Avangarda #23 - invitat, Dorel Vişan

Episodul 23 al podcastului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, îl aduce în faţa publicului pe actorul din spatele unor roluri cruciale pentru lumea teatrului şi cinematografia românească. Cel care a fost Senatorul melcilor, Iacob, Ion Creangă, vine la microfonul Avangardei, pentru a povesti cum arată viaţa atunci când devii, prin vocaţia de actor, unul dintre cei care s-au simţit, prin aprecierea publicului, ca Cel mai iubit dintre pământeni.

A fost un Magnat doar pe scenă. În rest, Dorel Vişan a rămas iubitor de Dumnezeu, îndrăgostit de natură şi lipsit de singura dragoste care l-a împlinit, soţia sa, dispărută la numai 49 de ani. Teatrul i-a fost refugiu, filmul i-a adus fericirea: Dorel Vişan e una dintre figurile iconice ale scenelor şi ecranelor României ultimelor decenii. De ce crede că memoria culturală a societăţii româneşti e compromisă, care e reţeta lui secretă pentru un teatru de succes şi care sunt marile dezamăgiri din lumea de dincolo de cortină aflaţi de la Dorel Vişan în rândurile următoare.

Interviul poate fi ascultat accesând link-ul: https://youtu.be/yuK5t3TgqZQ

În România s-a pierdut exerciţiul marilor virtuţi. De ce trădarea şi uitarea sunt vicii care ne-au compromis memoria culturală?

Ionuţ Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, o bucurie astăzi, la acest podcast, să îl am invitat pe marele actor Dorel Vişan. Mulţumesc mult că aţi acceptat invitaţia!

Dorel Vişan: Şi eu mulţumesc că m-aţi chemat, înseamnă că mă preţuiţi.

I.V.: De multă vreme! Va fi uşor să facem acest podcast, va veni natural, pentru că e o prelungire a discuţiilor noastre de multă vreme. Aveţi barba asta, pentru ce rol vă pregătiţi?

D.V.: Domnule, nici eu nu ştiu exact! Normal mă pregătesc pentru un film pe care îl face maestrul Dan Piţa, despre Brâncoveanu. Dar încă nu suntem clarificaţi cu personajele. Mai este acolo un personaj, Stolnicu Cantacuzino, care e de fapt Iuda, trădătorul. Eu am tot jucat din ăştia care au trădat, să mai facem şi dintre cei care nu...

I.V.: Cum, se trădează în România? E posibil aşa ceva la noi?

D.V.: Se trădează. De exemplu, eu vin acum de la Slobozia, unde am făcut spectacolul Eminescu, om, geniu şi poet divin, împreună cu maestrul Doga, de la Chişinău, şi a avut un succes formidabil, având în vedere reacţia publicului, aproape că aveam impresia că nu mai e nimeni în sală. Aşa se asculta! Aşa s-a întâmplat şi la Chişinău, şi la Iaşi, şi de câte ori am făcut. Şi mă gândeam aşa, acum, venind spre dvs., că zilele astea despre Eminescu, care ne-a fixat în istorie, ca fiinţă supremă, nu s-a vorbit aproape nimic.

I.V.: 133 de ani de la moartea lui.

D.V.: De la stingere, da. Dar despre Elena Udrea au vorbit toate televiziunile.

I.V.: Nici la 110 ani de la moartea lui Caragiale, pe 9 iunie, nu s-a auzit nimic.

D.V.: Dar nu e bine.

I.V.: Nu mai avem memorie culturală.

D.V.: Nu mai avem!

I.V.: V-aţi dat seama că nu mai avem identitate.

D.V.: Eminescu însuşi spunea că un neam care îşi uită trecutul îşi pierde identitatea. Se pare că suntem pe calea aceasta de a ne pierde, nu ne mai considerăm istoria, valorile. De altfel, eu cred că în lume s-a deteriorat exerciţiul marilor virtuţi. Marile virtuţi ale omului şi ale binelui, şi ale adevărului, s-au făcut nişte palide preocupări, care nu mai au nicio valoare. S-au golit de valoare.

I.V.: Şi de sens. Credeţi că spiritul românesc e mai degrabă sub semnul lui Caragiale sau sub semnul lui Eminescu?

D.V.: Este sub semnul lui Eminescu, dar Caragiale e cel care a intuit formidabil sufletul românesc şi manifestarea românului, care în decursul istoriei a demonstrat că e destul de ipocrit, şi astăzi o demonstrează şi mai bine. Odată cu exerciţiul acesta, al marilor valori, al marilor virtuţi, s-a perimat şi exerciţiul datinilor şi a predării experienţei neamului către generaţiile care vin. Nu se mai face această predare. Eu cred că – şi sunt convins de faptul acesta – datinile şi tradiţiile sunt extraordinar de importante pentru un neam, pentru că instinctele omului, care s-au mai tocit, aşa, îi arătau ce să facă. Iar datinile, tradiţia, îi spuneau cum să facă.

Suntem un popor care intră repede în trândăvie

I.V.: Care credeţi că sunt marile virtuţi ale acestui popor şi care sunt marile defecte?

D.V.: Acest popor, cum zicea odată un preşedinte, este un popor minunat. Este un popor care în momentele când spiritul patriotic şi spiritul naţional înfloresc, are nişte acţiuni extraordinare, aşa cum au fost Războaiele de Independenţă sau Mărăşeştiul...

I.V.: Revoluţia de la 1848, din 1989.

D.V.: Din 1848 da, din 1989 nu, acolo mai am rezerve. A fost mai complicat, cu Revoluţia din 1989. Dar este un popor care foarte repede intră în trândăvie. Iar lumea aceasta modernă, care l-a alimentat cu tot felul de posibilităţi de a-i uşura munca, l-a trândăvit şi mai tare. Lucrul online, şcoala online, este o formă de trândăvie.

I.V.: Teatrul online!

D.V.: Şi teatrul. De teatru nu mai vorbesc! Teatrul nici nu se poate face online. Se poate transmite, la un centru cultural, la o televiziune, dar teatrul nu... e o formă de cultură nemijlocită. E contactul direct cu actorul. Îi vezi respiraţia, figura, mişcarea, îi simţi pulsul...

Dorel Vişan: „în lumea în care m-am născut, Dumnezeu făcea parte din familie, iar satul avea sistem de autoreglare”

I.V.: V-aţi fi văzut făcând altceva în afara vocaţiei de actor?

D.V.: Da, puteam face multe lucruri!

I.V.: Ce credeţi că ar fi putut face Dorel Vişan?

D.V.: Eu de fapt am vrut să mă fac doctor. Mi-ar fi plăcut foarte mult chirurgia. Am o manualitate deosebită. Mi-ar fi plăcut orice preocupare din aceasta care să îi apropie pe oameni. Aşa am fost crescut. Când eram eu copil, satul era un sistem cu autoreglare. El se autoregla.

I.V.: V-aţi născut la ţară, într-un sat din judeţul Cluj.

D.V.: Într-un sătuc. Că lui Ungureşti îi zice Moruc hazo, care înseamnă un pumn de case, sau casa lui Moruc. Era unu Moruc, care probabil a făcut prima casă acolo, deşi la noi au fost numai români, nu au fost unguri. M-am născut acolo şi nu îmi pare rău, pentru că acolo m-am format, şi m-am format, cum ziceam eu, într-o atmosferă în care Dumnezeu făcea parte din familie. Relaţia asta cu Dumnezeu este o relaţie fundamentală. Am înţeles-o mai târziu. La început s-a dus de la sine, dar mai târziu am înţeles că relaţia cu Dumnezeu şi credinţa respectivă este obligatorie.

Lumea teatrului înainte de Revoluţie: comuniştii, autorii marilor orori ale istoriei, au avut deschideri culturale

I.V.: Aţi început UNATC în 1961. Era o perioadă, după ce aţi terminat, de relativă liberalizare în domeniul cultural. Aţi resimţit asta, aţi putut juca fără să aveţi presiunea istoriei, fără să simţiţi cenzura, presiunea politică, cum era acea epocă?

D.V.: Eu cred că a fost cea mai frumoasă perioadă a României. Nu ştiu cum a fost înainte de război sau între cele două războaie, pentru că a mai fost şi atunci o perioadă de propăşire, dar perioada aceea a fost extraordinară deoarece comuniştii, în afară de prostii, de erorile şi ororile pe care le-au făcut, la un moment dat au avut o deschidere.

I.V.: Pentru o scurtă perioadă, până în 1971, după care s-au închis iar. După Tezele din Iulie.

D.V.: S-au închis pentru că...am impresia că l-a influenţat foarte mult pe Ceauşescu Asia.

I.V.: Vizita celebră...

D.V.: Manifestările din China, Coreea...

I.V.: Cultul personalităţii...

D.V.: Cultul personalităţii, dar de exemplu Ţuţea, care a fost anticomunist, era făţiş împotriva comunismului, are în această perioadă un cuvânt extraordinar. Îl compară pe Ceauşescu pentru scurtimea timpului în care a făcut nişte lucruri foarte importante, cu Ramses al II-lea!

I.V.: Bun, aici erau şi exagerările pe care le căuta...

D.V.: Şi astăzi sunt exagerări.

Amintiri despre cenzura de dinainte de 1989 în lumea spectacolelor: „vine primul secretar la premieră, scoateţi chestia aia de acolo! Băgaţi-o pe urmă înapoi, luni. Ca să nu o vadă!”

I.V.: După ce aţi absolvit, v-aţi angajat la Teatrul din Cluj. Mai târziu aveaţi să îl şi conduceţi. După Revoluţie aţi fi fost directorul Teatrului Naţional din Cluj. Cunoaşteţi bine atât lumea de dinainte de 1989, cât şi cea de după anii 1990. Care ar fi, aşa, pe scurt, apropierile şi diferenţele, în ce înseamnă relaţia statului cu domeniul cultural?

D.V.: Atunci statul era preocupat de cultură şi folosea teatrul şi cinematografia ca forme de propagandă, dar nu era o propagandă parşivă şi nenorocită. Sigur că ideologia comunistă peste tot trebuia să se evidenţieze, dar era o libertate de creaţie extraordinară. Noi, cel puţin, acolo, la Cluj, fiind multe teatre, nu am simţit necazurile cenzurii. Noi aşa am avut nişte cenzori care erau absolvenţi ai Şcolii de Învăţători şi apoi făcuseră Universitatea. Eu, care eram absolvent la rândul meu al Şcolii de Învăţători, am intrat în relaţie cu ei, deşi erau mai mari decât mine. Spuneau aşa, când se făceau spectacole şi se făceau vizionări: „vine primul secretar la premieră, scoateţi chestia aia de acolo! Băgaţi-o pe urmă înapoi, luni. Ca să nu o vadă!” Deşi am avut prim secretari acolo, la Cluj, în general cu deschidere. Dar perioada a fost extraordinară. Se făcea teatru realist. Pentru un neam care îşi caută o cale naţională şi culturală, teatrul realist, după credinţa mea, e singura forma care îl ajută. Omul să vadă viziunea curată.

I.V.: Deci sunteţi pentru o viziune clasică, în ceea ce înseamnă teatru.

D.V.: Nu ştiu dacă ştim exact ce înseamnă clasic şi ce înseamnă modernă. Şi clasic şi modern înseamnă să fii înţeles de oamenii vremii tale. Omul venea la teatru şi spectacolele de atunci transmiteau un mesaj. Mesajul era obligatoriu. În general, era un mesaj de bine, de adevăr, de frumuseţe, erau regizori mari. Multă vreme a lucrat acolo Vlad Mugur, a lucrat un regizor maghiar, Győr Holop, foarte bun regizor, care a venit din actor. Şi au fost şi alţii la Cluj. Toată generaţia aceasta a lui Dan Piţa, Veroiu, Alexandru Tatos, toţi au montat. Alexa Visarion a montat foarte mult la Cluj. A fost o perioadă de deschidere, după părerea mea, pe care eu o regret. Faptul pe care îl trăiesc astăzi şi lumea pe care o trăiesc astăzi îmi dă o stare de dezamăgire, de supărare.

Dorel Vişan: „Pe timpuri, actorii îşi mai controlau viaţa. Adică nu puteai, seara, să joci Lăpuşneanul, şi a doua zi să te vadă lumea băut pe stradă, căzut lângă bufet.”

I.V.: De ce credeţi că marii noştri actori sunt cei mai iubiţi de către public, în comparaţie cu muzicieni, scriitori, artişti plastici? Actorii sunt cei mai iubiţi! Care este explicaţia?

D.V.: Pentru că ei devin modele. Devin eroii pe care îi visează omul. Cum ar vrea el să fie, poate să se vadă întruchipat în actor. Din cauza aceasta se face o relaţie sufletească, de la inimă la inimă. Pe vremea aceea, mai înainte, îşi controlau viaţa din afara teatrului.

I.V.: Ca să fie model.

D.V.: Trebuia să fie cuviincioasă. Adică nu puteai, seara, să joci Lăpuşneanul, şi a doua zi să te vadă lumea băut pe stradă, căzut lângă bufet.

I.V.: Era o austeritate.

D.V.: Chiar o austeritate! Pe vremuri, în Vechiul Regulament al Teatrului, chiar şi relaţiile erau normalizate. Dacă un actor o supăra pe o actriţă în timpul repetiţiei, îi plătea o amendă de un leu.

I.V.: Simbolic!

D.V.: Da, dar era o atenţionare de comportament moral. Aici este problema. Spectacolele din vremea aceea, si spectacolele de teatru, şi filmele, erau trecute într-un fel printr-un filtru moral, chiar dacă filtrul acela era trecut printr-o pânză mai rară, dar era un filtru.

Actorul nu mai oferă cunoaştere, ci a devenit un instrument de divertisment. Dorel Vişan: „Urăsc reclamele!”

I.V.: Nu criteriul estetic trebuie să predomine, în artă, ci cel moral?

D.V.: În mod normal, arta trebuie să fie morală! Normal. Sigur, criteriul estetic... însă teatrul este o şcoală. Una dintre cele mai frumoase definiţii ale teatrului, pe care am auzit-o eu, e că teatrul pune în faţa oamenilor pâinea şi sarea cunoaşterii. Ca să pui în faţa oamenilor pâinea şi sarea cunoaşterii, nu se poate face fără moralitate, pentru că omul simte imediat. În decursul anilor mei de experienţă, pentru că nu o consider o meserie, preocuparea de actor, ci o exersare a unei vocaţii – credinţa mea e că actorul e un propovăduitor laic, şi teatrul este un altar – aşa stăteau lucrurile. În vremea noastră de astăzi, actorul a fost transformat într-un fel de instrument de divertisment. Plus că actorii tineri sunt folosiţi foarte mult în reclame. Ei, eu urăsc, personal, reclamele.

I.V.: Fac parte din lume.

D.V.: Le urăsc, de orice fel! Mi se pare o forţare de mână. Şi un lucru care nu este moral: dacă un obiect sau produs trebuie să aibă reclamă, înseamnă că produsul acela nu este de calitate, pentru că el îşi face reclamă singur. Spuneam că actorul e transformat într-un fel de instrument de divertisment, dar reclamele strică, pentru actorul accentuează cuvinte în reclame care nu sunt logice. E o problemă de comerţ. Trebuie să scoţi în evidenţă numele săpunului, nu calitatea săpunului. Plus că şi şcoala de teatru s-a mai înmuiat, nu mai sunt profesori mari.

Revelaţia podcastului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu: Dem Rădulescu, profesorul de aur al tuturor actorilor

I.V.: Care erau marii profesori ai dvs. în anii ’60-’65?

D.V.: Erau Ion Fintişteanu, maestrul Antoniu, Beligan, Finţi, profesori mari!

I.V.: Care e profesorul de care vă simţiţi, peste timp, cel mai apropiat, care v-a învăţat meseria asta?

D.V.: Am învăţat foarte mult de la Dem Rădulescu, Bibanu, care mi-a fost asistent, pe urmă a devenit profesor. Mare actor, de un talent covârşitor. Şi am învăţat foarte mult de la maestrul Birlic. Eu l-am cunoscut pe maestrul Birlic când eram tânăr, la Cluj. Venea acolo şi juca în Omul care aduce ploaia sau în Omul cu mârţoaga. Şi el nu bea alcool. Mergeam în deplasări în tot Ardealul. Intrasem într-o piesă pentru că un actor s-a îmbolnăvit, şi l-am înlocuit eu. Nu aveam treabă multă acolo. Înainte sau după spectacol, dar mai ales după, toată lumea mergea la restaurant, să mănânce acolo, să bea un pahar de vin, de bere. Maestrul Birlic mergea la cofetărie. Şi eu m-am dus cu el pentru că pur şi simplu îl iubeam. Era o mare personalitate.

I.V.: Uriaş!

D.V.: Mi-a povestit foarte multe lucruri, ar trebui să le scriu, că altfel sunt inutile.

Dorel Vişan despre Maestrul Birlic: „Cursele de cai şi jocurile de noroc erau nebunia lui”. Cum a pierdut la Casino Sinaia 1 milion de lei şi a câştigat, la numai câteva zile distanţă, 2 milioane?

I.V.: Spuneţi-ne acum un episod.

D.V.: Vă spun una de-am mai spus-o. Când a fost angajat la Tănase, Tănase plătea actorii de două ori pe an. Jumate primeai când te angaja, jumate la finalul anului. El avea nebunia asta a jocurilor de noroc, maestrul Birlic. I-a dat maestrul Tănase banii pe prima parte a anului, şi zice: „m-am urcat în tren şi am plecat la Sinaia, la Casino. I-am pierdut pe toţi! 1 milion de lei!” Era o sumă enormă. Nevastă-sa îl aştepta acasă cu banii. S-a dus la maestrul Tănase şi i-a spus: „m-am nenorocit! Am fost, am jucat banii... să mi-i dai şi pe ceilalţi!”. Tănase i-a zis: „mă băiete, nu pot să ţi-i dau, că am şi eu plăţi de făcut, şi tu n-ai făcut încă nimic, şi vrei banii pe tot anul?” Mi-a zis că „am fost la Tănase, m-am îngenuncheat, mi-am înmuiat sufletul, şi mi-a dat banii”. Şi zice „măi, fii atent, ţi-i dau, fac o excepţie, dar direct acasă cu ei, la doamna! Că doamna ţine evidenţa!”

I.V.: Contabilitatea!

D.V.: Şi-a zis: „mă urc în tren, mă duc la Sinaia, şi cu ăştia....” Şi a câştigat două milioane! Deci două milioane a câştigat. „Am luat bănuţii, m-am dus acasă, i-am dat nevestei numai partea care trebuia!”

I.V.: Deci Birlic avea pasiunea asta.

D.V.: Cursele de cai şi jocurile de noroc erau nebunia lui.

Pasiunea ascunsă a lui Dorel Vişan: medicina naturistă

I.V.: Dorel Vişan are aşa, vreo pasiune, vreun viciu, ceva care l-a încurcat în carieră?

D.V.: Avem şi noi multe... eu am pasiunea asta a naturii, care mi s-a imprimat în copilărie. A grijii faţă de animale, plante. De exemplu, am o stupină, lucrul cu albinele e o şcoală extraordinară. Din păcate, nu pot face acolo o gospodărie, să ai câteva găini şi altele, pentru că nu stau tot timpul acolo şi e complicat.

I.V.: Dar aproape de fiecare dată când vorbim şi sunteţi în Cluj, sunteţi în livadă.

D.V.: Da, la 18 km de Cluj am o casă într-un sat...

I.V.: De la Livada cu vişini la Livada lui Dorel Vişan.

D.V.: Da, acestea sunt preocupările. În ultima perioadă, în ultimii treizeci de ani am citit foarte mult şi m-am preocupat de sistemele acestea de tratamente după natură. Adică Dumnezeu a lăsat pentru om toate medicamentele. În natură. Sau toate ajutoarele ca să îi dreagă slăbiciunile lui. Troscul e pe toate pâraiele, podbalul şi multe plante din acestea... binefăcătoare. Dar omul  nu le foloseşte.

I.V.: Vă simţiţi bine acolo, la ţară.

D.V.: Da! S-a inventat pilula şi pare mai uşor să o iei decât să iei o coada şoricelului, să o usuci, să o macini, să o foloseşti. M-a preocupat mult seria de sisteme de autovindecare, de automasare, care se practică în general în ţările budiste. În China, Japonia, Thailanda.

I.V.: Aţi călătorit foarte mult!

D.V.: Da! Din Noua Zeelandă, până în Canada, am văzut toată lumea!

Dorel Vişan despre pierderea soţiei sale: „Un moment crucial. Avea 49 de ani. De atunci, nu mi-am mai refăcut viaţa”

I.V.: A existat în viaţa lui Dorel Vişan un moment limită, de cotitură?

D.V.: A existat! Stingerea soţiei mele, care a plecat foarte tânără, la 49 de ani, şi care m-a marcat şi nu mi-am mai refăcut viaţa de atunci decât aşa, într-o formă... cum se procedează astăzi, să stai cu cineva. A fost un moment, cel mai dramatic! Toate momentele m-au influenţat, dar acesta a fost crucial.

I.V.: Cea mai mare dezamăgire? Nu cea mai mare tristeţe dramatică.

D.V.: Căderea naţiunii mele din punct de vedere cultural, educaţional, fin patriotic. Asta e cea mai mare dezamăgire, care nu este a românilor, este a lumii, la această oră, şi eu cred că vine de la faptul că lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu! Deşi filosoful german Nietzsche a fost foarte înţepat şi spunea că este ateu, el a spus că locul fără Dumnezeu este un loc absurd.

Trăim într-o lume părăsită de Dumnezeu?

I.V.: Şi credeţi că Dumnezeu nu mai e prezent în viaţa oamenilor.

D.V.: Nu, el a spus că Dumnezeu a murit. A fost şi criticat foarte tare. Filosoful rus Berdiaev l-a desfiinţat pur şi simplu. Eu am citit mult din Nietzsche şi nu sunt de acord cu unele idei, dar le explică altfel. Nietzsche a fost un filosof foarte inteligent, cu o minte strălucitoare, genială. Nu cred că el a fost ateu. De fapt, nu îl neagă pe Dumnezeu, ci îl ceartă pe Dumnezeu că a fugit din propria lui creaţie.

I.V.: Aici e deismul, ideea că Dumnezeu a creat lumea şi apoi a lăsat-o.

D.V.: A lăsat-o de izbelişte. Şi, de exemplu, am găsit, nu demult, o expresie a lui, care e considerată un fel de blam la credinţa creştină: „în lume a existat un singur creştin şi acela a fost răstignit!” E superbă treaba! Lumea a zis: „domnule, a desfiinţat creştinismul”. Dar eu cred că aceste cuvinte trebuie puţin rumegate şi trebuie altfel gândite. Se vede foarte clar că Iisus care a venit să ia necazul oamenilor asupra Lui şi să-i mântuiască eliberându-i de tragismul vieţii, nu a fost urmat de omenire şi nu este urmat nici astăzi. 

Filmul, mai aproape de stilul de viaţă al lui Dorel Vişan, decât teatrul

I.V.: Aş vrea să ne întoarcem la teatru. Aţi făcut zeci, poate sute de roluri. Dar la un moment dat aţi renunţat şi aţi mers să faceţi mai mult film. De ce aţi renunţat la teatru şi v-aţi dus spre film?

D.V.: Filmul, deşi eu cred că actorul se formează în teatru, e mai apropiat de ritmul meu de viaţă. Ritmul meu de viaţă este mai rapid. Filmul este o expresie culturală unde funcţionează foarte mult spontaneitatea, şi funcţionează foarte mult faptul să fii pregătit la ordin. În teatru se repetă două luni, trei luni, nu îţi iese un lucru, îl reiei. În film nu, poţi să mai reiei o dublă, două, dar mai ales atunci nu se putea relua prea mult o dublă pentru că se făcea pe peliculă şi era foarte scumpă. Acum se poate. Sunt alte tehnici.

I.V.: Ca la podcast!

D.V.: Dar filmul este, după părerea mea, pentru actor, un exerciţiu mai viu. Când s-a aprins becul roşu, mulţi actori uită textul sau nu mai ştiu ce să facă. Eh, când se aprindea, eu atunci eram mai prezent. Adică am avut această uşurinţă de a fi spontan, de a lucra la comandă.

Dorel Vişan: „Eu sunt Iacob!” Despre rolurile preferate ale marelui actor

I.V.: Aţi lucrat cu regizori extraordinari şi aţi făcut roluri memorabile. E nedrept să amintim doar câteva, dar totuşi unele sunt memorabile. De la filmul Moromeţii, în regia lui Stere Gulea, Tudor Bălosu, un rol formidabil; nu mai vorbim de filmul lui Daneliuc, din 1987, Iacob, care este extraordinar! Şi după Revoluţie aţi făcut foarte multe roluri. Unul dintre filmele mele favorite, pot să spun, că e podcastul meu şi nu mă opreşte nimeni, în afară de cenzura interioară, tot în regia lui Daneliuc, Senatorul melcilor! Senatorul Vârtosu e unul dintre cele mai pregnante personaje din filmul românesc de după Revoluţie. Care e rolul la care ţine Dorel Vişan cel mai mult, sentimental? Ceva care are o poveste?

D.V.: Acum ştii cum zice Părintele... am cinci copii, pe toţi îi iubesc la fel... dar nu e chiar aşa. Şi actorul, la fel: am două roluri fundamentale la care ţin; Iacob, o dată, când s-a prezentat filmul şi am scris în caietul de sală, aşa s-a numit articolul meu: „Eu sunt Iacob!” Adică am considerat că Iacob este exponentul românului care moare încet, fiind tot timpul revoluţionar, dar nu îşi îndeplineşte tot timpul datoriile revoluţiei. Iar al doilea ar fi filmul despre Ion Creangă, Un bulgăre de humă... cu care am avut şi mari greutăţi...

I.V.: În regia cui?

D.V.: Nicolae Mărgineanu.

I.V.: Aţi mai jucat în filme de-ale lui. Deci aceste două roluri vă sunt apropiate.

D.V.: Pentru că mă reprezintă ca şi fundaţie existenţială, ca şi credinţă.

New York Times despre Iacob: Dorel Vişan joacă magistral

I.V.: Iacob a avut cronici extraordinare. A avut şi un succes extern important, şi în The New York Times se scria în acel moment: „Dorel Vişan joacă extraordinar, are un rol extraordinar!” Mai cu seamă, în ultimele douăzeci de minute, când rămâne singur, fără cuvinte. Vă mai amintiţi?

D.V.: Am articolul.

I.V.: Cât de importantă e tăcerea? În general, actorii sunt cunoscuţi pentru replicile lor. Cât de importantă e tăcerea lui Iacob de la finalul acelui film?

D.V.: În film, ca şi în teatru, uneori e mai importantă tăcerea decât cuvântul, pentru că, în momentul în care spui „cuvântul”, spectatorului i se ridică la plasă. Atunci când taci, el trebuie să îl spună în gând. Şi poate să spună alt cuvânt. Fiecare poate să spună alt cuvânt. Deci gândul şi starea actorului sunt foarte importante şi îl fac pe spectator să gândească şi el. De multe ori cuvântul îl face să gândească la rândul său. Dar pauza, tăcerea, niciodată. Pentru că aproape niciodată nu se potriveşte tăcerea actorului cu tăcerea spectatorului, sau cu ascultarea tăcerii, pentru că aceea depinde de fiecare spectator. Fiecare tace altfel, după pregătirea lui spirituală, ca experienţă de viaţă sau ca acumulare scolastică, fiecare răspunde altfel.

Astăzi nu se mai produc critici de film, ci povestiri

I.V.: Cele mai bune cronici la filmele dvs. le-au făcut criticii dvs. sau spectatorii când vă opreau pe stradă şi vă recunoşteau?

D.V.: Şi unii, şi alţii. Criticii făceau o anumită şcoală. Critica, atunci, era o şcoală. Abia aşteptam să apară cronica, să vedem ce se spune. Nu prea mai există acum cronica. Să vedem ce se spune. Ăştia povestesc filme. Cea mai mare plăcere a actorului e reacţia bună care vine din partea spectatorului, sau confundarea cu spectatorul, cu personajul. Au fost actori care jucau în filme pentru copii personaje rele, şi copiii aruncau cu pietre după ei pe stradă. Aşa te formează, că tot vorbeam mai devreme de relaţia spectator-actor. Am avut de exemplu, o dată, îmi amintesc, la Chişinău, am făcut premiera filmului Un bulgăre de humă, de Ion Creangă, şi acolo, la Chişinău, Eminescu şi Creangă sunt recitaţi altfel decât la noi. Mult mai profunzi, mult mai legaţi de Eminescu şi de Creangă. După film, eram cu Grigore Vieru şi cu Dabija, şi cred că mai era directorul Teatrului Naţional din Chişinău, şi a venit o doamnă mai aşa, de 55 de ani. Am văzut că s-a apropiat cu teamă aşa de noi, şi când a ajuns aproape, mi-a prins mâna, mi-a sărutat-o şi a zis: „Bădie Ioane!” şi a început să plângă. Atât de mult a marcat-o imaginea pe care eu am oferit-o...

I.V.: Aşa îl vedea pe Creangă...

D.V.: De altfel, şi astăzi chiar discutam cu cineva de la Iaşi... am fost cândva într-o sală să prezentăm un film, erau aproape numai copii, desigur, şi profesori... şi eu m-am zărvălit, cum zice ardeleanul... zic „măi, nu mă chemaţi, că o să văd copiii ăia fugind prin sală pe acolo!” şi într-adevăr, când a început filmul, a fost puţină hărmălaie... după zece minute, domnule, cu gura căscată, aşa se uitau la ecran copiii! A fost extraordinar! Deci Creangă, cred eu că este unul dintre posibilele personaje care îi dau viaţă.

I.V.: Din ce aţi jucat după Revoluţie, ce rol aveţi la inimă?

D.V.: Senatorul...

I.V.: În 1995... extraordinar!

D.V.: Da, în 1995... Cel mai iubit dintre pământeni, în 1993....

I.V.: Şerban Marinescu...

D.V.: Şi după am făcut Ticăloşii, care, de asemenea, este un film foarte apreciat şi căutat de spectatori, şi un alt film care, după cum vorbeam cu regizorul Şerban Marinescu, se coace, pe măsură ce trece vremea... un film care se numea Magnatul, viaţa unui patron de ziare...

I.V.: Cred că după cărţile lui Dinu Săraru...

D.V.: Nu, nu, nu, un scenariu, cred că era scris de Ficeac.

I.V.: Bogdan Ficeac.

D.V.: Viaţa unui magnat din ăsta, care are o boală incurabilă....

I.V.: În contextul tranziţiei româneşti.

D.V.: Da, şi atunci, ca să îşi construiască acest imperiu, şi-a distrus viaţa şi relaţiile familiale. Fiind într-o formă terminală, încearcă să se împace cu toţi. Merge pe la frate-su, pe la fiică-sa...

Oamenii lasă împăcarea şi iertarea pe ultimele secunde din viaţă din ignoranţă

I.V.: De ce lasă oamenii pe ultima sută de metri din viaţă momentul împăcării, atât în film cât şi în viaţă?

D.V.: Din ignoranţă! Şi ignoranţa nu este singura.... Şi dintr-un orgoliu, un egoism care te pândeşte toată viaţa şi apoi îţi dai seama cum te-a distrus şi ce inutilă e perioada ta egotică. Omul, de altfel, numai dacă este încercat de o dramă, de o tragedie, atunci se trezeşte.

I.V.: De ce a dispărut solidaritatea din lumea culturală, care a existat?

D.V.: Solidaritatea dintre oameni, în general, nu numai în zona artistică. De pildă, când se constituia un film, era ca într-o familie, se constituia o familie. Întotdeauna când se termina filmul ne despărţeam cu foarte multă nostalgie şi rămâneam ani de zile prieteni...

Prietenii şi invidii din lumea teatrului: solidaritatea şi prietenia, compromise, în viaţa de după cortină?

I.V.: Care sunt prietenii dvs. din lumea filmului şi a teatrului?

D.V.: Am avut mulţi. Am fost în relaţii foarte bune, prieteneşti cu Mircea Albulescu, în ultimul timp, cu Dinică. Am fost în relaţii foarte bune cu Ştefan Iordache, mai sunt şi acum cu Victor Rebengiuc!

I.V.: Joacă un rol formidabil la Bulandra, Tatăl...

D.V.: Încă ne mai sunăm. Bineînţeles, cu colegii mei, cu Emil Hossu, cu Sileanu, cu toţi cei cu care am lucrat şi am făcut şcoala împreună.

I.V. Actorii au un fel de invidie profundă, profesională.

D.V.: Este, este, dar sunt actori mari care nu au acest defect, adică au generozitate, altruism, dar am întâlnit mulţi, chiar dintre prietenii mei, şi aproape toţi actorii au aşa ceva, ca de altfel orice om. Dacă eu exist, de la firul de nisip şi până la galaxii, fiecare spune dacă eu exist, dumneata nu ai loc. Sau dacă vrei să ai, du-te mai încolo. Actorul are o uşoară exacerbare a acestui sens. El fiind finit de aceste personaje care niciodată nu se definesc total, dar ele sunt finite, că se termină la un moment dat şi nu mai poţi lucra la el, decât în gând, şi atunci are acest egoism, de a ieşi în faţă, e şi un fel de manifestare a actorului. Şcoala rusească vorbea despre acest lucru, în special Stanislavski, şi care atunci era la modă şi după părerea mea este genial în starea de apropiere a actorului de personaj. Adică drumul de apropiere a actorului de personaj. Formidabil! Îmi amintesc că un actor juca un contabil, şi îl întreba pe Stanislavski: „maestre, cum să spun atunci când spun o anumită replică?” „Nu o spui nicicum, vino la repetiţie, şterge scaunul, masa, becul, pune dosarele aliniate, şterge-le de praf”... După două săptămâni zice „acum ştii cum să spui replica”. Aşa cum se zice popular, trebuie să ştii să intri în pielea personajului.

I.V.: După Revoluţie aţi avut un prieten, sau chiar şi înainte, poate şi actor, cu care să vă fi certat din motive politice sau personale, şi să vă pară rău că v-aţi despărţit de un prieten apropiat?

D.V.: Nu, am avut aşa, discuţii, dar n-am mers aşa departe. A fost cineva. La noi erau trei organizaţii revoluţionare la Cluj. Şi unul de la secţia „Răniţi” mi-a cam purtat sâmbetele, aşa, pentru că eu am spus odată o vorbă. El a fost rănit la Revoluţie, dar în spate, adică între părţile dorsale. Şi eu am zis odată că eroii se împuşcă în piept, pentru că ei sunt cu faţa spre front. A fost o discuţie, dar şi cu el m-am împăcat.

Dorel Vişan, despre scandalul de la Teatrul din Cluj: „a fost susţinut de ministrul Culturii de atunci. M-a deranjat.”

I.V.: Deci nu există pricini politice sau de alt ordin să vă fi despărţit de cineva.

D.V.: Nu, dar am simţit că a fost un moment, pe vremea noastră, când dacă intri în politică te murdăreşti.

I.V.: Vi s-a pus o anumită etichetă, politic vorbind.

D.V.: Da, când am avut scandalul cu artiştii, de la Teatrul din Cluj.

I.V.: Când eraţi directorul teatrului.

D.V.: Şi care a fost susţinut de ministrul Culturii de atunci. M-a deranjat.

I.V.: Când era asta?

D.V.: 1999-2000.

Reţeta lui Dorel Vişan pentru teatrele de succes: spectacole de interes pentru public, actori împliniţi în relaţie cu rolul şi în relaţiile dintre ei şi piese-fenomen, cu mesaj social

I.V.: Şapte ani aţi condus instituţia. Dacă aţi fi astăzi directorul Teatrului Naţional din Cluj, care ar fi trei măsuri pe care Dorel Vişan le-ar propune pentru ca teatrul să meargă şi, în general, lumea teatrală să meargă mai bine?

D.V.: Prima măsură e să ai spectacole care să intereseze publicul. Ca publicul să vină, să audă din gură în gură: „e un spectacol bun la teatru, du-te să-l vezi!” Asta trebuie să fie prima măsură. A doua măsură trebuie ca spectacolele să fie de calitate, adică actorii să fie împliniţi în relaţie cu personajele şi în relaţiile dintre ei. A treia este ca spectacolul să transmită un mesaj, ca omul să plece de la teatru cu un gând. Aproape la toate teatrele am văzut acum un fenomen. Cum se termină un spectacol, lumea se ridică şi pleacă. Or pe vremea aceea, când se termina piesa şi se trăgea cortina, se făcea o linişte în sală extraordinară. Trei secunde sau cinci secunde nimeni nu se ridica de pe scaun şi nimeni nu vorbea. Lumea era marcată de mesajul spectacolului. Era extraordinar.

I.V.: Era o reflecţie, o meditaţie. Gândul de după spectacol.

D.V.: Gândul de după gând, şi şocul.

I.V.: Poate şi respectul care obişnuia să fie mai mare.

D.V.: Era respect mai mare şi pentru teatru şi pentru actor, dar şi pentru om. Aşa cum a fost atunci, în vremea aceea, dar a fost o vreme foarte frumoasă. Îmi amintesc că Institutul era lângă Teatrul Bulandra şi aveam căminul lângă 1 mai. Şi mergeam cu tramvaiul 3. Dacă se urca o domnişoară în tramvai, toţi băieţii se ridicau în picioare  şi teatral, aşa, îi auzeai: „domnişoară, vă rog să luaţi loc”.

I.V.: Chiar dacă nu erau toţi de la Institut.

D.V.: Mulţi erau din afara Institutului. Sau dacă se urca un bătrân sau o femeie însărcinată, era un respect anume. Asta se făcea începând cu familia, acolo unde se pun rădăcinile, şi până la Preşedinţie. Era această relaţie omenească şi frumoasă.

„Nu mă plâng: cred în destin”: Dorel Vişan, la ceasul confesiunii. Ce regrete are actorul?

I.V.: E vreun rol pe care aţi fi vrut să îl jucaţi şi nu aţi reuşit? Un personaj căruia credeţi că aţi fi avut să-i oferiţi ceva şi nu aţi reuşit?

D.V.: Ar fi multe... Nu mă plâng. Ce am făcut: cred în destin. Cred în obligaţia omului de a-şi trăi destinul. Adică, de a-şi duce crucea. Şi niciodată nu am tăiat din ea ca să fie mai uşoară, nu am tăiat din ea. Este o poveste că oamenii îşi duceau fiecare crucea şi unul povestind, zicea: „dacă am mai tăia un pic de aici, de jos, ar fi mai uşoară”. Şi au tăiat. Au mers o vreme şi iar au zis: „am mai putea tăia puţin de acolo de jos”. Şi au tăiat. Dar au ajuns într-un loc unde trebuiau să treacă o prăpastie. Şi trebuiau să pună crucea peste prăpastie ca să treacă peste ea, punte. Dar tot tăind, nu le-a ajuns. Aşa se întâmplă şi în viaţă.

I.V.: Dorel Vişan e mulţumit de destinul lui? Are ceva să îşi reproşeze? Ar fi putut face altfel? E mulţumit de decizii?

D.V.: Întotdeauna poţi să te gândeşti că ai fi putut face. Dar e o întrebare a jurnaliştilor: „dacă aţi începe acum viaţa sau cariera... ce aţi face?” Aceleaşi greşeli! Nu pot să încep din nou, că atunci ce aş face, aş zice „nu e bine, o luăm de la capăt!”

I.V.: O dublă, ca la un dublu scenariu.

D.V.: Destinul acesta... eu cred în destin, în obligativitatea omului de a-şi duce destinul. Şi atunci, în cadrul vieţii lui, în acest tronson al vieţii pe pământ, el face acţiunile care vin din înzestrarea lui.

Pariul lui Dorel Vişan: „Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să ne dregem, numai că nu vrem”

I.V.: E totuşi o greşeală pe care nu aţi mai vrea să o faceţi, ceva ce a costat?

D.V.: Mă gândesc de multe ori că poate nu am fost destul de înţelegător cu anumiţi oameni. I-am judecat prea pripit. Şi acum, de multe ori, ocupându-mă de reţete de sănătate naturiste, multe lume mă sună, mă întreabă, şi totdeauna sunt foarte darnic şi atent cu ei, ca să dreg, că în viaţă nu întotdeauna am fost aşa cu oamenii, dar asta e problema noastră, a fiecăruia. Din cauza asta iubirea nu este adevărată, decât iubirea christică, de divinitate, de Dumnezeu. Celelalte iubiri, iubirea tandră, de mamă, de aproape, şi iubirea senzuală, adică între bărbat şi femeie, sunt numai copii ale iubirii. Iubirea adevărată e unifiinţialitatea şi indivizibilitatea a două vieţi. Or asta nu se poate face, pentru că fiecare are destinul lui, fiecare are felul lui. Dacă citeşti Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani, acolo spune aşa: tot omul este mincinos. Nu există om care să nu fie mincinos. Dar, aici a fost şmecheria. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să ne dregem. Dacă vrem. Doar că nu vrem.

Diferenţa între un actor american şi unul român: 25000 de dolari vs. 300 de euro. Dorel  Vişan: „am avut o experienţă tristă”

I.V.: Trebuie să încercăm, în orice caz. Spuneţi-mi, totuşi, din ce v-aţi fi dorit, un rol pe care aţi vrea să vină un regizor mâine, să vi-l pună pe masă, cu scenariu cu tot?

D.V.: De exemplu e acesta, pentru care sunt în discuţii cu Dan Piţa, Brâncoveanu. Un rol interesant. Dar avem păreri diferite.

I.V.: Aţi mai lucrat cu Dan Piţa.

D.V.: Da, două filme. Am avut personaje interesante.

I.V.: Brâncoveanu e un scenariu care aparţine lui Dan Piţa? Şi regia şi scenariul?

D.V.: Sunt doi, mai este un băiat, care a scris acolo.

I.V.: Aţi făcut două filme cu Piţa.

D.V.: Roluri mai mici, aşa. Eu cele mai multe roluri şi filme importante le-am făcut cu Şerban Marinescu. Cu Daneliuc am făcut două, două cu Nicolae Mărgineanu, am mai făcut Rug şi flacără cu Petringenaru, un rol foarte interesant acolo.

I.V.: V-ar fi plăcut să jucaţi cu un regizor străin mai mult, să aveţi acces la o piaţă mai mare?

D.V.: Am jucat, mi-ar fi plăcut mai mult. Dar am avut o experienţă tristă. Un regizor american cred, sau englez, a făcut un film de actualitate. Comerţul cu arme era contextul şi trebuia să joc Primul Ministru al Uniunii Sovietice. I-am prezentat două variante de rol. A zis că nimeni nu i-a prezentat. Era rol principal. Şi am cunoscut şi actorul celălalt. Şi am avut o discuţie cu actorul şi mi-a spus că are un contract foarte prost. 25000 de dolari pe zi. Foarte prost. La ei, asta e salariul pentru un figurant special sau un actor de linia a şaptea. Marlon Brando lua un milion. Şi am ieşit pe urmă. Partea românească o plăteau americanii, partea românească era plătită de români. Fata de la castingul de la care am ieşit mi-a zis: „la noi plata e mai modestă”. „Cât e plata?” „300 de euro pe zi”.

I.V.: O mică diferenţă...

D.V.: O mică diferenţă. Şi atunci am zis: „măi, fată, nu vreau 25000 de zi, dar daţi-mi 500, ca să am şi eu o satisfacţie.” Nu au vrut. Şi am renunţat la rol. Deci o experienţă neplăcută.

I.V.: Neplăcut.

D.V.: Se distribuia în cinci ţări. Era un film bun. Dar am jucat cu vărul lui Coppola, care a făcut două filme aici dar nu a rulat niciunul în România, două roluri foarte interesante. De altfel, m-am şi împrietenit cu el. Dar nu am văzut scenariul. Lui i-a plăcut mult de mine şi eu m-am legat de el şi am tot colaborat. De o vreme, nu a mai venit.

Cum mai poate fi artistul un om al cetăţii?

I.V.: Sunteţi destul de prezent în spaţiul public, dincolo de rolurile pe care le aveţi: acordaţi interviuri, susţineţi conferinţe, recitaluri... Avem şi noi acum această ocazie acum, la podcastul meu. E un alt rol acela al lui Dorel Vişan, acela de intelectual public, de om care se exprimă pe chestiuni curente.

D.V.: De om al cetăţii, aşa trebuie să fie un artist.

I.V.: De ce simte nevoia asta, pentru a lămuri nişte lucruri, pentru a clarifica? Vă e teamă că nu se înţelege ceva din biografia dvs. dacă nu vă exprimaţi dvs?

D.V.: Artistul de teatru, dar şi cel de film, e un om care transmite mesaje. E un om care, aşa cum am spus, e un propovăduitor, e ca un dascăl, şi atunci simte nevoia să transmită aceste mesaje, pentru că aceasta este misiunea lui lăuntrică. În momentul când nu mai joc la teatru, că nu îmi convine acest teatru care e aiurea, filme nu se mai fac, iar cele care se fac sunt de calitate îndoielnică, şi atunci, lucrurile acestea răbufnesc în altă parte. Am făcut o fundaţie, de exemplu, acolo unde voi preda sistemul meu de sănătate, pe care îl fac în fiecare zi, deci un sistem de conducere a energiei şi de relaţie cu universul, în care noi suntem profani. Suntem ignoranţi. Iar ignoranţa, la ei, este, la asiatici, nu că nu ştii... că aceea e neştiinţă.... ignoranţa e atunci când ştii şi atunci când ştii, ai fost învăţat teorii greşite. Chestiunea aceasta apare şi în cele zece porunci ale lor, la ei se numesc altfel. Nu se numesc porunci. Cum avem noi, „să nu ucizi”, „să nu furi”... creştinismul a luat de acolo... majoritatea! Cele zece, nu adevăruri... altfel le spun ei, este şi acest lucru. Sunt trei greşeli: ale trupului, minţii şi cuvântului. Şi una dintre acestea este şi ultima, să nu aplici teorii greşite. Asta o simte actorul, nu toţi. Dar uite, sunt câţiva: Zamfirescu, Puric, mai sunt, care se manifestă în spaţiul public, ca să zic aşa, chiar din dorinţa asta de a face treaba, pentru că eu simt nevoia să fac lucrul pe care m-am pregătit să îl fac pentru oameni.

I.V.: Îl consideraţi o prelungire a misiunii dvs.

D.V.: O răbufnire în altă parte, aşa cum sensul vieţii, dacă nu e bun, răbufneşte în lucruri rele. Sensul vieţii trebuie să fie un sens moral, care să ducă spre totalitate, spre cumpănire.

„Nu îmi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc!”

I.V.: Aveţi o replică favorită dintr-un film? Aveţi ceva ce a devenit aşa, preţios?

D.V.: Din Magnatul. Care e, de fapt, la o călugăriţă. Am ascultat o emisiune cu o călugăriţă care era bolnavă şi care a spus o replică mai lungă, şi eu am luat de acolo un fragment din replica ei, care spunea profesorului: „nu îmi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc!”

O poezie din „sertarul” lui Dorel Vişan: „Mă caut!”

I.V.: Care este, şi aceasta ar fi o rugăminte, o poezie, care vă este dvs. aproape?

D.V.: Am multe poezii...

I.V.: Una la care vă gândiţi...

D.V.: Una care a mai circulat într-o vreme, şi aş vrea să mai circule. Se numeşte „Mă caut”.

Prietenii, puţini, pe care i-am avut,

S-au împuţinat considerabil.

Eu însumi mă caut tot mai rar.

Cu toţii ne căutăm tot mai rar.

Nu mai ştim unde mergem,

Şi de unde venim.

Lilieci, orbecăind în noaptea polară,

Fără de sfârşit. Peşti săltăreţi,

Printre pietrele râului ce de mult e secat.

Am obosit, prieteni,

Şi voi sunteţi obosiţi.

Ne-au obosit orgiile,

Pe care nu le-am făcut.

Şi femeile, pe care nu le-am iubit.

Ne-au obosit bătrânii, pe care nu i-am ascultat,

Şi vremea, pe care nu am folosit-o.

Să nu ne mai minţim, încă o dată.

Cu toţii suntem obosiţi.

Răcani, trimişi pe câmpul de luptă,

Ce reazămă zidul cazărmii,

Prea obosiţi de greutatea armelor

Purtate fără rost.

Nu avem nevoie de un lung repaos.

În zori, când noaptea se va termina,

Să ne grăbim cu toţii la culcare.

Şi să lăsăm salvării cu mamele noastre,

Din nou în dureri,

Drum liber, spre maternitate.

I.V.: Mulţumesc, şi în final, un gând, o urare, un îndemn, pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu.

D.V.: Îndemnul meu e să încerce să se cunoască pe ei înşişi, şi ca să te cunoşti pe tine, trebuie să îl cunoşti pe Dumnezeu. Această relaţie între om şi divinitate nu ţine de religie, ci de existenţă. Noi suntem conştiinţa lui Dumnezeu, parte din conştiinţa lui Dumnezeu, şi atunci trebuie tot timpul să fim în relaţie cu el. Dumnezeu este un principiu, care intră în om şi îl revigorează. Când se termină puterile lui, puterea lui Dumnezeu îl duce mai departe.

I.V.: Mulţumesc mult, şi multă sănătate!