Cronicile Festivalului Shakespeare: Richard Show

În urmă cu ani - patru la număr - atunci când Thomas Ostermeier şi Teatrul „Schaubühne” din Berlin aduceau la ediţia a opta a Festivalului Internaţional „Shakespeare” din Craiova un magnific Hamlet, unul dintre spectacolele pe care sunt sigur că nu le voi uita vreodată, au fost voci care au acuzat o anume impuritate a montării.

La urma urmei, cei ce vorbeau despre impuritate aveau perfectă dreptate. Chiar despre asta era vorba. Cu deosebirea esenţială că cei ce invocau impuritatea reală a spectacolului o făceau văzând în ea un defect, în vreme ce mie şi altora asemenea, cărora montarea ni s-a părut o mare izbândă artistică, – e drept, astăzi ea a devenit cam pentru toţi un spectacol-cult- aceeaşi impuritate reprezenta un argument în favoarea modernităţii absolute a spectacolului. A racordării acestuia la impuritatea însăşi a lumii în care trăim, a secolului ce abia începuse. Era un fel de Hamlet dus la hypermarket, un Hamlet din a cărui extraordinară, exemplară organicitate, cum nu se poate mai reală în pofida impurităţii deja menţionate, fiecare dintre noi avea dreptul să-şi aleagă exact ceea ce dorea. În Hamletul acela cu mult, cu foarte mult pământ, unii au admirat o scenotehnică la care noi, românii, cu greu puteam spera, iar alţii, cei ce au trecut dincolo de aparenţe, au apreciat, aşa cum se şi cuvenea de altfel, jocul actoricesc fără cusur. Patru, doar patru interpreţi, dădeau viaţa tuturor personajelor esenţiale din piesa shakespeareană şi o făceau în asemenea chip încât nimeni nu putea crede că ar lipsi vreunul.

Multe dintre consideraţiile de mai sus sunt lesne transferabile asupra spectacolului cu Richard III, produs în 2015 la acelaşi Teatru berlinez. Şi de această dată avem de-a face cu o creaţie artistică de mare impact, produsă sub aceeaşi zodie a impurităţii. În sensul că tragedia nu mai e una îngheţată, clasică, de manual, şi aceasta nu în primul rând fiindcă adesea în timpul spectacolului se râde. Ci pentru că alte şi alte amestecuri se adaugă spre a o realiza şi certifica.

Se râde cu şi despre personaj, se râde foarte adesea împreună cu magnificul actor Lars Eidinger ce îl interpretează, se râde graţie jocurilor acestuia ori ale personajului cu publicul, se râde datorită momentelor de clovnerie planificată ce fac parte din strategiile de seducţie pe care el, rafinatul, perversul, trădătorul Richard le utilizează în scopul de a-i manipula pe toţi cei devin parte,  ce se transformă în instrumente întru îndeplinirea planului său malefic de a ajunge, printr-o cavalcadă de crime comandate şi niciodată de el executate, pe tronul la care nimic nu-l îndreptăţeşte. Crime vizibile, detaliate vizual, printr-un exces de sânge- aşa cum e moartea lui Clarence, bunăoară- sau numai relatate. Ca şi cum, dintr-o dată, aşa, pe neaşteptate, Thomas Ostermeier şi-ar fi adus aminte de celebra regulă a bienséances- urilor clasicismului francez. Dar se mai râde, din păcate, şi trist, jenat sau inconştient şi pentru că actorul Lars Eidinger amendează ironic, prin comentarii amuza(n)te, de fapt şfichiuitoare,  obrăznicia acelor spectatori ce-i întrerup evoluţia prin zgomotul apelurilor ţâşninde din telefoanele inteligente, ba chiar se amuză satisfăcuţi că au făcut asta.

Avem de-a face cu un fel de Richard show. De aici prezenţa pe scenă a unui percuţionist, de aici prezenţa în scenă a unui microfon de tip vechi, aşa ca în recitalurile de odinioară, microfon la care Richard îşi rosteşte monoloage şi replici. Începând cu celebrul monolog cu Iarna vrajbei noastre, rostit pe fondul opulenţei şi al unei destrăbălări generale, în contrast cu decorul aparent sobru, clasic, tradiţional, decor datorat lui Jan Papelbaum. Şi încheind cu disperatul Un regat pentru un cal, la rându-i spus la microfon. Şi prefaţat de un coşmar în care în jurul patului în care încearcă să se odihnească Richard, de-acum trădatul pentru făgăduieli neţinute, se adună fantomele  rivalilor a căror moarte a ordonat-o. De aici dubla rostire, în germană şi în engleză, a unor texte ori fragmente de text capitale. De aici histrionismul esenţial, multiplu, policrom, al eroului. Ludicul cinic şi atroce. Dar şi multitudinea tehnicilor lui de seducţie şi de manipulare. Să ne mai mire oare că, de pildă, Richard III, şchiopul şi strâmbul, apare nud în faţa lui Lady Anne, jucându-se cu ea de-a asasinatul?

Impuritatea despre care vorbeam la începutul acestor însemnări se manifestă prin amestecul dintre actori şi păpuşi, la ele recurgând Ostermeier spre a-i aduce în scenă pe cei doi copii- prinţi pe care voinţa de putere şi nebunia lui Richard îi condamnă la moarte. Sau prin apelul la travesti, graţie lui spectatorii având ocazia de a vedea o Margaret de neuitat.

Precum în Hamlet, actorii din jurul protagoniştilor sunt toţi unul şi unul, anulând, practic, prin felul în care-şi joacă rolurile, distanţele, oricum artificiale, dintre principal şi secundar. Cu toţii joacă mai multe personaje şi o fac la graniţa dintre identificare şi distanţare. Numele lor Moritz Gottwlad, Ewa Meckbach, Jenny König, Sebastian Schwarz, Robert Beyer, Thomas Bading, Christoph Gawenda, Laurenz Moritz Gottwlad, Ewa Meckbach, Jenny König, Sebastian Schwarz, Robert Beyer, Thomas Bading, Christoph Gawenda, Laurenz Faufenberg, Thomas Witte.

Teatrul „Schaubühne” din Berlin-RICHARD III de William Shakespeare; Traducerea şi adaptarea: Marius von Mayenburg; Regia: Thomas Ostermeier; Scenografia: Jan Papelbaum; Costume: Florence von Gerkan; Colaborator la realizarea costumelor: Ralf Tristan Sceszny; Muzica: Nils Ostendorf; Video: Sébastien Dupouey; Dramaturgia: Florian Borchmeyer; Light design: Erich Schneider; Instruire păpuşari: Susanne Claus şi Dorothee Metz; Lupte scenice: René Lay; Cu: Lars Eidinger, Moritz Gottwlad, Ewa Meckbach, Jenny König, Sebastian Schwarz, Robert Beyer, Thomas Bading, Christoph Gawenda, Laurenz Faufenberg, Thomas Witte; Data reprezentaţiei: 23 aprilie 2016