Între filmele difuzate de Cinematecă în perioada comunistă erau multe care ideologic băteau în orice alte direcţii decât ar fi bătut învăţătura de partid
0
Povestea celor care şi-au petrecut nopţi întregi la coadă, săptămânal, pentru câteva bilete la Cinematecă este o experienţă de povestit nepoţilor. Nu pentru că în România comunistă nu s-ar fi stat la coadă pentru orice, ci pentru faptul că nişte oameni alegeau să-şi petreacă o noapte întreagă pe stradă pentru a avea ulterior certitudinea că vor putea viziona câteva filme bune.
Pătrundem în acest univers privat graţie cunoscutului istoric şi profesor Bogdan Murgescu; acesta era, în anii ’80, unul dintre tinerii însetaţi de film şi de cultură cinematografică. Începând cu debutul studenţiei, în anul 1982, viitorul profesor Murgescu a frecventat cinematograful de arhivă şi ne-a mărturisit frânturi din bucuriile, sacrificiile şi atmosfera acelei perioade.
Interviu cu profesorul Bogdan Murgescu, în anii ’80, fericitul posesor al unui abonament la Cinematecă.
Domnule profesor, de ce mergeaţi la Cinematecă?
A fost o perioadă de foame culturală. Ştiam că se difuzează filme bune, care merită să fie văzute. Cred că prima oară am auzit povestindu-se despre Cinematecă într-un grup de prieteni. Pe de altă parte, aici, cel puţin când am frecventat-o eu, era unul dintre locurile foarte puţine unde se putea avea acces la acest tip de cultură. În România acelor vremuri exista un program de televiziune sărăcit, care cuprindea foarte puţine filme. Dintre acestea erau şi mai puţine cât de cât onorabile din punct de vedere artistic. Oferta cinematografică era şi ea destul de modestă şi, de multe ori, cu filme mai degrabă de consum ieftin, decât cu filme de artă. Marea dorinţă a multora era de a vedea filme care aveau valoare artistică. Pe lângă acesta, pentru mine era şi un anumit interes profesional: voiam să ştiu, pe de o parte, cum se reflectă istoria în film, pe de alta, cum se manifestă aceasta ca expresie a culturii unei societăţi.
Ce filme pe care le-aţi vizionat acolo v-au rămas în memorie?
Sunt foarte multe. Probabil au fost mai multe cicluri. Am prins relativ la începuturile perioadei un ciclu Bunuel, un ciclu Wajda... Foarte multe dintre filmele pe care le-am vizionat le-am văzut la Cinematecă prima dată. Poate unul care m-a impresionat şi ţin minte că l-am văzut relativ târziu, nu în perioada studenţiei, fost „Kanal” a lui Wajda. Tot acolo am văzut „Dirijorul”, care nu e un film istoric, dar care ridică foarte multe probleme; după cum am văzut foarte multe dintre creaţiile lui Federico Fellini, începând cu „La dolce vita”, „Amarcord”, „8 şi ½”, „La strada”. Deci o paletă destul de mare de filme.
Exista o instruire a publicului care venea la Cinematecă?
Instruirea publicului, nu. Cred că în toată perioada în care am mers la Cinematecă la câteva spectacole, probabil de gală, am auzit şi lume vorbind înainte. Însă exista o pregătire prin programul tipărit, care conţinea fie citate din critic despre film, fie mici comentarii chiar ale autorilor programelor şi care te puneau un pic în temă. Era suficient să ai o anumită senzaţie despre filmul acela, câteva date despre regizorul, actori etc. Programele acelea le citeam în primul rând pentru că erau bine organizate pe cicluri tematice şi îţi puteai contura o imagine mai bună despre regizor sau film în sine.
Se încarcă comentariile...
