De ieri, de azi

Max Reinhardt Până la Max Reinhardt, teatrul german (un teatru cu o lungă tradiţie elitistă) nu se confruntase cu masele mari de spectatori. Fusese un forum moral, aşa cum îl visase

Max Reinhardt

Până la Max Reinhardt, teatrul german (un teatru cu o lungă tradiţie elitistă) nu se confruntase cu masele mari de spectatori. Fusese un forum moral, aşa cum îl visase Schiller, dar a cărui „morală“ era împărtăşită unui număr restrâns de spectatori. Nu-i de mirare, deci, că lui Reinhardt i s-a reproşat tocmai această deschidere frivolă spre publicul larg. A fost aspru taxat pentru eclectismul spectacolelor sale, dar şi pentru lipsa sa de îndrăzneală în perioada cea mai fierbinte a avangardei.

Şi totuşi, aportul adus de Reinhardt teatrului german este unul semnificativ: el a transformat regia dintr-un principiu organizatoric într-o formă de artă. Regizorul Bernd Wilms consideră că, „spre deosebire de Brecht, care a lăsat urme adânci în teatrul european, Reinhardt n-a vrut decât să epateze şi să aibă succes comercial”. “Motivul pentru care Reinhardt n-a fost niciodată iertat este acela că a transformat teatrul într-o artă dependentă de public şi de cererile pieţei”, scrie criticul Esther Slevogt.

Thomas Ostermeier

Atunci când în 1999 Ostermeier a preluat direcţia Teatrului Schaubühne, multă lume a acceptat cu greu ideea că un regizor atât de tânăr (avea 30 de ani) poate fi directorul unuia dintre cele mai importante teatre din Germania. Repertoriul impus de Ostermeier a fost iniţial unul format din piese de Sarah Kane, Mayenburg şi Ravenhill, dar în ultimii ani şi-a îndreptat atenţia şi spre Shakespeare şi Ibsen.

Oricât de paradoxal ar părea, Ostermeier este un tradiţionalist, iar teatrul este pentru el în primul rând o artă cu caracter social. „Trebuie să vorbeşti unui public despre lucruri importante pentru el, să-i arăţi că are nevoie de teatru. În cariera mea de spectator am avut adesea impresia că ceea ce văd pe scenă e făcut doar pentru un grup mic de oameni, care se ştiu între ei, care vorbesc doar unii cu alţii şi au referinţe comune. Pentru mine, cel mai mare pericol este ca teatrul să nu mai fie pentru toată lumea”, mărturisea regizorul într-un interviu acordat Cristinei Modreanu.