 
Ca să citez din mama lui Richard III  
 
„Copilăria capricioasă; 
 
Anii de şcoală furioşi, sălbatici, înspăimântători; 
 
Tinereţea temerară, imprudentă;  
 
Maturitatea arogantă, sângeroasă, prefăcută.” 
 
Sau ca să completez – „anii de facultate, frustranţi, întunecaţi, traumatizanţi.” 
 
 
Începuturile tale ca regizor... 
 
 
Când am terminat facultatea, teatrele erau închise pentru nou-veniţi. Era marea criză şi, în afară de programul Teatrului de Comedie, nu cred că exista altul dedicat tinerilor. Aşa că am lucrat foarte mult în teatrul independent. Am aflat ulterior că ceea ce făceam noi nu era teatru independent şi că nu eşti independent, decât dacă faci ce şi cum vor cei care decid ce e independent şi ce nu. 
 
 
Cum ai petrecut pandemia? 
 
 
Pentru mine a fost o pauză binevenită, dar nu mi-aş dori încă una la fel. M-am odihnit, am crescut plante şi am scris un roman psihedelic horror cu conspiraţii şi aventuri. 
 
 
Conspiraţii şi aventuri?Despre astfel de lucruri scrii? 
 
 
Deocamdată am scris din pur amuzament şi plăcere, dar plănuiesc să scriu şi lucruri mai serioase. Îmi plac subiectele luate din istoria antică şi reinterpretarea lor din altă perspectivă. De exemplu, aş vrea să scriu un roman despre împăratul Galienus, cel mai dezastruos împărat al Imperiului Roman, în timpul căruia populaţia lumii s-a înjumătăţit, cauza unei pandemii care a durat 20 de ani. Despre el Gibbon spune că era un grădinar genial, un poet talentat, un bucătar extraordinar – şi un prinţ execrabil. 
 
 
Ce preferi ca cititor, ca scriitor şi ca regizor: personajele negative sau pozitive?  
 
 
Aş zice că prefer personajele cărora, deşi par negative, li se dezvăluie partea pozitivă şi invers.  
 
 
Cum te simţi ca ardelean în Bucureşti? 
 
 
Mă simt deja pe jumătate Bucureştean, dat fiind că am trăit deja mai mult în Bucureşti, decât în Cluj. Dar în toate lucrurile, le prefer pe cele amestecate.