Pe data de 24 ianuarie 1859 Românii aveau să dea o grea lovitură imperiilor din regiune, prin dubla alegere a lui Cuza ca şi domnitor în cele două principate. La acel moment avea să se nască România, un stat destinat apărării intereselor românilor majoritari în această parte a Europei. Nici nu îşi imaginau marii împăraţi ale acelor vremuri că acest lucru avea să fie un factor determinant în prăbuşirea lor în anul 1918.

Unirea din 1859 însă nu a fost însă deplină deoarece statul nou înfiinţat nu deţinea dreptul de a avea o proprie politică externă, de a dispune de armată după bunul plac, şi dări impresionante se mai plăteau încă către Imperiul Otoman, fapt care priva România de capital şi slăbea capacitatea noului stat de a se dezvolta normal.

Înainte de 9 mai 1877 România, deşi condusă intern, depinde în mare măsură de decizii care se luau în Imperiul Otoman şi cel Ţarist. Cele două puteri exercitau de facto un control comun asupra teritoriilor locuite de români şi supuse unui jaf sistematic.

În 1866 domnia lui Cuza avea să se încheie şi politicienii români, printr-un compromis necesar, au decis să aducă un domnitor din familiile princiare europene. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen avea să fie primul rege al României, iar ţara să devină fireşte un regat. Însă nici acest lucru nu ne-a adus neatârnarea şi a fost nevoie de războiul din 1877 pentru o desprindere totală.

La acel moment între Imperiul Ţarist şi cel Otoman se duceau lupte grele. Ruşii au refuzat iniţial dreptul românilor de a interveni tocmai că nu erau de acord cu existenţa unui stat independent. Însă începutul lui 1877 a prins frontul cu un eşec major pentru trupele ruse. România a pus condiţii şi acestea au fost acceptate în cele din urmă, revenindu-ne dreptul de a interveni armat şi a trece Dunărea. Sigur că Rusia nu a luat niciodată în considerare să îşi respecte angajamentele, aşa cum nici în 1916 nu avea să o facă.

Există însă în România o puternică dezbatere publică cu privire la tema: care este data oficială la care s-a declarat independenţa României? Este aceasta 9 mai 1877, ziua în care declaraţia a fost citită în parlament de Mihail Kogălniceanu şi aprobată, sau 10 mai 1877 când a fost semnată de rege şi ea a căpătat un caracter oficial?

Această dezbatere se ţine între republicani şi regalişti. Prima categorie consideră că meritul este exclusiv al lui Kogălniceanu, care prin această citire s-a asigurat că mesajul nu mai poate fi întors, decizia fiind una grea. Republicanii încearcă astfel să reducă rolul regelui în decizia luată, deci în consecinţă şi a regalităţii.

Cea de a doua categoria este fermă când susţine că doar aprobarea de către rege conferă putere juridică acelui document şi în consecinţă din punct de vedere oficial o simplă lecturare nu conferă şi putere executorie. Ori regele era cel care deţinea la moment puterea absolută.

Lupte grele aveau să aibă loc ulterior. Deşi în cele din urmă România a ieşit învingătoare, ţara noastră avea să suporte grele pierderi, nu doar umane, ci şi teritoriale. În urma păcii încheiate la San Stefano pe 3 martie 1878 şi susţinută de puterile regionale, României avea să i se ia un teritoriu, sudul Moldovei, în favoarea ruşilor. În schimb, totuşi România avea să obţină Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar la acele momente fără o relevanţă demografică şi economică semnificativă.

Deci în concluzie: 9 mai 1877 sau 10 mai 1877?