Aşa cum a reamintit Ioana Tudora, Bucureştiul nu este rezultatul vreunui plan gândit, vreunei viziuni urbanistice sau arhitectuale coerente, ci al unei „devălmăşii“, al unor extinderi haotice şi aleatorii. Aşa s-a creat şi aşa continuă să se „dezvolte“ până în ziua de astăzi. Totul a început, „long time ago...“, în jurul noii Curţi Domneşti de pe malul Dâmboviţei, iar un alt centru de extindere a fost în jurul bisericii Sărindar.

Ne mutăm cu cârciuma

Bucureştiul nu s-a format în jurul bisericilor, aşa cum suntem tentaţi să credem, ci în jurul cârciumilor. „Se muta cârciuma (pentru că creştea taxa pe alcool, de exemplu), se mutau şi târgoveţii după ea. De-abia după aceea apărea şi biserica“, a povestit Tudora. Cuvântul „mahala“ (la rândul său turcesc, am impresia) nu are pentru arhitectă conotaţia depreciativă de astăzi, ci înseamnă, pur şi simplu, cartier (cum era cel în care a copilărit, în zona Tunari, aşadar, am spune acum, una centrală).

La un moment dat, conştiinţa naţională s-a (re)deşteptat (cum îi cerea şi actualul imn naţional), aşa că am decis că nu mai vrem cu fanarioţii şi cu turcii, ci vrem şi noi „ca-n Evropa“. Atunci când au apărut primele tentative de sistematizare, s-a observat că densitatea suprafeţei locuite era, de fapt, foarte mică (mare parte din teritoriu era ocupat de grădini, terenuri agricole, păduri, vegetaţie în sens larg). Aşa că majoritatea dezvoltării ulterioare s-a făcut prin densificarea suprafeţei existente, printr-un „război“ permanent cu grădinile şi cu vegetaţia, care trebuiau să cedeze locul suprafeţelor construite.

Foto dreapta: arhitecta Ioana Tudora (sursă foto: Facebook), fostă membră a echipei ministrului Corina Şuteu

Un oraş al ruralităţii

Din acel moment, multe schimbări s-au efectuat prin „împărţire“: au apărut celebrele „case gemene”, atunci când un „proprietar“ îşi împărţea curtea în două, pentru cei doi descendenţi ai lui (la fel, şi Piaţa Gemeni este produsul unei astfel de operaţiuni). Ceea ce este important este că Bucureştiul se află, de la bun început şi în continuare, caracterizat de o profundă ruralitate: aici se face agricultură în interiorul curţilor şi al „mahalalelor“, iar curtea este plină în permanenţă de găini/cocoşi, păsări de curte şi alte animale domestice.

Nu avem aici – şi nu am avut niciodată – orăşeni reali, cetăţeni de burg germanic (precum în Ardeal), ci doar târgoveţi, lipsiţi de conştiinţă şi identitate urbană, proveniţi din satele sau târgurile din jur, din imensitatea Câmpiei Române (iar mai târziu, pe vremea comunismului, oraşul este supus unui intens proces de modificare demografică, de aducere, la blocurile muncitoreşti din aşa-numitele „cartiere dormitor“, de populaţie din zona rurală).

„Mais où est le palais?“

Să ne amintim de semnificativa reacţie a principelui Carol I, la prima sa vizită pe Podul Mogoşoaiei („pod“ însemna că respectiva cale este „podită“ cu butuci de lemn), atunci când i s-a arătat „palatul“ care urma să-i servească drept reşedinţă: „Mais où est le palais?“ A doua zi, prinţul notează în jurnalul său că a fost trezit de cântecul cocoşilor şi de grohăitul porcilor din curtea „palatului“, ceea ce în Germania ar fi fost de neimaginat. Încet-încet, ne modernizăm, iar la începutul secolului al XX-lea o directivă a primăriei cerea asfaltarea tuturor curţilor (ceea ce nu s-a întâmplat).

Ceea ce este frumos, însă (şi în asta a constat, de fapt, grosul prezentării fotografice a Ioanei Tudora), este că această ruralitate rezistă, eroic am putea spune, tuturor tentativelor succesive de modernizare a Bucureştiului. Degeaba duc edilii războiul cu vegetaţia şi cu elementele rurale din curţile bucureştenilor, pentru că nu au prea mari şanse. Ruralitatea nu este doar una exterioară, ci, pentru că am spus că privim lucrurile din punct de vedere antropologic, în primul rând interioară, de aici uimitoarea sa persistenţă.

„Jungla“ urbană

Parcă natura de-abia aşteaptă ca „gardienii“ vigilenţi ai modernizării şi civilizării să-şi piardă atenţia, pentru a-şi reintra rapid în drepturi. În perioada comunistă s-a construit mult şi, considerăm noi, prost, dar imagini luate doar la câţiva ani de la execuţie arată că zona verde este mai amplă decât credem noi. Este celebru cazul Deltei Văcăreşti, unde abandonarea de către om a transformat locul într-o junglă.

De fiecare dată când merg în ansamblul ridicat de Puiu Popoviciu în zona Băneasa (Carrefour+Ikea), urmăresc cu satisfacţie vegetaţia mai mare decât omul de pe marginea drumului şi de peste şoseaua din spatele complexului comercial (reminiscenţe ale staţiunilor pomicole şi pepinierelor care existau aici şi care-au fost puse la pământ de omul de afaceri). Pare că natura de-abia aşteaptă să plecăm, pentru a-şi recâştiga dreptul şi asupra acestui spaţiu.

Curtea de la bloc

În ce priveşte curţile (obiectul principal al expunerii arhitectei), încă mai subzistă curţile de casă în care totul e scos afară peste vară (canapele, bucătărie etc.), iar oamenii îşi duc viaţa timp de trei-patru luni afară, la umbra viţei de vie din grădină (element distinctiv al curţilor din Bucureşti). Un alt semn distinctiv al Bucureştiului este iedera de pe faţadă, şi – chiar dacă numărul acestor clădiri s-a redus – el rămâne totuşi semnificativ, iar mai nou avem şi iedera de pe faţadele de bloc, după cum au demonstrat instantaneele fotografice prezentate de conferenţiară. Ca şi la ţară, curtea e un depozit în aer liber, e plină cu de toate, pentru că „poate mai trebuie“.

S-au extins cartierele de blocuri, a apărut şi curtea interioară (sau exterioară, câteodată chiar împrejmuită de primărie cu un gard) de la bloc, soluţie ingenioasă a orăşeanului rămas în esenţa sa un rural, un „ţăran“ – situaţie pe care alte capitale europene o încurajează, pentru a regăsi un savoir faire (sau chiar vivre) pierdut. Aici, locatarul poate executa operaţiunile pe care le executa şi în curtea „de la ţară“, de la creşterea animalelor până la tăierea, între blocuri, a porcului. Mai sunt şi oameni care practică agricultura (sau zootehnia) în interiorul oraşului, ceea ce le miroase adepţilor „dezvoltării“ aseptice şi dezumanizante, dezindividualizante a oraşului.

„Noi suntem români“

Această vitalitate a bucureşteanului – orăşean fără tradiţie de burg şi cu o profundă identitate rurală, cu „sânge de ţăran“ –, capabil să se descurce în orice situaţie, mi-a amintit de orăşenii lui Fellini din filmul „Roma“, care-ntind mesele şi ţin petrecerile până în stradă, pe linia de tramvai. Acelaşi vitalism în aparenta lipsă de civilizaţie, acelaşi dezinteres faţă de reguli şi de ideea (de provenienţă nordică, nu meridională) de a te purta „frumos“, în nişte cadre prestabilite. La urma urmei, nu altfel a supravieţuit acest popor, aflat, cum s-a spus, „în calea tuturor răutăţilor“.

Poate să vină primăria cu orice fel de reglementări, bucureşteanul (românul, în general) este inventiv şi va găsi soluţii pentru a-şi păstra modul de viaţă, pentru a-şi conserva identitatea (nu suntem departe de „mahalagiii“ lui Caragiale, cărora li s-a adăugat un puternic strat ex-proletar, adus de comunişti chiar de la sat): toată lumea are o grădină de zarzavat în curtea blocului sau pe lângă bloc, câteodată creşte animale pe balcon, balcoanele sunt pline de borcane cu murături etc. Fotografiile arată cum cam pe lângă fiecare bloc s-a împrejmuit un loculeţ cu mese, scaune şi umbreluţe, unde se joacă table, se bea bere, se discută politică şi fotbal, ca într-o Poiană a lui Iocan (semi)urbană.

„Tuya-i frate cu românul“

Ioana Tudora nu are prea multe cuvinte bune despre actuala „dezvoltare“ obsesivă, care creează ansambluri rezidenţiale pe model american, dar fără condiţiile de-acolo. „O să propun ca planta noastră naţională să fie nu bujorul, cum a decretat un grup de experţi, ci tuya“, spune arhitecta. Tuya e atât de „bună“ încât nu poţi s-o diferenţiezi de una de plastic, şi până la urmă e mai ieftin să pui una de plastic, este exact acelaşi lucru. Mai sunt oameni care iau masa (conform fotografiilor) la „umbra“ unui tuya, fără să realizeze că tuya, spre deosebire de viţa de vie, nu dă umbră.

Mai sunt însă motive de speranţă, care arată că oraşul ar putea reveni la identitatea sa reală. Mai vezi încă animale cornute pe lângă apă (mai demult, mai întâlneai încă şi turme de oi), motiv de oripilare pentru adepţii „dezvoltării“ imobiliare, care consideră vaca un animal periculos. Mai apare încă, din ce în ce mai des, ceva care pe „dezvoltatori“ (imitatori servili ai unei cutume urbanistice epuizate de mult) îi scoate din minţi, considerându-l ceva „ruşinos“: ţăranul de oraş, practicantul agriculturii intra muros (tendinţă încurajată în mari aglomerări urbane europene). Fotografiile cu una dintre gările bucureştene acoperită de vegetaţie pot procura speranţe. Occidentul urban şi-a pierdut de mult sufletul, şi nu e cazul să repetăm greşelile acestuia.