Un roman cu securişti şi cu un ambasador

La data de 3 februarie 1988 sosea în România un nou ambasador al Regatului Ţărilor de Jos, adică al Olandei, la Bucureşti. Nu era un om tocmai tânăr, avea deja 59 de ani, fusese anterior şef al misiunii diplomatice a ţării sale în Cuba, asta după ce mai îndeplinise felurite alte însărcinări în ambasadele din Bagdad, Pretoria, Paris, Madrid, Buenos Aires, Helsinki şi Londra.

Domnul Coen Stork, căci despre el este vorba, părea iniţial a nu pune prea mari probleme serviciilor secrete româneşti. Ţinând cont de vârsta diplomatului, era foarte probabil ca poziţia de ambasador în capitala României să fie ultima de pe traiectul carierei domnului Stoerk. Ar fi avut oare ambasadorul vreo motivaţie să dea dovadă de exces de zel?

Se pare că domnul Coen Stoerk a fost un caz atipic. La data de 5 iunie 1988, locotenentul Constantin Dragomir întocmea un raport la capătul căruia formula propunerea ca lui Coenraad Stork (acesta era numele exact şi complet din paşaportul diplomatic al ambasadorului) să i se deschidă un dosar de urmărire informativă. Lui Coen Stoerk i se făcea cadou şi un nume de cod - Stan.

Care au fost motivele ce l-au determinat pe slujbaşul serviciilor secrete româneşti să înainteze sus-menţionata propunere?

Încă de la sosirea în ţară, ambasadorul s-a dovedit foarte activ în realizarea de contacte diplomatice. A încercat să îşi creeze nenumărate relaţii neoficiale cu diverşi cetăţeni români, în special din domeniul artei şi al culturii, cu precădere din rândul celor despre care se ştia foarte bine că nu sunt tocmai admiratori necondiţionaţi ai regimului şi ai politicilor sale. Nu doar din aria specifică preocupărilor lor profesionale. Coen Stork e cât se poate de interesat să ia legătura cu concetăţenii săi sosiţi în vizită în România din motive care mai de care mai diverse. De un tratament special se bucură jurnaliştii olandezi care vizitează România. Coen Stork intriga şi prin faptul că făcea deplasări prin Bucureşti nu cu automobilul din dotarea Ambasadei, ci cu bicicleta proprie, că “are un stil de lucru lejer, nu este formalist şi nici protocolar”, că primeşte colete cu un conţinut ciudat (între altele a recepţionat din SUA un pachet în care se aflau 98 de exemplare din Agora,revistă al cărei principal editor era poetul Dorin Tudoran).

S-a întocmit, cum era de aşteptat, un riguros plan de măsuri vizând observarea, supravegherea şi limitarea acţiunilor ambasadorului. Plan întru îndeplinirea căruia trebuiau să îşi împletească eforturile atât lucrători din cadrul Departamentului Securităţii Statutului cât şi numeroasele lor ajutoare, unele recrutate chiar din personalul cu naţionalitate şi cetăţenie română al ambasadei Olandei. Cu toate acestea, în pofida faptului că nu putea să nu îi fie limpede că e permanent filat (impresionant din punct de vedere numeric şi nu numai aparatul de urmărire ce l-a avut în grijă) ambasadorul şi-a văzut neabătut de ale lui.

A continuat să fie un non-conformist, a cerut să aibă liber acces în misiunea diplomatică pe care o conducea orice român ce nutrea o astfel de dorinţă, s-a întâlnit pe mai departe cu indezirabilii Mircea şi Maria Dinescu, Andrei şi Catrinel Pleşu, cu Dan Hăulică, cu Sorin Dumitrescu, cu Mihai Oroveanu, cu Aurel şi Stela Covaci,  cu Ascanio Damian,  cu Augustin Buzura, ori de câte ori scriitorul venea la Bucureşti, ba chiar s-a dus să îl vadă la Cluj, cu Mariana Celac-Botez, cu alţii şi alţii cu nume poate mai puţin sonore. A mers în anticariate de unde a cumpărat cărţi româneşti, dar şi în pieţele şi magazinele alimentare bucureştene. La fel a procedat şi soţia ambasadorului, jurnalistă de profesie, care, ori de câte ori venea la Bucureşti, dădea mari dureri de cap Securităţii. Drept pentru care şi doamna Ellen Victoria Stork a fost “legendată”. Ambasadorul a găzduit în clădirea misiunii diplomatice a ţării sale concetăţeni de-ai săi despre care Securitatea bănuia că sunt ziarişti sub acoperire. În feluritele întâlniri de la Ministerul de Externe al României, întâlniri în care funcţionarii români îi aduceau reproşuri, ambasadorul nu bătea deloc în retragere. Practic, Coen Stork a rămas neschimbat. O atestă o notă din 17 noiembrie 1989.

Aflăm toate acestea şi multe altele despre Coen Stoerk şi despre amploarea acţiunilor Securităţii ceauşiste împotriva sa din cartea Dosarul de securitate al unui ambasador: Coen Stork, apărută în anul 2013 la editura Humanitas din Bucureşti. Carte în care Călin Strat a reunit doar o parte din notele găsite în cele trei volume ce i-au fost dedicate diplomatului de către Securitate. E pentru prima oară când se dă publicităţii, fie şi parţial, dosarul de urmărire informativă al unui cetăţean străin venit în România. Nu unul oarecare. Un diplomat care a avut şansa sau neşansa de a se afla în post în ultimii doi ani ai domniei lui Nicolae Ceauşescu. Lectura dosarului îţi dă un sentiment complex.

Din perspectiva prezentului, a realităţilor ce au certifică falimentul comunismului şi al sistemului său poliţienesc, cartea apărută la Humanitas înseamnă o nouă piesă la mai amplul dosar al zădărniciei roşii. Căci, oricât de riguros şi-a făcut datoria “braţul înarmat al partidului”, sfârşitul comunismului românesc nu a putut fi împiedicat.

Din perspectiva trecutului, a suferinţelor la care au fost supuşi românii în numele economiile bugetare, risipa de bani şi de resurse umane concentrate pentru a urmări un om, fie el şi ambasador, şi familia sa e nu doar abracadabrantă, ci şi revoltătoare.

Altminteri, Dosarul de securitate al unui ambasador: Coen Stork poate fi citit, dacă dobândeşti detaşarea necesară, şi ca un roman poliţist, şi ca un posibil scenariu de film.

Dosarul de securitate al unui ambasador: Coen Stork; Editura Humanitas, Bucureşti, 2013