Un Balzac al Egiptului

Scriitorul egiptean Naghib Mahfuz (1911 - 2006) a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură, fiind primul autor arab pe care Academia Suedeză l-a onorat cu această distincţie. Autorul a fost premiat „pentru operele sale bogate în nuanţă, caracterizate deopotrivă de un realism clarvăzător  şi de ambiguitate evocatoare“.

Naghib Mahfuz s-a născut în cartierul Gamaliy din Cairo. În copilăria sa, familia s-a mutat din districtul al-Jamaliyyah în al-Abbasiya, ambele medii exercitând o puternică influenţă asupra viitorului scriitor şi devenind, ulterior, cadrul de desfăşurare al unora dintre romanele sale. Tatăl lui Naghib era funcţionar de stat, profesie ce avea să fie urmată şi de fiu. În copilărie, Mahfuz a fost un cititor acerb, pasionat de istoria Egiptului, disciplină ce avea să devină o temă majoră în multe dintre scrierile sale.

Deşi avea doar şapte ani la vremea respectivă, Naghib a fost puternic influenţat de revoluţia din 1919, din Egipt. Avea să mărturisească mai târziu: „Se poate spune că evenimentul care a zdruncinat cel mai grav siguranţa pe care o simţeam în copilărie a fost revoluţia din 1919". Naghib s-a înscris la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din Cairo, încheindu-şi studiile în 1934. După absolvire, a început prin a lucra ca jurnalist, mai întâi la publicaţia „Ar-Risala", apoi la „Al-Hilal" şi la „Al-Ahram".

În aceeaşi perioadă, ia decizia de a deveni scriitor profesionist. La început, publică povestiri scurte în reviste locale şi naţionale, ele fiind reunite apoi într-un volum, apărut pe piaţă în 1938. Un an mai târziu, devine funcţionar de stat în Ministerul Cultelor. Este numit director al Fundaţiei pentru sprijinul Cinematografiei şi, între 1969 şi 1971, consultant în materie de cinematografie în Ministerul Cultelor. În paralel, lucrează la opera sa literară.

Un observator atent

Primele cărţi publicate de Naghib Mahfuz au fost romane istorice: „Abath al aqdâr" (1939), „Radôbîs" (1943) şi „Kifâh Tîba" (1944), toate desfăşurându-şi acţiunea în cartierul al-Jamaliyyah.

Mahfuz intenţiona să scrie o serie lungă de romane care să acopere întreaga istorie a Egiptului. Totuşi, începând cu al treilea volum, atenţia sa se mută asupra prezentului, autorul devenind mult mai interesat de impactul psihologic al schimbărilor sociale survenite pe parcursul primei jumătăţi a secolului XX asupra omului de rând. Una dintre operele principale ale lui Mahfuz a fost publicată pe parcursul anilor '50. Este vorba despre „Trilogia din Cairo", o lucrare monumentală alcătuită din volumele „Bayna el-Qasrein" (1956), „Qasr es-Sawq" (1957) şi „Es-Sukkariyya" (1957), fiecare dintre acestea purtând numele unei străzi situate în cartierul din Cairo în care scriitorul şi-a petrecut copilăria.

Trilogia trasează destinul unui bătrân şi al familei sale, pe parcursul a trei generaţii în capitala Egiptului, începând cu Primul Război Mondial şi sfârşind cu anii '50. Datorită varietăţii bogate de tipologii umane descrise în această lucrare şi a finei analizei psihologice întreprinse, „Trilogia din Cairo" a făcut ca Mahfuz să fie comparat cu scriitorul francez Balzac.

Chestionări periculoase

În „Paradisul copiilor" (1959), Mahfuz îşi îndreaptă atenţia spre teme de orientare existenţialistă. Bătrânul Gebelaawi, un egiptean de rând, şi-a construit o casă într-o oază situată în mijlocul deşertului. Căminul său devine scena unei vrajbe familiale întinsă pe parcursul a câtorva generaţii. Fiii bătrânului devin imagini simbolice amintind de Cain şi Abel, de Moise, Iisus şi Mohammed. Problematizând relaţia dintre credinţă şi cunoaştere, cartea i-a adus lui Mahfuz acuzaţia de blasfemie şi a fost interzisă în toată lumea arabă.

În acelaşi timp, în viaţa de zi cu zi, autorul s-a angajat public în favoarea tratativelor de pace cu Israelul duse de preşedintele Egiptului. Aceste două aspecte au făcut din Mahfuz o ţintă a fundamentaliştilor islamişti, de care avea să fie urmărit întreaga viaţă. Ameninţarea fanaticilor nu l-a speriat foarte tare pe scriitor.

În „Al-Liss wa-l-kilâb" (1961) şi în „Al-Simmân wa-l-Kharîf" (1962), tradus în română cu titlul „Prepeliţele şi toamna", tema centrală urmărită de scriitor este îndepărtarea umanităţii de Dumnezeu şi de credinţă. În anii '70, Mahfuz a început să experimenteze tehnici narative noi, folosind monologul interior sau fire narative multiple redate din unghiuri de vedere paralele.

A continuat să scrie şi să-şi exprime credinţele până după atentatul asupra vieţii sale din 1994, în urma căreia şi-a pierdut, treptat, vederea şi capacitatea de a-şi folosi mâna dreaptă. A murit în 2006, în urma unui atac de cord.

Fatwa contra autorului

La fel ca şi Salman Rushdie, Naghib Mahfuz s-a aflat pe „lista neagră" a fundamentaliştilor islamişti, fiind un ferm susţinător al libertăţii de expresie. În 1994, la 82 de ani, scriitorul a fost înjunghiat în gât de către doi islamişti egipteni. A supravieţuit tentativei de omor, dar a rămas parţial paralizat.

Gânduri blasfemiatoare

„Copiii săi fuseseră meniţi să formeze un soi aparte, unul care să vieţuiască în afara condiţionărilor istorice. Doar el avea să le traseze destinul, şi nu revoluţia, vremurile, sau restul umanităţii. Revoluţia, împreună cu toate împlinirile sale, erau benefice, atâta vreme cât se păstrau la depărtare faţă de căminul său". „Yasin probabil că detesta englezii la fel ca toţi ceilalţi egipteni, dar, în sinea sa, îi respecta şi îi venera atât de mult, încât îşi imagina în mod frecvent că erau plămădiţi dintr-un material diferit faţă de restul omenirii".

„Nu avea să ceară căinţă, de vreme ce se temea în secret ca rugăciunile sale să nu fie ascultate, nedorind să se transforme într-un ascetic fără gust pentru plăcerile lumeşti pe care le adora şi fără de care considera existenţa a fi lipsită de sens". (fragmente din „Trilogia din Cairo")