Actriţa Emilia Popescu: „Florian Pittiş m-a aruncat în groapa cu lei“

Actriţa Emilia Popescu: „Florian Pittiş m-a aruncat în groapa cu lei“

Emilia Popescu, în spectacolul „Pescăruşul“, alături de Ştefan Bănică Jr.

RECUNOŞTINŢĂ  Regretatul Florian Pittiş a semnat certificatul de naştere în teatru al Emiliei Popescu la Bulandra, povesteşte actriţa

Ştiri pe aceeaşi temă

Cunoscută de la televiziune, radio sau de pe scenele bucureştene, mulţi o ştiu pe Emilia Popescu (47 de ani) şi din scheciurile realizate împreună cu Ştefan Bănică Jr. Cu o voce inconfundabilă, actriţa a surprins de-a lungul timpului în mai multe ipostaze: a cântat la pian, a dansat, a realizat atât roluri de comedie, cât şi de dramă. Am stat de vorbă, la o cafea, în barul de lângă Teatrul de Comedie, despre rolurile ei, despre legendele teatrului românesc, Lucia Sturdza Bulandra, Liviu Ciulei şi Florian Pittiş. Emilia Popescu, care a avut-o profesoară pe Olga Tudorache, povesteşte cu nostalgie că, în perioada Bulandra (1988-2002), se uita tot timpul spre cer şi se minuna de ce i se întâmplă: „Atunci spiritul teatrului se mai păstra încă, şi noi, cei tineri, ne-am lipit imediat de marea generaţie“. În prezent, Emilia Popescu poate fi văzută în spectacolul „Pescăruşul“ de A.P. Cehov, în regia lui Claudiu Goga (rolul Arkadina), şi în „Casa Zoikăi“ de Mihail Bulgakov, în regia lui Alexandru Tocilescu (rolul Alla Vadimovna).
 
„Weekend Adevărul“: Vă deranjează că sunteţi asociată mai mult cu o actriţă de comedie?
Emilia Popescu: Probabil că numele meu este asociat cu apariţiile la televiziune. Publicul de teatru este mai puţin numeros decât cel de televiziune, de aceea sunt considerată a fi mai degrabă o actriţă de comedie. Exista prejudecata, atunci când am debutat eu cu Ştefan la televiziune, că ce facem noi este doar un număr de varietăţi. Munca noastră era dusă în derizoriu. Ni se dădea senzaţia că ar fi o ruşine că ştim să cântăm şi să dansăm. Făceam de râs oamenii serioşi. Cu timpul, am văzut că cei serioşi s-au apucat să cânte muzică lăutărească şi au fost foarte iubiţi pentru asta. Apoi cu toţii au vrut să facă music-hall. Întotdeauna mi-am spus că timpul decide. Mă felicit că am răbdare şi sunt foarte conştientă de calităţile mele de actriţă. Cine vrea să le vadă şi să mă descopere poate să o facă. Eu îmi dau silinţa să fiu cât mai bună în ceea ce ştiu să fac cel mai bine. Nu pot să fiu mai mult decât sunt. În multe situaţii mi s-a demonstrat că răbdarea şi credinţa în ceea ce fac sunt mai importante decât o ştampilă pusă de unii sau de alţii. Am devenit cunoscută prin meseria mea, nu prin altceva.
 
Tocmai aţi avut premiera cu „Pescăruşul“ la Teatrul de Comedie, unde o jucaţi pe Arkadina. Totuşi, nu jucaţi numai comedie...
Nu am făcut numai comedie. Spectatorii care vin la teatru au ocazia să vadă la mine şi altceva, deşi în fiecare dintre noi rămâne mereu o parte nedezvăluită. Sunt actori care se pun pe tavă în interviuri, confesiuni la TV, dar sunt şi mai mulţi care vor ca publicul să vadă doar ceea ce le dezvăluie ei pe scenă. Joc rolurile care mi se dau. Cu adevărat mă cunosc doar prietenii foarte apropiaţi şi unii membrii ai familiei. Majoritatea mă văd ca pe o actriţă de comedie, cu farmec, potrivită pentru un anumit tip de spectacol. Unii dintre ei au demontat asta: Cătălina Buzoianu a făcut cu mine „Marlene“ de Pam Gems, iar Claudiu Goga mi-a dat în „Jocul ielelor“ de Camil Petrescu şi în „Pescăruşul“ de Cehov altfel de roluri.
 
„Se merge mult pe reţetă“
 
Cât de mult are nevoie un actor de un regizor? 
Eu sunt convinsă că, în orice l-ar distribui regizorul, un actor fără farmec sau carismă nu poate transmite nimic dincolo de scenă, orice ar juca. Dacă ei vor să transforme lucrul acesta într-un defect, e problema lor. În următorii ani, mi-aş dori să am şansa să îmi dezvolt şi latura dramatică, puterea de a duce în spate piese grele, de a fi „locomotivă“, cum zic eu. Pentru aceasta aş vrea să am alături un regizor, nu cred în actorul fără regizor. Nicăieri, niciun actor nu a ajuns mare fără un mare regizor. Am nevoie să lucrez cu un asemenea om pentru că sunt convinsă că pot să fac faţă unui regizor care cere foarte mult. Sunt puţini cei care vor să caute într-un actor lucruri noi şi nu să îl ia de-a gata cu tot ce este mai vandabil. Un nume cunoscut poate fi folosit şi ca o provocare.
 
Unde greşesc regizorii de astăzi?
După părerea mea, regizorii nu mai fac o muncă de teren. Nu mai vin să vadă un actor, să urmărească evoluţia lui, să descopere părţile neexploatate, să facă ceva cu ele. Lucrul acesta cere timp şi dedicaţie. Se merge mult pe reţetă şi pe imaginea pe care actorul o are în public.
 
 „Nu putem să facem ciorne“
 
 Credeţi că înainte regizorii erau mai atenţi la evoluţia unui actor? 
 Cum am fost mult timp angajată la Teatrul Bulandra, ştiu cum se proceda acolo. Domnul Liviu Ciulei şi doamna Lucia Sturdza Bulandra foloseau marile nume din perioada respectivă şi canalizau tot repertoriul pe acei actori mari. Se gândeau la rolurile pe care ei ar trebui să le joace în stagiunea respectivă. Octavian Cotescu, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Ileana Predescu, Clody Bertola, Victor Rebengiuc – mizau pe ei, existau departamente care lucrau pentru a-i pune în valoare. Teatrele erau conduse de intelectuali, iar între secretarul literar, director şi regizorul principal exista o colaborare foarte strânsă. Cu toţii erau mari oameni de cultură şi nivelul unei trupe era ridicat prin repertoriu. Teatrul este o artă colectivă formată din individualităţi foarte puternice şi, pentru a forma o echipă puternică, este importat să se lucreze cu fiecare dintre ele. De multe ori se confundă echipa cu lipsa de personalitate. Numai cu personalităţi puternice se pot naşte spectacole cu miză, de calitate. O trupă se construieşte în timp şi pe termen lung.
 
Am avut şansa să lucrez la începutul carierei mele cu Florian Pittiş. El era copilul teatrului, avea o cultură solidă, era format la şcoala lui Liviu Ciulei şi jucase ani de zile lângă Clody Bertola 
şi Victor Rebengiuc.
 
Perioada de 14 ani petrecută la Teatrul Bulandra, între anii 1988 şi 2002, v-a format altfel?
 Da. Adevărul este că sunt şi un soi bun pentru că am vrut tot timpul să învăţ şi să fiu în pas cu ce se întâmplă în teatru. Având norocul să fiu în Teatrul Bulandra am vrut să absorb ca un burete tot ce înseamnă spiritul acelui loc. Am avut şansa să lucrez la începutul carierei mele cu Florian Pittiş. El era copilul teatrului, avea cu o cultură solidă, era format la şcoala lui Liviu Ciulei şi jucase ani de zile lângă Clody Bertola şi Victor Rebengiuc. În acea perioadă mă uitam tot timpul spre cer şi mă minunam de ce mi se întâmplă. Atunci spiritul teatrului se mai păstra încă, şi noi, cei tineri, ne-am lipit imediat de marea generaţie. Apoi, împreună cu Alexandru Darie am reuşit să formăm o trupă şi am jucat în spectacolele lui din perioada 1993-1997: „Trei surori“, de A. P. Cehov, „Iulius Caesar“, de William Shake-speare, şi „Poveste de iarnă“, de William Shakespeare. După care, ca orice minune care ţine doar trei zile, totul s-a pierdut.
 
De ce s-a întâmplat asta?
 A fost o perioadă în care nu s-a mai întâmplat nimic şi, după câţiva ani, am reuşit să schimb locul, să merg la un alt teatru. Nu vedeam nicio lumină, ca trupă, ne-am dezmembrat. Alexandru Darie nu a mai montat cu noi. El a fost cel care ne-a adunat, ne-a ţinut. Regizorul face actorii, iar dacă simbioza s-a produs, actorii îi duc mai departe spectacolele, opera, munca. Într-o echipă toţi merg pe mâna regizorului, care, atunci când este curat şi cinstit, ştie ce este mai bine pentru fiecare. Nu este vorba despre anularea orgoliului actorului, ci de a-l zgândări pe cel profesional şi de a-l face să caute să-şi îmbogăţească mijloacele de expresie. Când nu mai ai motorul acesta este foarte greu să te menţii singur. Din păcate, meseria noastră făcându-se la vedere, nu putem să facem ciorne. Trebuie să fim tot timpul pregătiţi, să exersăm. Dacă nu facem asta este foarte complicat, aproape imposibil. 
„textul nu ne apără“
 
Care sunt etapele prin care treceţi atunci când construiţi un rol?
Este o perioadă frumoasă pentru că descopăr despre mine lucruri noi, unele plăcute, altele mai puţin plăcute, şi dificilă pentru că oricât de multe roluri aş fi făcut înainte trebuie să o iau de la capăt. Important este ca totul să se încheie într-un mod fericit. Asta nu înseamnă că odată cu spectaco-
lul au încetat căutările. Marea construcţie, baza, există, apoi, în timp, mai zugrăvesc un perete de altă culoare sau refrişez casa, dar nu mai face parte din construcţie, ci este înfrumuseţare, îmbogăţire. Şi noi ca oameni ne modificăm, evoluăm sau involuăm. Aşa cum suntem în momentul respectiv, la fel arată şi rolul nostru. Nu putem ascunde momentul de viaţă în care ne aflăm. Textul nu ne apără.
 
Care sunt persoanele care v-au influenţat în viaţa profesională? 
 Doamna Olga Tudorache, profesoara mea, m-a învăţat să nu gândesc niciodată că ceea ce fac este minor, indiferent dacă este vorba de scheciuri la televiziune cu Ştefan Bănică sau dacă interpretez o melodie sau joc un rol secundar. Important este să nu îmi fie ruşine. Florian Pittiş m-a luat de mână şi m-a aruncat în groapa cu lei. Lui îi datorez faptul că am ajuns la Teatrul Bulandra şi că am avut două roluri mari la 20 de ani (n.r. – „Câinele grădinarului“ – 1988 şi „Meditaţiile Ritei“ – 1989). Certificatul meu de naştere în teatru i-l datorez lui. Apoi, fiecare regizor lasă urme într-un actor. Oamenii care m-au marcat sunt destul de puţini, Olga Tudorache, Alexandru Darie. M-am bucurat de „Libertinul“, de Eric Emmanuel Schmitt, pe care l-am făcut cu Alexandru Tocilescu, doamna Cătălina Buzoianu mi-a oferit posibilitatea schimbării registrului.
 
Ce parteneri de suflet aţi avut de-a lungul timpului?
Foarte frumos este în meseria asta atunci când mergi de mână cu cineva, când simţi că ai un drum comun cel puţin pentru o perioadă. Când vorbesc despre asta mă refer la partenerii, la colegii mei de generaţie de la Teatrul Bulandra cu care o perioadă am mers pe acelaşi drum. Una dintre întâlnirile importante a fost cea cu Victor Rebengiuc la 19 ani, atunci când am filmat „Moromeţii“. Nu am apucat să joc cu dânsul pe scenă, dar l-am simţit aproape. Nu m-au marcat numai oamenii lângă care am jucat, ci şi cei pe care i-am privit, i-am admirat şi i-am simţit lângă mine. 
 
De la Bulandra la Comedie
Numele: Emilia Popescu
Data şi locul naşterii: 2 martie 1966, Bucureşti
Starea civilă: Divorţată
Studiile şi cariera: 
1984–1988 – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ Bucureşti, la clasa Olgăi Tudorache şi a lui Florin Zamfirescu.
1988 – 2002 – actriţă la Teatrul Bulandra Bucureşti
2003 – prezent – actriţă la Teatrul de Comedie Bucureşti.
A jucat în filmele „Moromeţii“ (1985), regia Stere Gulea, „În fiecare zi  mi-e dor de tine“, regia Gheorghe Vitanidis (1988), „Liliacul înfloreşte a doua oară“, regia Cristina Nichituş (1989), „Divorţ din dragoste“, regia Andrei Blaier (1992). 
Locuieşte în: Bucureşti

Mama unei fete de 18 ani
Fiica dumneavoastră, Maria, este la fel de apropiată de artă?
 Da, pictează. Este o artistă, de aproape 18 ani, prea artistă. Un copil normal al timpurilor noastre, care absoarbe rapid toate informaţiile, se dezvoltă mult mai rapid decât generaţia noastră, este un copil foarte sensibil. Nu cred că ţine neapărat de epoca asta, dar cred că oamenii sensibili au o viaţă mai grea decât ceilalţi. Pe de altă parte, nu aş fi vrut să fie o pragmatică şi o prozaică. Nu aş fi vrut să fie aşa cum sunt mulţi copii care nu ştiu ce este cu ei, nu ştiu ce vor sau ce le place. O las să îşi descopere adevărata vocaţie, fie pictură, grafică sau orice altceva.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: