În aşteptarea Galei UNITER. Cu nominalizare, fără nominalizare

Gala Premiilor UNITER se va desfăşura anul acesta la Iaşi

Mi se întâmplă relativ frecvent să aud sau să citesc declaraţii despre inutilitatea şi  inactualitatea premiilor UNITER. Vin, curg, din toate părţile. Dinspre creatorii de toate vârstele.

Dinspre artiştii care au luat, dinspre artiştii care nu au luat premii, dinspre cei ce afirmă sincer că îşi doresc să ia, dar şi dinspre artiştii care, după modelul strugurii sunt acri, spun celor ce au timp să-i asculte şi naivitatea de a-i crede că un astfel de premiu i-ar lăsa complet indiferenţi.

Astfel de declaraţii vin şi dinspre criticii de teatru. Mai niciodată dinspre cei cu adevărat performanţi. Sau care chiar ştiu ce înseamnă cu adevărat această profesie ori ce înseamnă să fii parte într-un juriu. Ci dinspre marginali, dinspre condeierii ce practică scrisul pe sugativă, care sunt ecoul, ca să nu spun pe şleau că scriu sub inspiraţia ori după dictarea unor creatori cărora le acordă statutul de mentor ori de guru şi în preajma cărora sunt mândri că sunt acceptaţi, fie şi numai pentru serviciile de publicitate mascată aferente. Creatori ce le dau iluzii şi îi manipulează, dându-le impresia că sunt interesaţi de părerea lor şi că, prin urmare, contează. Condeieri care circulă puţin, cel mai adesea doar până acolo unde se termină liniile de tramvai în Bucureşti, dar care cred că şi-au acoperit lacunele în cele şapte-opt zile cât durează Festivalul Naţional de Teatru. Care sunt frustraţi că nu au “prins” nici anul acesta nici o desemnare în rândul juraţilor, dar nici o nominalizare la premiu pentru simplul motiv că nimic din firava lor activitate, consumată pe bloguri personale, în revistuţe glossy ori în discuţii de cafenea, nu îi recomandă pentru asta.

Obiecţii, dojeni şi dat cu rigla la palmă practică şi acei critici care şi-au pierdut demult statutul de judecători, fie deoarece se află în prea strânse relaţii de prietenie cu niscaiva creatori, fie că suntpr-iştii acestora, fie deoarece se socotesc apostolii unei anume forme sau formule de spectacol, fie pentru că se află pe statul de plată al vreunei instituţii teatrale pentru care, la vedere sau nu, prestează servicii retribuite de consilieri sau de secretari literari, ori îi sunt selecţioneri la festivaluri, fie pentru că, prin cine ştie ce accident din viaţa lor profesională, au ajuns să se situeze în raporturi de adversitate cu preşedintele UNITER sau cu Senatul acestuia.

Criticii (oare chiar sunt ei critici?) aceştia, care prin acţiunile lor nu fac decât să dovedească starea critică în care a ajuns critica teatrală românească, în pofida înmulţirii cam peste măsură şi fără nici un fel de legătură cu cerinţele pieţei muncii a Secţiilor de Teatrologie din instituţiile de învăţământ superior artistic, dar şi a creşterii inflaţioniste a doctoratelor în domeniu, doctorate acordate fără fundamente ştiinţifice autentice, produc foarte adesea liste paralele. Au făcut-o şi anul acesta. An în care din voinţa şi prin decizia Senatului UNITER am făcut iarăşi (iarăşi?) parte din juriul de nominalizări.

Listele paralele

Am parcurs cu atenţie respectivele liste paralele. Sigur că am găsit în ele şi titluri şi nume care nu au performat prin nimic. Am găsit însă numeroase, foarte numeroase titluri şi nume care, în diversele etape ale procesului la capătul căruia s-a dat publicităţii comunicatul cu nominalizări, au figurat şi pe listele mele provizorii personale, şi pe listele provizorii ale colegilor mei de juriu, care au fost aduse în discuţie, care însă nu au trecut proba de foc a votului final.

2012 nu a fost, după părerea mea, nicidecum un an teatral rău. Sigur că nu a oferit doar satisfacţii, fireşte că pe parcursul lui instituţiile de spectacole nu au produs numai premiere de top. Au existat multe, foarte multe spectacole proaste (şi am văzut şi din acestea, chiar prea multe), au existat multe, foarte multe spectacole de valoare medie (ceea ce nu e nicidecum rău căci, în realitate şi pentru cine ştie cu adevărat bine limba română, e limpede că adjectivul mediocru nu deţine o semnificaţie peiorativă), dar au existat şi frumoase, ba chiar şi mari împliniri. Am convingerea că cele mai multe se găsesc pe lista finală a nominalizărilor.

Nu toate. Cum la fiecare categorie nu se pot face decât trei nominalizări, cum 2012 a fost, după cum spuneam, un an teatral bun, au existat categorii la care numărul posibililor îndreptăţiţi la o atare recunoaştere ar fi fost, firesc, mai mare, depăşind prin aceasta numărul locurilor disponibile. Iar suplimentări nu se admit. Mă gândesc, bunăoară la O poveste japoneză de la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu, la Hedda Gabler de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj sau la Conu Leonida faţă cu reacţiunea de la Teatrul Naţional “I. L Caragiale” din Bucureşti care ar fi putut concura la premiul pentru cel mai bun spectacol. La regizorul Poveştii japoneze, Masahiro Yasuda, care ar fi meritat, fără doar şi poate, o nominalizare pentru minunile întreprinse la Sibiu. La actorii Diana Fufezan şi Ciprian Scurtea, excelenţi în acest spectacol. 

La regizorul Andrei Şerban. La Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, care şi-au mai probat o dată valoarea de maeştrii de neegalat în deja menţionatul spectacol cu superba piesă caragialeană. La Andi Vasluianu, care a ratat la mustaţă o nominalizare pentru rolul din Capra cu trei iezi de la Teatrul ACT. La Marius Manole care, pe lângă nominalizarea pentru rol masculin secundar din Două loturi, ar mai fi meritat cu prisosinţă o nominalizare, la aceeaşi categorie, pentru rolul Ion Nebunul din Năpasta de la TNB, în regia lui Radu Afrim. Am explicat în altă parte de ce am optat pentru un anume rol şi nu pentru celălalt.

 La Vanda Maria Sturdza, scenograf, la Mihai Călin şi Emilian Oprea, actori, toţi din acelaşi spectacol, ale căror prezenţe pe lista nominalizaţilor nu ar fi trebuit să provoace nici un semn de întrebare. La toate cele patru actriţe din Gardenia de la Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timişoara, dar şi la scenografa Iuliana Vîlsan. La Alex Halka, actor tânăr de la Teatrul German de Stat din Timişoara, care a avut o evoluţie demnă de toată lauda în Fetiţa din bolul peştelui auriu, evoluţie ce l-ar fi îndreptăţit la o nominalizare. La Dragoş Buhagiar, nominalizat pentru scenografia de la Călătoriile lui Gulliver de la Sibiu, dar “nedreptăţit” pentru că a fost “omis” ceea ce a făcut în Două loturi de la TNB şi în Platonov de la Sibiu. La Bordás Attila, excelent debutant în Carmina Burana de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. La Sorin Miron, riguros şi savuros în travestiul din Familia Tót de la Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. La Adriana Grand, merituoasa scenografă a respectivului spectacol. 

La Catrinel Dumitrescu şi la Ada Navrot, ambele foarte bune în rolurile secundare deţinute în Roman teatral de la Teatrul “Nottara”, regizat de Vlad Massaci. La Călin Chirilă care mie mi-a lăsat o foarte bună impresie în rolul Jignicerul Vadră din Iaşii în carnaval, spectacol de la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi. La Ionel Mihăilescu foarte bun în Ascensiunea lui Arturo Ui de la Teatrul “Odeon”. Sau la Doina Papp, critic harnic şi aplicat, care a publicat în 2012 două cărţi ce i-ar fi justificat prezenţa pe lista nominalizaţilor la categoria rezervată comentatorilor fenomenului teatral.

2012 a fost un an teatral bun, dar a fost încă şi mai bun pentru anumite instituţii. Juriul de nominalizări nu operează cu un astfel de criteriu, însă realitatea din teren i-a impus ca Teatrul Naţional din Bucureşti să obţină opt nominalizări, iar Teatrul Naţional “Radu Stanca” şase. Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi Teatrul German de Stat din Timişoara se află pe locurile următoare.

Cine are curiozitatea de a parcurge cronicile publicate de mine de-a lungul anului 2012, cronici la care se ajunge relativ uşor graţie computerului, internetului şi site-ului regizor caut piesă şi pe care le-am reunit recent în volumul Teatru şi hărţi-2012-Un an teatral aşa cum l-am văzut, va observa lesne că spectacolele şi artiştii nominalizaţi, dar şi spectacolele şi artiştii menţionaţi în această listă suplimentară pe care mi-am permis luxul şi fantezia de a o aşterne pe hârtie, s-au bucurat de laude. De laudele mele şi ale altor numeroşi critici. Laude unanime. Nici un spectacol contestat, nici un artist “desfiinţat” nu figurează pe lista de nominalizări. De aici satisfacţia mea, de aici însă şi revolta cu care am citit comentariile făcute cu rea-credinţă, din neştiinţă sau din dorinţa de aflat în treabă a unora. Cam tot aceiaşi an de an.

Au fost confraţi care au scris că teatrul independent ar fi fost complet ignorat ba de juriu, ba de UNITER. Când li s-a atras atenţia că Emilia Dobrin a obţinut o nominalizare pentru rolul din Capra cu trei iezi de la Teatrul ACT, teatru cum altfel decât independent şi cu care începe de altminteri istoria adevărată a “independenţilor” din România, dar care nu scoate pe piaţă decât spectacole de bună calitate ştiind că cerşitul de prime de încurajare nu ţine loc de valoare estetică, au fost voci ce au replicat că ACT nu ar fi tocmai aşa. Adică independent. Şi că alţii ar fi adevăraţii independenţi. Care independenţi, aşa cum a rezultat din ciorovăiala încinsă chiar de ei, se cam excomunică unii pe alţii. Se ceartă căci unii vor artă cu tendinţă, alţii artă pentru artă. Unii sunt susţinuţi de tineri critici care tare mă tem că nu realizează că sunt partizani, tot la fel cum Domnul Jourdain nu ştia că face proză.

Independenţii şi nemulţumirile lor justificate

Dincolo însă de disputele lor specifice, de teribilismele pe care le afişează şi de excesele verbale cu care ţin să epateze, cred, totuşi, că nemulţumirile “independenţilor” sunt cu adevărat justificate.

Nu în sensul că spectacolele nu le sunt văzute, ignorate, că ele ar fi subminate, sabotate de criticii fără cusur în rău, nici în acela că cutare spectacol de la TNB sau de la Sibiu ar fi uzurpat meritatul loc al unui performance de la La Scena sau Godot Café Théâtre (numele sunt citate la întâmplare). Din felurite motive, asupra cărora nu am acum răgazul de a  insista, numărul teatrelor independente a crescut în vremea din urmă. A crescut şi numărul premierelor. A sporit, din fericire, şi calitatea producţiilor de gen. Toate aceste “sporuri” nu pot decât să ne bucure. Ele reflectă, în fapt, proeminenţa unei noi realităţi teatrale. De care normal ar fi să ţină cont şi nomenclatorul listei de nominalizări. Crearea unei categorii speciale de premii destinate “independenţilor” nu mi se pare deloc un  gest de bunăvoinţă, ci de certificare a acestei realităţi.

Deocamdată sunt tare curios care dintre artiştii ce figurează pe lista oficială, care dintre spectacolele nominalizate vor dobândi mult râvnitul trofeu. Vom afla cu toţii peste doar câteva ore. Nemijlocit, din sala Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, sau prin intermediul micului ecran. Luni seară, de la ora 21, pe TVR 1.

Iar despre cum s-a văzut Gala din sală, într-un comentariu viitor.