Vânătoarea de torţionari. Cum s-a ajuns la condamnarea lui Alexandru Vişinescu

Vânătoarea de torţionari. Cum s-a ajuns la condamnarea lui Alexandru Vişinescu

Desen de Vali Ivan. Fotografii: Adevarul, AP, Mediafax

„Adevărul“ vă prezintă câteva din momentele semnificative care au condus la prima condamnare a unui comandant de închisoare comunistă din istoria României. Acest articol putea fi simpla relatare a unui drum lin, de succes. Nu e aşa.

Ştiri pe aceeaşi temă


Trimiterea în justiţie a unui fost comandant de închisoare comunistă, carevasăzică judecarea, potrivit cu cerinţele unui stat de drept, a unui criminal, n-ar trebui să întâmpine nicio piedică într-un stat democrat. E un proces necesar, aşteptat de orice om câtuşi de puţin rezonabil. În România, însă, o astfel de iniţiativă poate aştepta şi un deceniu până când să se materializeze. În aşteptarea justiţiei de pe urmă, torţionarii mor cu nonşalanţă sau, pur şi simplu, fug şi rămân în străinătate. Totuşi, la 24 iulie 2015, Alexandru Vişinescu, fost comandant al închisorii de la Râmnicu Sărat, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare sentinţă nedefinitivă. Încă nu murise. Cazul a fost prezentat de cei mai mulţi ca un succes răsunător al luptei cu fantomele trectului. O analiză mai atentă a acestei lupte arată însă altceva: procesul lui Vişinescu are vagi legături cu felul în care este administrată, astăzi, la nivel oficial, memoria victimelor sale. Nu e nici măcar o răfuială cu trecutul. E o veşnică răfuială cu prezentul.


1. „I-am ucis, bineînţeles.
Asta făceam noi“

18-19 ianuarie 2005. Senzaţional! Dan Diaconescu îl invită, în garsoniera sa, pe fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă (foto), cunoscut pentru relaţiile sale cu teroristul fără frontiere Carlos Şacalul, pentru atentatele de la sediul Europa Liberă, dar şi pentru zelul cu care îi urmărea pe disidenţii din exil. Emisiunea a fost în direct. Torţionarul Nicolae Pleşiţă, nonşalant, profită de compania binevoitoare a vânătorului de audienţe şi spune, printre alte injurii şi parade megalomanice de securist bătrân, această propoziţie: „I-am ucis, bineînţeles. Asta făceam noi“. Se referă la duşmanii regimului şi repetă, ca un sociopat autentic, că nu-i pare rău. Imaginile de o dezinvoltură sfidătoare agită apele în societatea civilă. Începe vânătoarea de torţionari, dar încă nu ştie nimeni acest lucru.

În şedinţa din 25 ianuarie a Consiliului Naţional al Audiovizualului, prima şedinţă după difuzarea emisiunii tribunului odihnit din Caracal, sesizarea prozatoarei şi traducătoarei Mariana Sipoş (foto) nici măcar nu e pusă pe ordinea de zi. „Parcurgând ordinea de zi a acestei şedinţe, am constatat cu uimire că o sesizare referitoare la altă emisiune DDD, mai recentă, fusese luată în discuţie, dar emisiunea din 18-19 ianuarie la care a fost invitat Nicolae Pleşiţă nu a produs nici măcar o tresărire a membrilor CNA“, spune Mariana Sipoş.

La 8 februarie 2015, prin adresa nr. 1817, CNA depune la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie un denunţ penal împotriva lui Nicolae Pleşiţă. Sunt invocate faptele prevăzute la art. 324 şi 358 din Codul penal, adică „instigarea publică şi apologia infracţiunilor“, respectiv „tratamente neomenoase“. Haznaua media e sancţionată cu o somaţie publică, sancţiune pe care o primeşte, în urma aceleiaşi şedinţe, şi postul Realitatea TV, pe motiv că opera „Bărbierul din Sevilla“ a fost în mod eronat atribuită lui Mozart (n.r. – este a  lui Gioachino Rossini).

Nicolae Pleşiţă revine la OTV la 14 februarie cu acelaşi discurs. CNA e din nou somat să reacţioneze. OTV e sancţionată însă doar pentru că îi permisese lui Gigi Becali să fumeze în studio. În cele din urmă, după o altă sesizare a Marianei Sipoş, Dănuţ primeşte amendă 50 de milioane de lei vechi.

Societatea civilă reacţionează cum se pricepe: la 23 februarie, la sediul Grupului pentur Dialog Social se ţine o dezbatere. După discuţii, e fluturat un apel. Cităm selectiv: „Cerem Parlamentului şi Guvernului României să iniţieze adoptarea unor reglementări prin care să se incrimineze negarea caracterului totalitar al regimului comunist din România din perioada 1945-1989 şi a represiunii practicate de acest regim împotriva celor care i s-au opus în numele libertăţii, democraţiei şi neatârnarea ţării“. Oamenii cereau cam acelaşi lucru pe care l-au obţinut iniţiatorii legii 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

2. Cum s-a condamnat comunismul în Parlament

Toate aceste mici reacţii şi lupte individuale eşuate au alimentat dezbaterea publică şi, în bună măsură, au adus un strop de formalism, deci de procedură: la 2 februarie 2005, Camelia Doru (foto), preşedinta Fundaţiei ICAR, a adresat preşedintelui recent ales Traian Băsescu un apel prin care îi cerea ca statul român să-şi asume responsabilitatea rolului avut în procesul de represiune politică din timpul comunismului, să recunoască meritele celor care au luptat împotriva regimului totalitar comunist şi să ceară scuze public supravieţuitorilor şi urmaşilor victimelor comunismului. La 1 martie, de mărţişor, Camelia Doru şi Constantin-Ticu Dumitrescu sunt la Cotroceni şi discută cu Traian Băsescu şi consilierii Renate Weber, Andrei Pleşu şi Claudiu Săftoiu.

La 10 martie, în timpul unei vizite în SUA, Traian Băsescu spune: „Probabil, în dezbaterea privind asumarea de către România a istoriei sale reale se va ajunge la concluzia că statul român trebuie să recunoască atât crimele din timpul Holocaustului, cât şi cele din comunism“. În iunie, fostul preşedinte spune, într-un interviu publicat în „România liberă“, că i-a cerut lui Ticu Dumitrescu „un studiu şi documente“: „Îmi trebuie acea expertiză, dincolo de ceea ce ştim toţi, de la părinţi, de la unchi, de la oricine. Îmi trebuie un document ştiinţific, care să probeze atrocităţile pe care le-ar fi făcut comunismul în perioada anilor ’50, dar şi după aceea“. Atrocităţile au fost făcute, de fapt, de comunişti. E o nuanţă.

Oricum, dezbaterea se inflamează: societatea civilă e din ce în ce mai reactivă. Preşedintele primeşte apeluri, memorii şi alte cereri publice. Condamnarea comunismului e aproape. La 5 octombrie, Sorin Ilieşiu încearcă să prindă trenul din mişcare: îi trimite preşedintelui un document de 7 pagini cu 18 capete de acuzare care ar putea sta la baza unui raport oficial pentru condamnarea comunismului. La 10 martie 2006, mai semnează un apel, susţinut de 700 de personalităţi şi de peste 40 de organizaţii civice şi sindicale. În aprilie 2006, e înfiinţată Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Preşedinte: Vladimir Tismăneanu (foto). Comisia a fost şi un răspuns al preşedintelul la o criză a CNSAS (PD şi Băsescu fuseseră acuzaţi de blocarea accesului lui Ticu Dumitrescu la conducerea Colegiului CNSAS). Pe 18 decembrie 2006, pe baza raportului final al Comisiei Tismăneanu, preşedintele ţine un discurs în Parlament, în absenţa membrilor PSD şi în timpul unui număr de circ, cu fluierături şi invective, excelent regizat de Corneliu Vadim Tudor.

3. Cum şi de ce s-a născut IICCMER

 În decembrie 2005, în temeiul Hotărârii de Guvern nr. 1.724/2005, premierul Călin Popescu Tăriceanu se încordează în conflictul cu Traian Băsescu şi înfiinţează Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, aflat sub coordonarea sa şi condus de consilierii Marius Oprea şi Stejărel Olaru. Articolul 2 al HG nr. 1.724, completat de HG nr. 394/2006 arată că institutul are ca scop investigarea şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor îndreptăţite să ia măsuri în aceste cazuri. În 2009, e comasat cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc şi devine IICCMER. Articolul 3, alin. 1, lit. F arată că, printre atribuţiile principale ale IICCMER se află sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la acţiunile care au lezat drepturile şi libertăţile omului în anii regimului comunist, indiferent de timpul şi de circumstanţele în care acestea s-au petrecut. Totul, pe baza documentelor şi mărturiilor adunate.

Potrivit unei alte hotărâri de guvern, HG nr. 134/2010, aceste documente şi mărturii pot fi utilizate de către organele de cercetare penală în acţiunile lor de investigaţie specifică. Prin aceste modificări, cercetările istoricilor din Institut devin relevante în justiţie şi pot deveni probe consistente pentru condamnarea torţionarilor.
Vişiescu, acum şi atunci. Foto: Mediafax

4. Lista lungă a torţionarilor

În 2007, Institutul a intrat în posesia unei liste cu 979 de ofiţeri din sistemul penitenciar, persoane care au îndeplinit funcţii de conducere în perioada 1948-1989. Dintre ei, doar 210 mai erau în viaţă. La 22 mai 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de Marius Oprea, sesizează în justiţie abuzurile şi crimele săvârşite, ordonate sau inspirate de către 210 foşti comandanţi şi ofiţeri cu atribuţii de conducere în cadrul sistemului penitenciar din România. Potrivit sesizării, aceştia „au folosit sistemul de detenţie ca principal instrument de realizare a politicii de extremism social pentru exterminarea programată a deţinuţilor politic“. Se cere încadrarea lor în categoria infracţiunilor contra păcii şi omenirii, adică acte de genocid. La 23 mai 2007 se constituie Dosarul 83/P/2007 – încă un dosar care poartă titlul „Procesul comunismului“. Strângerea probelor este, fireşte, responsabilitatea procurorului. Numai că procurorul nu prea ştie unde să le caute.

Cum au ajuns numele celor 979 în posesia lui Oprea? „Documentul la care faceţi referire era socotit la data emiterii lui, la începutul anului 1992, drept secret de serviciu. La vremea respectivă, în calitate de consilier al senatorului Constantin-Ticu Dumitrescu, preşedinte al AFDPR şi al Comisiei de Abuzuri din Senat, colaboram activ cu Procuratura Generală, atât cu Secţia Parchetelor Militare (cu regretatul procuror Alexandru Niculescu), cât şi cu şeful Direcţiei a I-a, domnul Eugen Vasiliu. Am primit copii după seturi întregi de documente, pe care le-am utilizat în colaborarea cu procurorii, pentru investigarea crimelor săvârşite în timpul regimului comunist. A urmat o lungă sistare a acestor cercetări, din raţiuni politice – comuniştii nu se puteau condamna pe sine... Este de ajuns să amintesc că pe atunci am găsit în arhivele Comitetului Central al PCR o stenogramă care arăta că, la propunerea lui Ceauşescu, locul vacant din CC după demiterea lui Drăghici a fost luat în 1968 de Ion Iliescu. Lista la care vă referiţi am transferat-o, ca şi alte documente, în patrimoniul Institutului, care relua, după două decenii, în cadru instituţional, cercetarea acestor crime săvârşite în timpul regimului comunist“, explică Marius Oprea.

12 decembrie 2011. Procurorul criminalist Iuliu Molcuţ de la secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă ICCJ dispune neînceperea urmăririi penale în Dosarul „Procesul comunismului“.  Argumentul frizează ridicolul, întrucât acesta interpretează abuziv o dispoziţie din Codul penal: România a ratificat, la 30 iulie 1969, Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, însă, devin imprescriptibile doar infracţiunile prevăzute de acest document şi săvârşite după ratificarea lui.

„Adevărul“ : În 2011, după depunerea sesizărilor penale împotriva celor 210, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale, astfel că Dosarul „Procesul Comunismului“ a fost sistat până când, trei ani mai târziu, în urma protestului lui Andrei Ursu, s-au redeschis cercetările în toate aceste cauze. Până la decizia procurorului de neîncepere a urmării penale, Institulul a întreprins activităţi de cercetare în detaliu a celor 210 oameni de pe listă? Pentru că în 2013, s-a ajuns la o altă listă de 35 de torţionari, dintre care mulţi probabil se regăseau şi pe cea iniţială –Alexandru Vişinescu sau Ion Fecior. 
Marius Oprea:
Am avut la îndemână tot timpul această listă a posibililor făptuitori ai unor abuzuri şi chiar crime. Ca ea, ştiu că mai sunt multe alte documente secretizate, pentru că în România multe din crimele comunismului sunt încă socotite anbuziv secrete de stat. Având această listă şi acces la arhiva CNSAS (cu care colaborăm perfect) am documentat şi completat cu mărturii abuzurile săvârşite în diverse peniteciare sau lagăre în care au murit un număr foarte mare de deţinuţi, datorită frigului, foamei şi a torturilor. Dar, fără concursul procurorilor, care până la Vişinescu şi Ficior (cu excepţia colonelului Gheorghe Crăciun, care a fost cercetat penal şi trimis în judecată, dar a murit în timpul procesului, la mijlocul anilor ‘90) procurorii au dat în permanenţă, presupun că din comandă politică, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, Parchetulul arătându-se mai degrabă intens preocupat de căutarea Elodiei, în timp ce sesizările noastre primeau deciziia neînceperii urmăririi penale pentru prescrierea faptei.  Aceste crime şi abuzuri erau socotite ca fiind de drept comun şi nu crime împotriva umanităţii, deci imprescriptibile. Nu ne rămâne acum decât să reluăm vechile sesizări, la care vom adăuga elemente noi. Este o muncă grea, pentru că, dincolo de declaraţii politice sforăitoare cu privire la condamnarea comunismului, bugetul nostru şi personalul Institutului este minuscul în raport cu volumul activităţii. A mers şi merge greui mai ales pentru că nu s-a permis, cum se întâmplă în Polonia, de pildă, ca la aceste investigaţii ale noastre să lucreze direct la Institut procurori detaşaţi pentru cercetarea crimelor coimunismului. Când am conceput Hotârîrea de Guvern prin care a fost creat IICCR, am prevăzut acest lucru, dar doamna ministru Monica Macovei s-a împotrivit vehement (la Guvern există, fără îndoială, stenograma). Aşa s-a întîmplat că şi sub Traian Băsescu, ca şi sub Ion Iliescu, condamnarea comunismului a rămas la nivelul unui artizanat, scos la iveală când interesul politic a cerut-o.

5. Precedentul: un „apostol al lui Stalin“,  trimis în judecată

7 iulie 2009. Curtea Supremă decide că procurorii militari trebuie să înceapă urmărirea penală faţă de Mişu Dulgheru, şeful  Direcţiei a V-a de Anchete a Securităţii, un „apostol al lui Stalin“. Acesta era acuzat că torturile aplicate în cadrul unei anchete din 1948 au dus la moartea lui Alcibiade Diamandi. Judecătorii au explicat că prescripţia nu s-a împlinit deoarece în perioada comunistă foştii angajaţi ai Ministerului de Interne nu puteau fi anchetaţi şi traşi la răspundere pentru activitatea de torţionari. Curtea Supremă a hotărât că prescripţia în acest caz curge începând cu anul 1992.

 6. „Crimele sunt imprescriptibile“

20 martie 2012. În perioada în care IICCMER e condus de istoricul şi politiologul Ioan Stanomir (foto), Cristian Vasile (director ştiinţific) şi Vladimir Tismăneanu (preşedinte al Consiliului Ştiinţific), Legea 27/2012 este publicată în Monitorul oficial. Legea asigură cadrul legal pentru imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi este actul juridic în baza căruia Alexandru Vişinescu va fi condamnat. Ioan Stanomir vorbeşte despre necesitatea unei astfel de legi la momentul respectiv.

„Adevărul“: De ce era nevoie de Legea 27/2012?
Ioan Stanomir: A fost un proiect la care am lucrat împreună cu doi oameni politici – Sever Voinescu şi Monica Macovei – cu care aveam în comun anumite valori. Am preferat să  adoptăm o strategie de sponsorizare a proiectului de lege de către aceşti doi politicieni pentru a fi siguri că există şanse mai mari de adoptare şi le-am considerat ca pe un instrument indispensabil fără de care nu se putea realiza urmărirea penală efectivă a acestor criminali, ţinând seama că, în absenţa acestui instrument, în mandatul anterior, al domnului Marius Oprea, s-au dat numeroase rezoluţii de neîncepere a urmării penale. Era absolut nevoie de această lege din punct de vedere al structurilor judecătoreşti şi al ministerului public din România, fiindcă, în acelaşi timp, opinia noastră – a mea şi a lui Vladimir Tismăneanu – a fost de la început că în conformitate cu convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii ratificată şi de România la începutul anilor ’70, aceste crime sunt imprescriptibile, iar crimele comunismului se înscriu în această categorie, ergo ele sunt imprescriptibile“.

Vladimir Tismăneanu scria, într-o postare pe blog, că, în perioada cât a fost la conducerea IICCMER, au fost făcute mai multe sesizări penale. Despre ce sesizări este vorba? 
Este vorba despre continuarea investigaţiilor colegilor noştri cu privire la identificarea criminalilor. În unele cazuri, în momentul în care se definitiva ancheta, criminalii decedau. În pofida a ceea ce s-a spus despre noi, nu am încetat în niciun moment să urmărim mandatul Institutului de a investiga aceste crime. Cât am făcut parte din conducerea IICCMER, colegii mei au fost permanent în legătură cu cei de la Parchetul General care au investigat aceste aspecte. Şi n-am făcut niciun fel de demersuri prin care să subminăm eforturile celor de dinaintea noastră.

7. Cazul Ursu

21 ianuarie 2013. Parchetul Tribunalului Bucureşti dispune neînceperea urmăririi penale a fostului ofiţer de Securitate Marin Pârvulescu, cel care a coordonat ancheta în cazul disidentului Gheorghe Ursu. Decizia e contestată de fiul lui Gheorghe Ursu la Tribunalul Militar Bucureşti care, la 16 octombrie 2013, respinge definitiv cererea de judecare a lui Marin Pârvulescu.

Judecătorul Gabriel Gunescu susţinea, în motivarea deciziei, că Gheorghe Ursu nu a fost cu adevărat disident politic, opoziţia sa fiind „nesemnificativă“. Argumentaţia e similară cu cea din cazul Nicolae Pleşiţă-Paul Goma. Gunescu plusează însă: Ursu a fost chiar un „privilegiat“ al regimului, care şi-a făcut concediile în străinătate, „neexistând practic ţară din Europa nevizitată de acesta“. În plus, nici măcar nu a fost dat afară din serviciu. Gheorghe Ursu a murit în arestul Miliţiei Capitalei în 1985, după ce a fost bătut sistematic de anchetatori şi colegi de arest, tocmiţi de organele de anchetă.

8. Lista scurtă a torţionarilor

11 aprilie 2013. Andrei Muraru (foto) anunţă printr-un comunciat de presă că a identificat 35 de persoane din sistemul carceral comunist despre care Institutul ar deţine „indicii temeinice“ că ar fi săvârşit „grave infracţiuni“ în locurile de deţinere în care au activat.

Practic, Muraru îi identificase pe torţionarii identificaţi de Marius Oprea în 2007. Muraru a trimis lista celor 210 persoane la Evidenţa Populaţiei pentru a afla care dintre aceste persoane e în viaţă. S-a întors un document cu aproximativ 140 de persoane care au ocupat funcţii de conducere în penitenciare, în perioada 1948-1989. Din această listă, au fost selectaţi comandanţii din perioada ’48-’64. Practic, atrocităţile din temniţele comuniste s-au oprit sau au fost limitate după 1964, mai ales după eliberarea în bloc a deţinuţilor politic. Au rămas 36 de persoane. Mai precis, 35, pentru că unul dintre torţionarii aflaţi în viaţă, potrivit celor de la Evidenţa Populaţiei, avea peste 100 de ani. De fapt, nu mai trăia, dar rămăsese în registre.

Institutul adoptă însă o altă strategie: nu mai trimite sesizări penale în bloc, ci sesizează justiţia în cazul fiecărui torţionar în parte. Mai mult, se hotărăsc să le facă viaţa mai uşoară procurorilor: aleargă prin arhive, caută martori, culeg mărturii, adună documente. Sesizările sunt, de fapt, un veritabil rechizitoriu uşor de folosit de către procurori.

Andrei Muraru, fostul şef al IICCMER, în prezent consilier prezidenţial, omul care schimbase macazul în campania anti-torţionari, nu a răspuns apelurilor venite din partea ziariştilor „Adevărul“.

„Adevărul“ Cât de mult credeţi că a contat că Institutul a pus la îndemâna procurorilor o bună parte din probe atunci când au fost făcute sesizările penale? Ar fi încetinit procesele în caz contrar?
Marius Oprea
: A contat în mod esenţial. Noi, practic, furnizăm procurorilor întregul probatoriu, ceea ce se nueşte într-un rechzitoriu „starea de fapt“. Este o cercetare laborioasă, făcută de specialiştii noştri – de la arheologi la cercetători de arhivă. Exact ceea ce lipseşte procurorilor, ei nu au aceste abilităţi care presupun recursul la cercetarea istorică. Aşteptăm o punere a celor constatate de noi într-o încadrare juridică de natură să-i aducă în faţa justiţiei pe cei vinovaţi. Dar deciziile de genul celei a doamnei Macovei, ca şi tergiversările procurorilor care au tratat mai bine de două decenii crimele comunismului cu o vădită lipsă de consideraţie (cu excepţia notabilă a echipei domnului general Dan Voinea) au făcut ca mulţi dintre vinovaţii crimelor politice din trecut să fie îngropaţi cu onoruri militare… Pur şi simplu, prin procurorii doamnei Kovesi, care fie au refuzat să lucreze dosarele noastre, fie au dat rezoluţii halucinante, statul refuză să-şi recunoască vinovăţia în raport cu crimele săvârşite înainte de 1989, onorându-i în continuare pe torţionari cu pensii imense în raport cu acelea ale supravieţuitorilor genocidului communist.



30 iulie 2013. E dat publicităţii primul nume din lista celor 35: Alexandru Vişinescu, fost comandant la Penitenciarul Râmnicu Sărat. În aceeaşi zi, Vişinescu era arătat la televizor înjurând şi încercând să-i prindă pe ziarişti trimişi în faţa blocului lui. Procesele torţionarilor încep cu o campanie mediatică atent construită şi controlată. Numai că această campanie, în loc să ajute, este în deserviciul justiţiei. În percepţia publică, IICCMER se transformă, din institut de cercetare, în procuratură. Nu e chiar aşa. Mai mult, oamenii aşteaptă sânge. Va urma.

3 septembrie 2013. Procurorii Parchetului General îl cheamă la audieri pe Alexandru Vişinescu şi, în aceeaşi zi, dispun începera urmăririi penale.

19 septembrie 2013. Pe numele lui Ion Ficior e depusă o plângere penală. Documentele arată că, sub mandatul lui, au murit 103 deţinuţi, mulţi dintre ei – de foame. La Periprava a fost deschis un şantier arheologic. Au fost depistate mai multe oseminte. Cercetarea arheologică a confirmat că acolo există o groapă comună. De fapt, a fost o groapă comună în care fuseseră îngropate două persoane, dar, pentru efect mediatic, i s-a spus aşa.

24 octombrie 2013. Procurorii Secţiei de urmărire penală şi criminalistică i-au adus la cunoştinţă lui Ficior că e învinuit de genocid. Reîncepe. Urmează Florian Cormoş, Constantin Istrate, Neculai Tilici, Fizula Refik, torţionari şi ei.

9. Reîncepe procesul comunismului

La 5 noiembrie 2014, procurorul General Tiberiu Niţu infirmă soluţia de netrimitere în judecată  în dosarul „Procesul Comunismului“ şi dispune redeschiderea cercetărilor. Iniţiativa e o consecinţă a protestului lui Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu. Practic, „Procesul comunismului“ este acum pe rol, în paralel cu procesele torţionarilor, care sunt, de fapt, incluşi în „Procesul comunismului“.

10. Scapă de puşcărie 16 torţionari?

11 februarie 2015. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc anunţă că suspendă investigaţiile în cazul a 12 torţionari (Alexandru Braz, Marin Buduru, Alexandru Cărămidaru, Constantin Cărăvan, Pavel Dumitru, Ion Gafiuc, Nicolae Manole, Vasile Mărgărit, Anton Mehedinţu, Mihai Neamţu, Gheorghe Paraschiv şi Aurel Screnciu). Lipsă de probe. Alţi patru (Haralambie Curea, Mihai Dragomir, Iuliu Sebestyen şi Mihai Imbrea) au decedat în cursul investigaţiilor sau anterior declanşării lor. Până atunci, IICCMER trimisese sesizari penale  pentru Alexandru Vişinescu, Ioan Ficior, Florian Cormoş, Constantin Istrate, Refic Fizula şi Neculai Tilici, toţi fiind în lista celor 35 de torţionari. Parchetul a fost sesizat şi în cazul lui Teodor Sârbu, dar acesta nu fusese pe lista celor 35. Dar tot torţionar era şi el. Cei rămaşi în cercetare vor fi gratulaţi, când vine vremea, cu plângeri penale. Problema este următoarea: „lista scurtă“, fluturată în 2013, mai degrabă din raţiuni mediatice decât justiţiare, nu fusese verificată nici măcar la Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Despre unii din cei 35 de presupuşi torţionari, se ştiau vag funcţiile îndeplinite, perioadele în care au exercitat aceste funcţii, faptele de care s-ar fi făcut vinovaţi şi victimele lor.

11. Prima condamnare

24 iulie 2015. Alexandru Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, este condamnat la 20 de ani de închisoare în dosarul în care este acuzat de crime împotriva umanităţii. Iniţial, procurorii ceruseră închisoare pe viaţă, numai că, în cazul lui Vişinescu, pedeapsa de 20 de ani e mai mare decât închisoare pe viaţă. Decizia luată la Curtea de Apel Bucureşti a fost contestată.

„Adevărul“: În cazul anchetelor şi, în fine, al procesului – primului proces în aces sens – al lui Al. Vişinescu, există două tabere: sunt voci care spun că procesul şi condamnarea unui comandant care a comis infracţiuni împotriva umanităţii au loc prea târziu, dar sunt şi aceia pentru care judecata celor care se fac vinovaţi de asemenea atrocităţi e binevenită oricând. Ce a fost bine făcut dar şi ce a fost defectuos, în opinia dumneavoastră, pe parcursul acestor investigaţii, până la anchetarea acestor posibili torţionari? Şi, în al doilea caz, cum aţi fi procedat dvs.?
Marius Oprea: Nu este niciodată prea târziu pentru adevăr. Şi asta pentru că nu pot să nu mă gândesc în fiecare zi la cei morţi fără cruce şi fără ca despre moartea lor să se spună adevărul, cu atât mai puţin ca această moarte să fie pedepsită Ce aş face, dacă aş avea putere de decizie? Aş statua activitatea Institutului printr-o lege, aş promova legea prin care foştilor activişti, securişti, miliţieni care au săvârşit acţiuni de natură să lezeze drepturile omului (prin decizii CNSAS sau la sesizarea noastră, ambele validate de justiţie) sunt degradaţi şi li se fixează o pensie medie pe economie, diferenţa fiind acordată victimelor lor. Această lege a fost îngropată la Guvern; am iniţiat-o când eram preşedinte al IICCR şi din cauza ei presupun că am şi fost debarcat de guvernul Boc. În următorii patru ani, investigarea crimelor a fost sistată, iar IICCMER a devenit unul de „constatare“ a crimelor comunismului, la simpozioane costisitoare. Revenind la ce aş face, nu în ultimul rând, aş readuce în discuţie legea lustraţiei. Aşa am putea vorbi, peste un deceniu, de o nouă clasă politică. Altfel, vom fi conduşi tot de comunişti şi securişti, prin fiii şi fiicele lor. Trăim pe un munte tăcut de suferinţă, pe care nu am găsit încă puterea de a o face auzită, iar faptul că numai doi dintre ce au provocat-o din zecile de mii de torţionari încă în viaţă sunt acum aduşi în faţa legii, este un diagnostic crud, dar exact asupra stadiului reformei morale a societăţii noastre. 

 

 

„Nu vrem să ne transformăm în justiţiarii din anii ’50“


Cercetătorii din cadrul IICCMER depun o muncă extrem de minuţioasă în strângerea dovezilor care incriminează un torţionar. Am vorbit cu mai mulţi istorici din institut despre cum se „vânează un torţionar“. De la primul pas până la sesizarea penală şi trimiterea în instanţă a acestuia.


Doi ziarişti care n-au prea multe legături cu regimul comunist ajung la IICCMER. Vor  să afle care-i treaba cu torţionarii, poate îl găsesc ei pe cel de-al 43-lea sau al câtelea o fi şi devin, măcar pentru câteva zile, celebri, sau măcar preluaţi de alte publicaţii. Pe holurile IICCMER se discută, cu patos, noutăţi de la ultima îndrevedere în procesul lui Alexandru Vişinescu. Cercetătorii şi membrii conducerii instituţiei schimbă impresii cu ziariştii despre declaraţiile martorilor sau despre sentinţa procurorului, păstrând un ton serios, implicat. Pentru cei care au lucrat la strâns probe, au verificat sute de documente, filă cu filă, au intervievat foşti deţinuţi politic, victime directe ale celui care acum jură că va spune adevărul şi numai adevărul, procesul Vişinescu este, poate, cel mai aşteptat şi mai important moment din activitatea lor de până acum la IICCMER. În efervescenţa discuţiilor, altminteri extrem de sobre, două mişcări greşite şi cafeaua unui jurnalist se varsă pe haine şi pe jos. Apare preşedintele Institutului, surprins de agitaţie: „Ia te uită, v-au servit cafeaua ca la Râmnicu-Sărat?! (n.r. – închisoarea Râmnicu Sărat)“. Râsete. Astfel de glume nu sunt prea des auzite pe holurile institutului care se ocupă întocmai cu cercetarea condiţiilor de detenţie în care a murit Ion Mihalache şi a fost închis Corneliu Coposu. O fi greu să glumeşti printre cuvintele folosite zilnic ca „atrocităţi“, „crime“, „torţionari“.

Comunismul explicat într-o înregistrare de la Securitate
Cosmin Budeancă (foto), director executiv al IICCMER din martie anul trecut, şi cercetătorii din institut alături de care lucrează sunt mai degrabă rezervaţi când e vorba de glume şi şuşanele. La o discuţie despre munca lor, oamenii aceştia se mărginesc să vorbescă, formal, despre dramele care încă trăiesc în dosarele din arhive.

Cosmin Budeancă: „Nu e puţin lucru să ai în faţă această situaţie: drama unei familii în care un deţinut, într-un moment extrem de delicat, încerca să-i uşureze suferinţa soţiei sale foarte bolnave, în ultimele săptămâni de viaţă. Toate eforturile lui sunt prezentate sec, fără nicio emoţie, într-o înregistrare a Securităţii. Pentru mine a fost un sentiment foarte apăsător, de tristeţe, să observ un efort extrem de mare prin care nişte oameni simpli sunt monitorizaţi zi de zi, oră de oră. S-au trezit, au luat micul-dejun şi au discutat banalităţi, şi asta timp de mulţi ani“. Florin Soare (foto), cercetător: „Îţi dai seama de esenţa comunismului, care are o semnificaţie mai puternică printr-o astfel de scenă descrisă decât orice carte savantă despre ideologia comunistă“.

Oamenii sunt oameni şi au emoţii. Dar emoţiile n-ar trebui să influenţeze foile care se adună în dosarul de probe. Ca la carte. Aşa fac istoricii obiectivi, nu sentimentali, nu resentimentari. În felul acesta vorbesc despre munca lor şi cei din instittut. „E delicată această activitate de a-i identifica pe posibilii torţionari pentru că, până la urmă, e vorba de destinul unui om. Nu ţinem neapărat să-i condamnăm pe oamenii ăştia cu orice preţ şi în orice circumstanţă. Nu vrem să ne transformăm în nişte justiţiari de anii ’50 şi, indiferent ce probe avem, să nu vrem decât să-i condamnăm! Nu. Trebuie să existe probe susţinute“, explică Budeancă, cercetător de mai mulţi ani şi autor al mai multor volume despre experienţele carcerale şi formele de represiune în România comunistă.

Sursele cercetătorilor
Oamenii trebuie să-şi facă meseria. Iar meseria e aşa: investigaţia unui comandant începe cu o verificare morbidă – dacă persoana respectivă mai este sau nu în viaţă. Telefon la Evidenţa Populaţiei. Dar nici Evidenţa Populaţiei nu le ştie pe toate. Câteodată, pe liste persoanelor ca trăiesc apar oameni cu certificatul de naştere din secolul al XIX-lea, alteori e greu de intuit când va apărea şi certificatul de deces. Are sau nu rost să înceapă cercetarea? Are.

Cercetătorii consultă, apoi, dosarul de cadre de la arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi verifică acurateţea informaţiilor referitoare la funcţia îndeplinită de un comandant într-un anumit penitenciar.

Pasul următor: istoricii merg la primăriile localităţilor pe raza cărora se află penitenciarele sau fostele penitenciare, consultă registrele de stare civilă ale foştilor deţinuţi, informaţii la care adaugă fişele matricole penale sau documentele de la CNSAS. Alte date mai sunt culese şi din cărţile (unele scrise chiar de ei) şi lucrările de memorialistică, cum ar fi cele ale lui Cicerone Ioniţoiu şi „Cartea Morţilor“, scrisă de istoricii de la Academia Civică.

Tot acest documentar informativ poate fi de ajuns pentru strângerea de probe. Un rechizitoriu. Piedici sunt. O parte din cei anchetaţi nu ajung să fie chestionaţi pentru crimele de-acum zeci de ani. Şi comandanţii de penitenciare îmbătrânesc şi, fireşte, în cele din urmă, mor. Dar nu sunt numai cauzele naturale care le pun piedici cercetătorilor: unele probe potenţiale, din interviuri, din cărţi şi documente, odată puse cap la cap, par contradictorii. De pildă, memoria foştilor deţinuţi politici despre perioadele de detenţie le joacă şi feste: „Mulţi o fac involuntar“, spune Budeancă.

„Întâmpinăm probleme atunci când deţinuţii proiectează un anumit comportament brutal comandanţilor şi gardienilor dintr-un penitenciar în altul. Ei vorbesc despre relele tratamente într-o închisoare, dar care s-au întâmplat în alta. Pe de altă parte, e şi foarte complicat, atunci când ei au trecut prin şase-şapte penitenciare, să mai ştie exact ce s-a întâmplat. Alţii au o memorie foarte bună şi pot să relateze contextual – vizualizează celula, colegii de celulă şi pot să relateze cu exactitate experienţele lor. Noi încercăm să obţinem un fir logic şi cât mai aproape de realitate.“

Sute de volume verificate pentru o informaţie minoră
Odată întocmită sesizarea penală, deci odată ce probele ajung în mâna procurorilor, treaba IICCMER e aproape gata. Aşteaptă. Uneori, judecătorul le mai cere documente, iar istoricii trebuie să verifice zeci de volume, doar pentru o simplă informaţie care, în cele din urmă, se poate dovedi inutilă. „E foarte multă maculatură de verificat. De exemplu, la Corneliu Coposu sunt peste 160 de volume, fiecare cu peste 700 de file, scrise de mână, faţă-verso. E un coşmar! Stai zile, săptămâni întregi să verifici o informaţie sau să găseşti o referinţă sumară. Se mai întâmplă că, atunci când crezi că ai găsit o comoară în dosarul de urmărire informativă, un Râmnicu-Sărat trecut în colţul paginii, pe verso să constaţi că s-a terminat banda securiştilor care înregistrau... “

„Niciun licăr de umanitate în Vişinescu“
Oamenii de la IICCMER ajung şi martori în procese. Răspund în faţa instanţei în calitate de martor secundar, pentru că nu sunt puţine interviurile pe care le-au făcut cu victimele acuzatului. E o treabă curioasă aici: reprezentantul institutului care trimite în judecată un torţionar e şi martor în acel proces.

În ultimul an şi jumătate, adică în timpul desfăşurării procesului Vişinescu, mai mulţi istorici şi jurnalişti i-au criticat pe şefii şi cercetărorii IICCMER că nu au intervenit în timpul pledoariilor. Că n-au fost vehemenţi. Că n-a curs sânge pe sub uşă. Florin Soare explică: „Atunci când colegul meu, Cosmin Budeancă, a apărut ca martor în procesul lui Vişinesu, a fost pentru că realizase un interviu cu Ion Diaconescu (n.r. – fost deţinut la Râmnicu-Sărat, victimă a lui Alexandru Vişinescu). Nu a reprezentat institutul, pentru că IICCMER nu are nicio calitate în proces“.

Cercetătorii au fost prezenţi la aproape toate întrevederile din procesul Vişinescu, dintr-un motiv simplu şi firesc: curiozitate profesională. „Cum să nu fim acolo? E primul proces de acest fel!“ Constantin Vasilescu (foto), cercetător IICCMER, a urmărit cu atenţie întrebările încâlcite ale judecătoarei, mărturiile pasionale ale foştilor deţinuţi politic. În ultima înfăţişare în care i s-a dat dreptul la cuvânt, Vişinescu a spus că a fost „un om corect şi a muncit sincer“. E, practic, pledoaria apărării de la începutul procesului. „Cel mai trist este că Alexandru Vişinescu are dreptate. Alexandru Vişinescu a muncit, cu sinceritate, în slujba unui regim criminal. Şi-a îndeplinit cu exces de zel atribuţiile pe care le avea la faţa locului şi ordinele criminale pe care le-a avut. Dacă vom căuta vreo urmă de pocăinţă la Alexandru Vişinescu nu cred că o vom găsi. Am discutat de multe ori cu Vişiniescu şi nu am văzut niciun licăr de umanitate în el“, spune Vasilescu.

Radu Preda, preşedinte executiv IICCMER:
„Cazul Vişinescu este prima formă de restabilire a dreptăţii“


În urmă cu câteva zile, s-a pronunţat sentinţa, încă nedefinitivă, în cazul lui Alexandru Vişinescu, fiind, de altfel, şi primul proces al unui torţionar. Procesul a avut însă un parcurs neaşteptat de sinuos. De ce Justiţia încă întâmpină dificultăţi în acţiunile de condamnare a nedreptăţilor regimului comunist şi, în special, a torţionarilor?
Procesul a urmat etapele obişnuite, ca să zicem aşa. Această rutină procedurală arată că nu suntem conştienţi în întregime de ceea ce se întâmplă, că am avut în cazul Vişinescu o primă formă de restabilire a dreptăţii în legătură cu ceea ce statul comunist, prin personaje de genul comandantului de la Râmnicu Sărat, a fost în stare să le facă propriilor cetăţeni. Legat de eventualele dificultăţi ale Justiţiei, rămâne deschis capitolul legislativ. Concret, lipseşte o condamnare ca atare a comunismului, nu doar prin declaraţii politice. O încadrare juridică mai clară ar ajuta să parcurgem mai repede anumiţi paşi şi să extindem lista celor care se pot face vinovaţi de săvârşirea crimelor comunismului. Trebuie să trecem de la executanţi la cei care au dat ordine şi/sau care au susţinut prin diferite forme regimul. Până în ultimele zile ale lui decembrie 1989.

Totuşi, după acest succes relativ în condamnarea unui torţionar, se poate vorbi de crearea unui precedent utilizabil în viitoarele astfel de cazuri?
În sistemul nostru juridic, croit preponderent după modelul francez, precedentul nu este izvor de drept. El însă poate arată un lucru esenţial: că Justiţia are instrumentele minime să judece asemenea cauze. S-a creat un precedent, este adevărat, dar nu şi o linie jurisprudenţială. În fapt, cred că juriştii noştri ar trebui să se ocupe mai mult cu această tematică vizând crimele comunismului şi modalităţile de condamnare a acestora de către statul de drept. Una peste alta, la două decenii şi jumătate, nu avem încă o maturitate teoretică în materie, de unde şi anumite nesiguranţe în practică. În orice caz, bine că s-a făcut un prim pas important şi temerar.

De ce e relevantă această acţiune pentru „Badea Ion“ sau, în fine, pentru omul de rând?
Pentru că omul de rând trebuie să ştie că România a fost pe mâna unor criminali şi că experienţa din comunism trebuie să ne îndemne la o luare mai în serios a libertăţilor democratice. Asemenea procese nu sunt simple răfuieli cu trecutul, ci reprezintă o etapă obligatorie pentru articularea unei culturi a libertăţii responsabile în raportul dintre stat şi cetăţean.

Avem de-a face cu un paradox – dreptarea rectificativă se materializează, în concret, printr-o nedreptate: retribuţiile cuvenite victimelor şi urmaşilor provin din bugetul de stat, deci din buzunarele românilor, în condiţiile în care contribuţiile la buget vin de la persoanele care ori n-au avut legătură cu regimul comunist, ori nu sunt dispuse să plătească. Cum putem gestiona această situaţie ciudată?
Simplu: înfiinţarea unui Fond al Recunoştinţei şi Solidarităţii în care să fie depuse atât sumele cerute de urmaşii deţinuţilor politici sau chiar de aceştia, câţi or mai trăi, cât şi cele care provin de la cei condamnaţi. Am avea astfel o soluţie morală, în contextul în care legea prevede constituirea voluntară în parte civilă, iar nu de drept. Nu poţi încasa reprezentativ, cu titlu personal, sume de bani, când, de fapt, despăgubirea se cuvine tuturor victimelor şi urmaşilor acestora. Suferinţa de la Râmnic nu poate „costa“ doar 300.000 de euro!

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările