Constanta conservatoare. Despre un poem şi cititorii lui

Poemul Cîinele galben al Doinei Ioanid, alături de o poezie de Nina Cassian, a fost inclus în topul celor mai frumoase 50 de poeme de dragoste din ultimii 50 de ani alcătuit de echipa Southbank Centre din Londra. E o poezie foarte frumoasă. Dar degeaba, nu e bine.

Nu e bine pentru că ”astea sunt poezii de groază, nu de dragoste.”, ne informează un cititor bine informat, desigur, pe cînd altul spune tot acolo că ”şi acest top este dovada bulversării actuale a valorilor. Doamne-fereste să creadă cineva ca romanii nu pot scrie despre dragoste mai frumos de atât !”

Mă cutremură mereu constanta conservatoare a cititorimii (şi românismul lor posesiv nu mai puţin). Poţi să trăieşti şi să citeşti mult şi bine, să speri că şi alţii fac astfel, că tot rămîn oameni care sunt pe dinafară şi nici nu vor să intre. Oameni care pur şi simplu adoooră poezia, dar care n-au auzit niciodată că arta poate înfrumuseţa, prin însuşi faptul că ea e ceea ce este, melancolia, dezamăgirea, tristeţea, nefericirea; că literatura niciodată n-a fost un marş triumfal: să alegi dintre cuvintele care-ţi sunt dictate de eul acela interior pe care nu poţi să-l controlezi, ce triumfal mai poate fi şi în asta?!; dar exact asta e arta, să plîngi privind spectrul talentului tău sperat şi speriat.

Nichita Stănescu, Magda Isanos, Elena Farago — astea sunt doar cîteva dintre numele amintite ale căror versuri, vezi Doamne, reflectă dragostea adevărată, de parcă ar exista undeva dragostea asta adevărată pe care-o scoatem din naftalină şi-o arătăm contemporanilor înrăiţi! Nu vreau să spun că nu se pot scrie versuri „neprobleme” despre dragoste (”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva” este unul dintre exemplele ”frumoase”, şi pun în ghilimele cuvîntul din cauza lor, nu a mea), dar e absolut sigur că poetul nu vrea să scrie nici ”frumos”, nici ”urît” dacă luăm cuvintele în sensul lexicului tern al multor, vai, prea multor cititori; el vrea să pipăie conturul acelui eu interior incontrolabil de care am încercat să vorbesc mai sus.

„Cu inima în mână, am mers prin oraş, păşind pe prima zăpadă din anul ăsta. Şi inima mea, stropită cu vin şi oţet, continua să putrezească în ritmul celor 37 de ani, în timp ce coţofenele se adunau pe umărul toboşarului. Oasele singure nu mă puteau salva. Nici numele tău, Argentina, pământ al făgăduinţei. Numai un câine mare şi galben s-a îndurat de mine, a venit spăşit şi mi-a mâncat inima, fără grabă. Apoi a plecat, s-a îndepărtat spre orizont ca o imensă floarea-soarelui." Nu prea înţeleg ce ar mai trebui să explic.