Ruşinea de Cruce

Aceasta este o expresie întâlnită în literatura creştină apologetică a primelor secole. Ea dorea să facă diferenţa între creştinii care rezistau în timpul persecuţiilor şi cei care cedau, acomodându-se cu puterea vremii.

Imaginea nu este nouă şi nici surprinzătoare: chiar Sfinţii Apostoli, mai puţin Ioan, dau dovadă de laşitate după arestarea Mântuitorului Hristos. Se dezic de El ca să îşi scape pielea. Vestea Învierii Domnului îi găseşte într-o atmosferă de frică, incertitudine şi dezamăgire. Frică de mai marii epocii, de ceea ce puteau păţi; incertitudine legată de putinţa de a se întoarce la meseriile lor, ca şi cum nimic nu s-a petrecut; dezamăgire pentru că, iată, Cel care le promitea că va fi cu ei mereu, acum era mort.

După ce aud din gura femeilor că, într-adevăr, Hristos a înviat – informaţie pe care o primesc iniţial cu reticenţă şi chiar cu autosuficienţă de gen – Apostolii îşi dau seama că au fost laşi. Că nu s-au ridicat la măsura Învăţătorului. Este momentul în care se consumă ceea ce am putea numi a doua convertire. Acum sunt încredinţaţi total, fără dubii. Motiv pentru care pornesc în lume, propovăduind Vestea cea bună (Evanghelia) şi asumându-şi moartea martirică. Pe scurt: nu le mai este ruşine de Cruce.

Cu nu foarte mult timp în urmă, pe vremea dictaturii proletariatului, raportarea la credinţă devenise argument politic decisiv. Acuza de misticism şi catehizarea erau două infracţiuni la fel de grave precum subminarea ordinii sociale. Lupta de clasă avea o dimensiune antireligioasă vehement şi sistematic scoasă în evidenţă. Aproape 2000 de clerici, teologi şi monahi ortdocşi români au fost întemniţaţi între 1948 şi 1964, peste un sfert găsindu-şi sfârşitul. În jur de 4500 de femei şi bărbaţi au părăsit forţat mănăstirile şi schiturile odată cu Decretul 410/1959.  

Nici astăzi, în plină epocă a comunicării pe reţele de socializare, dar şi în mijlocul unor mutaţii geopolitice spectaculoase, mărturisirea lui Hristos nu este de la sine înţeleasă. Ruşinea face locul temerii pentru consecinţele credinţei în Cruce. Situaţia creştinilor, indiferent de confesiune, din Orientul Apropiat, Africa de Nord, dar şi din Indonezia sau alte ţări majoritar musulmane este de departe una critică. Temei în plus să ne bucurăm de libertatea de a afirma esenţa crezului nostru: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!