Am văzut, pe forbes.ro, nişte cifre privind impactul campaniei de promovare. Din câte îmi pot da seama, n-a mers deloc rău, foarte mulţi oameni au aflat despre ce e vorba. Şi continuă. Dar – e un fapt – banii se adună greu, iar lumea se întreabă de ce. Dacă nu se va atinge suma necesară, parcă văd că bocitoarele neamului – deghizate în editorialişti, opinionişti şi moderatori TV – vor începe să spună că poporul „s-a manelizat”, nu-şi mai iubeşte valorile naţionale, s-a imbecilizat, nu mai vibrează la marea şi adevărata cultură, că ţara e aşa şi pe dincolo, că guvernul, că politicienii etc., etc. Or, nu cred că despre emoţia în faţa valorilor naţionale este vorba, ci despre chestiuni ceva mai pământeşti.

De ce nu donează oamenii bani pentru „Cuminţenia pământului”? Cred că din mai multe motive. În primul rând, pentru că e vară, e vacanţă, şi ocupaţiunea mintală a cetăţenilor români e, deocamdată, alta. Apoi, pentru că în mentalitatea noastră meridional-balcanică (sau, mă rog, cam pe-acolo), tentaţia de a lăsa totul pe ultimul moment e mare. Cam aşa e şi la italieni, şi la greci, şi la alţii. (Îmi amintesc că în 2004, când Olimpiada era organizată la Atena, o delegaţie a Comitetului Olimpic venită să vadă care e faza pregătirilor prin ianuarie, s-a luat cu mâinile de cap şi a zis că mai bine suspendă Olimpiada; până la urmă, grecii au fost felicitaţi pentru organizare...). Să avem răbdare până în septembrie, sunt convins că ritmul donaţiilor va creşte.

Dar există şi cauze mai profunde, care nu ţin de „iubirea pentru cultură” şi alte asemenea chestiuni măreţe. Cred că oamenii s-au învăţat că arta şi cultura sunt pe gratis şi folosesc la umflarea patriotică a pieptului şi la „promovarea imaginii în străinătate”. Arta şi cultura sunt, vorba lui Conu Leonida, „treaba statului, domnule, pe el de ce-l avem?”. Foarte multor concetăţeni de-ai noştri li se pare cam straniu să dea din banii lor pentru o operă de artă. N-avem, ca în SUA sau în Marea Britanie, un sistem (fiscal, administrativ, legislativ) care să încurajeze susţinerea culturii din bani privaţi. Nu sîntem educaţi pentru asta. Iar în situaţia socială şi economică de azi, sunt destui care se trezesc să spună sau să scrie pe Facebook şi pe forumuri „păi sclupturi de-astea ne trebuie nouă? mai bine facem spitale”. Şi sunt destui care se lasă influenţaţi de asemenea păreri. În plus, am auzit de multe ori în jurul meu – de la oameni cât se poate de stimabili – că, dacă nu se va strânge toată suma, nu-i nimic: va completa Guvernul cu cât mai trebuie. Adică, din nou, „treaba statului”.

Cred că deceniile de propagandă comunistă, în care arta şi cultura erau controlate de stat, au încă efect. Li se adaugă prostiile din vremea tranziţiei: n-au existat politici culturale care să stimuleze donaţiile pentru artă şi cultură, legea sponsorizării e veche şi proastă. Cetăţeanul obişnuit nu are aproape nici un avantaj fiscal dacă donează bani (în afară de prevederea privind donarea a 2% din impozit).

Şi cred că mai e ceva la mijloc. Legăturile dintre stat şi cetăţean sunt, la noi, foarte slabe. Omul de rând simte că Statul e „altceva”, e o entitate abstractă care îi creează dificultăţi, care cheltuieşte banii aiurea, care mai mult îi ia decât îi dă. La percepţia aceasta au contribuit toate bâlbâielile, gafele şi lucrăturile tranziţiei.

Am auzit destule voci spunând despre campania de promovare că n-ar fi eficientă, că nu spune ce trebuie. Mi se pare că spune tocmai acest lucru de bun-simţ, în contra propagandei colectivist-comuniste: Brâncuşi nu e „al nostru” (adică „al poporului”, „al oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, adică de fapt al nimănui), ci al fiecăruia. Austriacul simte că Mozart e „şi al lui”, britanicul chiar crede că Shakespeare e şi al lui. La români, simţul acesta s-a tocit. Nu mai suntem în vremurile aurorale când chemarea „daţi un leu pentru Ateneu” dădea rezultate. Ne-am pierdut pe drum.