Serial „Zorii Revoluţiei Române“. Episodul 1: România lui Ceauşescu, prea rigidă pentru Vest, prea liberală pentru sovietici

Serial „Zorii Revoluţiei Române“. Episodul 1: România lui Ceauşescu, prea rigidă pentru Vest, prea liberală pentru sovietici

Revoluţia Română din 1989 a fost singura schimbare de regim din Europa de Est care s-a produs cu vărsare de sânge. Singura televizată. Ultima. Şi a generat zeci de ipoteze – unele obiective, altele pasionale – cu privire la momentele premergătoare şi la oamenii din spatele cortinei.

Istoricul american Larry L. Watts va publica, începând cu această ediţie, în fiecare vineri, în „Weekend Adevărul“, serialul „Zorii Revoluţiei Române“, despre perioada decembrie 1989, în care prezintă contextul intern şi internaţional care a dus la explozia populară împotriva regimului Ceauşescu. Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Pentru a consulta varianta în limba engleză a textului, precum şi trimiterile bibliografice, accesaţi siteul larrylwatts.blogspot.ro.
 
Au existat trei niveluri principale ale confruntării în cadrul blocului sovietic în timpul Războiului Rece, dar mai ales în ultimul deceniu al acestuia, şi toate trei au fost importante pentru interesele strategice americane.
 
Primul era acela al confruntării dintre Est şi Vest, care genera riscul ca tensiunile să escaladeze către un conflict militar şi chiar un război nuclear. La acest nivel, România combătuse consecvent politicile de competiţie militară provocatoare, tensiunile crescute şi războaiele prin interpuşi, agreate de diverşi lideri sovietici şi, în special, de cei militari. A făcut acest lucru, în primul rând, prin intermediul propriei sale strategii de mediere internaţională, dezangajare şi dezarmare.
 
Abilitatea României de a-i şantaja pe liderii sovietici este unul dintre cele mai surprinzătoare fenomene ale ultimilor ani de Război Rece, despre care nu se ştia aproape nimic la momentul respectiv – de fapt, era de-a dreptul secret! Românii i-au determinat pe ruşi să adopte aceste politici în schimbul acceptului de a reînnoi Tratatul de la Varşovia în anul 1985.
 
 

Larry L. Watts, istoric american

Larry L. Watts este un istoric american care cercetează istoria României în perioada comunistă. Este autorul volumelor „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România“, „Aliaţi incompatibili. România, Finlanda, Ungaria şi Al Treilea Reich“, „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece“. A absolvit Universităţile din Washington, Seattle, UCLA şi Universitatea din Umea, Suedia. A călătorit în Europa de Est şi în Uniunea Sovietică, înainte de 1989. A asistat oficiali români la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a lucrat în probleme referitoare la reforma în Armată, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrararea în structurile Nord-Atlantice.

Realinierea sovietică
 
În mod ironic, rapoartele din a doua jumătate a anilor ’80 referitoare la reconcilierea sovieto-română reflectau, în mare parte, o realitate în care Gorbaciov alinia tot mai mult politica de securitate sovietică la vechea linie trasată de Bucureşti. Aşadar, începea să satisfacă vechile solicitări ale României. Înainte de acest moment, rapoartele privind o astfel de reconciliere, diseminate în deceniile ’60 şi ’70, erau elementele standard ale unei campanii de măsuri active menite să creeze imaginea unei independenţe româneşti deja reduse şi în continuă diminuare. Însă acum ele reflectau realinierea sovietică la poziţiile demult susţinute de România. Deloc surprinzător, Gorbaciov – şi aproape toţi ceilalţi lideri sovietici – avea mari ezitări în a recunoaşte rolul României în acest proces. De altfel, referirile liderului de la Kremlin doar sugerează subtil că iniţiativele şi propunerile româneşti nu erau complet inadecvate.
 
În momentul în care Bucureştiul a fost din ce în ce mai mult în acord cu politica de securitate 
sovietică, unul dintre cele mai importante domenii ale trecutei confruntări sovieto-române se redusese considerabil. Însă acest lucru nu i-a oferit lui Gorbaciov decât un vag moment de respiro. Pe de-o parte fiindcă momentul i se părea propice şi de cealaltă parte, ca urmare a problemelor „de încredere“ adânc înrădăcinate faţă de Moscova, Bucureştiul continuând să facă presiuni pentru progresul dezarmării, pentru reduceri mai mari ale armamentelor, trupelor şi bugetelor destinate apărării şi pentru o retragere mai rapidă şi completă a trupelor sovietice de pe teritoriile altor state. Şi a perseverat în această direcţie până la Revoluţia din decembrie 1989, spre substanţialul disconfort al Kremlinului.
 
Cel de-al doilea nivel al confruntării era în interiorul Pactului de la Varşovia, unde România se străduise fără încetare să-i scoată pe aliaţii est-europeni de sub dominaţia Moscovei, chiar de la semnarea Tratatului de la Varşovia, în mai 1955 – consolidându-şi şi garantându-şi astfel propria independenţă. A insistat pentru o democratizare a Pactului, care să ducă la descentralizarea puterii şi la rotaţia la comandă, transformând astfel alianţa dintr-un instrument al politicii militare sovietice într-o coaliţie autentică de parteneri egali. În 1988, România susţinea chiar o restructurare completă, care să-i încheie rolul de alianţă politico-militară şi de principal organism coordonator pentru politicile externă şi de securitate ale blocului sovietic.
 
Transformarea alianţei aşa cum o susţinea România ar fi schimbat atât de drastic priorităţile interne, de la cele politico-militare la altele socio-economice – mergând chiar până la excluderea de la lucrări a militarilor şi a miniştrilor Apărării – încât ar fi necesitat o reformulare completă a însuşi Tratatului de la Varşovia. Şi dacă s-ar fi realizat, ar fi subordonat obiectivele predominant militare de până atunci într-o agendă socio-economică.
 
Iată ce raporta conducerea maghiară referitor la iniţiativa de reformă a românilor la momentul respectiv: „Partea română va încerca probabil să focalizeze atenţia pe propunerile pe care Partidul Comunist din România le înaintase partidelor frăţeşti pe tema transformării Tratatului de la Varşovia. Aceste modificări care afectează rolurile organizaţiilor politice – primirea Iugoslaviei şi a Albaniei în Tratatul de la Varşovia – vizează, în principal, şi ar putea duce la revizuirea tratatului iniţial“. „Delegaţiile maghiare nu ar trebui să ofere un răspuns categoric la propunerile româneşti“, se mai arăta în memorandumul referitor la poziţia maghiară cu privire la transformarea mecanismelor de lucru din interiorul Tratatului de la Varşovia, din 6 decembrie 1988.
 
„Să nu pornim pe acelaşi drum“
 
La instrucţiunile Moscovei, membrii loialişti ai alianţei au combătut iniţiativa României din toate puterile. Însă argumentaţia părţii române avea o forţă irezistibilă, după cum reiese din rapoartele maghiare. „Să nu pornim pe acelaşi drum pe care au propus românii să mergem, adică să introducem pe agendă problemele construcţiei socialiste, de exemplu experienţele construirii socialismului în plan intern, pe lângă chestiunile de cooperare economică în cadrul Tratatului de la Varşovia; regret să spun că mai multe ţări ale Tratatului de la Varşovia au îmbrăţişat acea propunere. […] Noi ne opunem prevederilor scrise şi nu le susţinem în nici un caz“, declara ministrul de Externe Gyula Horn, conform Minutei Întâlnirii Comitetului Politic al PSMU din 16 mai 1989. Horn a adăugat atunci că autorităţile române „în mod clar“ puseseră o „presiune atât de mare pe Moscova“ pentru a discuta „construcţia socialistă şi modernizarea Tratatului de la Varşovia“ încât „sovieticii fac acum o concesie“.
 
Liderii sovietici priveau „democratizarea“ Pactului de la Varşovia într-o lumină cu totul diferită faţă de omologii români. Perspectiva Kremlinului ar fi permis Uniunii Sovietice să păstreze caracterul de „inter-blocuri“ al relaţiei dintre Est şi Vest şi să accentueze integrarea Pactului sub controlul sovietic, facilitând astfel supravieţuirea pe termen lung a imperiului sovietic în estul Europei. Este dificil să ne dăm seama dacă şi în ce măsură campania României a avut un rol în eşecul proiectului sovietic. Oricum, neîndoielnic este că această activitate a continuat să fie necesară chiar şi la acel moment târziu al istoriei.
 
În iarna Revoluţiei Române din 1989, cerul a fost senin; Foto: Photoland/Corbis

Preţul prieteniei cu Statele Unite

La sfârşitul anilor ’80,  lupta pentru democratizarea Pactului de la Varşovia nu putea fi dusă decât de un stat membru. Un singur stat mebru, mai precis: Uniunea Sovietică. Dacă Statele Unite ale Americii ar fi demonstrat chiar şi cel mai vag interes pentru democratizarea Pactului de la Varşovia în perioada reformelor lui Gorbaciov, probabil că procesul de încheiere paşnică a Războiului Rece s-ar fi oprit brusc. Pentru a facilita îndeplinirea unui obiectiv mai important, era nevoie ca SUA să se dezică de acest aspect al vechii lor politici de diferenţiere. Schimbarea a fost făcută publică atunci când a fost abandonată independenţa faţă de Uniunea Sovietică în politica economică, externă şi de securitate, accentul fiind pus, în schimb, pe liberalizarea internă a fiecărui stat membru al Pactului. Independenţa aceasta fusese unul dintre cele două elemente principale care asiguraseră susţinerea, asistenţa şi prietenia Statelor Unite ale Americii.
 
Acest lucru a avut un efect devastator asupra viitorului relaţiei româno-americane – o relaţie deja mutilată de dezinformările coordonate de sovietici, politicile interne deloc liberale ale regimului comunist român şi declinul aparent accelerat al capacităţilor administrative ale României. În vreme ce rolul României pe primele două niveluri ale confruntării – cel strategic şi cel al alianţei – era nu doar constructiv şi eficient, ci şi în acord cu politica generală americană din cea mai mare parte a Războiului Rece, lupta pe cel de-al treilea nivel, care necesita liberalizarea internă a fiecărui stat socialist, fusese întotdeauna un element de dispută între Bucureşti şi Washington. Bătăliile pe care Bucureştiul le-a dus la nivelurile strategic şi de alianţă nu au avut aproape niciun ecou dincolo de Ocean.
 
Paradoxal, susţinerea populară pentru politicile independente, orientate spre Occident, ce s-a menţinut până în primii ani ai deceniului 1980, nu a avut un efect pozitiv asupra descentralizării interne din ultima parte a aceluiaşi deceniu. Prin urmare, se întrezăreau prea puţine semne ale unei liberalizări pornite de jos, de tipul celei poloneze. De asemenea, nu exista nici liberalizarea de tip descendent, aprobată de sovietici şi menită să redea regimului legitimitate, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria după înăbuşirea revoltei din 1956 şi după „normalizarea“ brutală care a urmat. La polul opus, regimul comunist din România a demonstrat că a considerat – în mod eronat – susţinerea populară pentru evenimentele şi orientările din trecut ca oferindu-i o aprobare de tip carte blanche pentru politicile interne şi pentru noile orientări strategice care nu au generat o legitimitate corespunzătoare, ba dimpotrivă.
 

Sabotajul sovietic

Spre deosebire de politicile externe şi de securitate constructive şi deseori inspirate, politicile interne ale României păreau osificate într-o etapă primară de dictatură evolutivă, care nu a permis decât foarte palide reforme şi chiar mai puţină liberalizare în ultimii ani ai Războiului Rece. Dezinformările sovietice şi ale Pactului, tendinţele cognitive din Occident şi noul interes al americanilor pentru susţinerea lui Gorbaciov împotriva criticilor venite din URSS şi din ţările Europei de Est au focalizat atenţia Vestului doar pe această componentă vulnerabilă şi blamabilă a politicii româneşti. Concomitent, măsurile active sovietice au reuşit să eclipseze iniţiativele strategice şi din interiorul alianţei ale României, din două direcţii diferite. Dintr-o perspectivă, măsurile active înfăţişau Bucureştiul ca susţinând politici diferite, deseori diametral opuse, şi/sau blocând exact acele politici pentru care de fapt milita. Cea de-a doua direcţie a măsurilor active facilita operaţiunile de „sporire a prestigiului“ pentru aliaţii favoriţi, reatribuindu-le lor iniţiativele de reformă ale României. Astfel, chiar şi atunci când mişcările românilor ajungeau să fie cunoscute în Occident, originea lor românească era adeseaascunsă.

Reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia (de la stânga la dreapta): Gustav Husak (Cehoslovacia), Todor Jivkov (Bulgaria), Erich Honecker (RDG), Mihail Gorbaciov (URSS), Nicolae Ceauşescu (România), Wojciech Jaruzelski (Polonia) şi János Kádár (Ungaria); Foto: Guliver/GettyImages

 
Percepţiile distorsionate
 
Acest efort al măsurilor active sovietice s-a dovedit extrem de profitabil. De pildă, cu toate că Budapesta a urmat cu rigurozitate linia dictată de Moscova în domeniul politicii externe şi de securitate, nu puţini au fost analiştii occidentali care au crezut că, până la întrunirea CPC din iulie 1989, Ungaria „ajunsese deja cel mai departe în tendinţa de detaşare treptată de Pactul de la Varşovia“. Deşi, cu mai puţin de şase săptămâni înainte, ministrul de Externe Horn sublinia în faţa Biroului Politic maghiar, reunit în 16 mai 1989: „Referitor la viitorul Tratatului de la Varşovia, acceptăm doar acele lucruri pe care le acceptă şi sovieticii“. Iar cinci luni mai târziu, în decembrie 1989, oficialii maghiari preamăreau „virtuţile rămânerii în Pactul de la Varşovia“, aşa cum reiese din Raporul celei de-a XXIV-a întâlniri a CMA, din 1 decembrie 1989.
 
Împreună cu Praga, Budapesta era de asemenea considerată ca mergând „cel mai departe în a susţine desfiinţarea structurilor militare ale Pactului de la Varşovia“. Dar acesta era un rol pe care, în conformitate cu documentele disponibile ale Pactului de la Varşovia, niciun lider cehoslovac sau maghiar nu l-a deţinut vreodată înainte de 1990. Mai mult, ministrul de Externe Horn a continuat să se opună trecerii de la problemele militare şi politice la cele socio-economice, în cadrul întrunirii de la Varşovia din octombrie 1989. În mod similar, liderul cehoslovac Milos Jakes aderase rigid la modelul sovietic privind reformarea Pactului de la Varşovia.
 
România în opoziţie
 
Dar pentru Bucureşti era o partitură familiară – una pe care românii au interpretat-o în opoziţie cu toţi ceilalţi membri ai alianţei, până la Revoluţia din decembrie 1989. Deşi grupul de lucru pe „probleme legate de îmbunătăţirea mecanismului de cooperare în cadrul Pactului de la Varşovia“ s-a reunit de patru ori de la înfiinţarea sa în iulie 1988 până în toamna lui 1989, nu a putut ajunge la un consens din cauza „profundei opoziţii de opinii dintre România şi restul membrilor“. De menţionat că s-a ajuns la un consens, în mod paradoxal, la a cincea întâlnire – în februarie 1990 – când ceilalţi membri au acceptat transformarea funcţiilor Pactului şi rotaţia la postul de comandant suprem.
 
După ce autorităţile care au urmat această politică au fost îndepărtate de la putere, ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia au atribuit pur şi simplu Cehoslovaciei şi Ungariei propunerile româneşti de reformă: „desfiinţarea Forţelor Armate Unificate, plasarea forţelor armate exclusiv sub comandă naţională, apărarea teritoriului naţional ca unică obligaţie în alianţă, transformarea Statului Major al Forţelor Armate Unificate într-un Grup de Coordonare“.
 
În vreme ce toate aspectele politicii externe şi de securitate ale României erau sistematic reatribuite regimurilor loiale sovieticilor, cu ajutorul aparatului de măsuri active al URSS şi al Pactului de la Varşovia, ţara şi conducerea ei erau cu minuţiozitate înfăţişate ca susţinând exact opusul măsurilor promovate în ultimul sfert de secol. De la statutul de unic membru al Pactului care refuzase să blameze şi să condamne SUA, RFG şi NATO, România devenise ţara care detesta cel mai profund autorităţile de la Washington, Bonn şi Bruxelles. De la ţara cu activitate de pionierat în domeniul relaţiilor cu Europa de Vest şi mai ales cu CEE, devenise cea mai anti-europeană dintre toate. De la singurul membru al alianţei care condamnase invaziile militare conduse de sovietici şi respinsese doctrina Brejnev, devenise susţinătoare a invaziilor militare în Europa şi împotriva propriilor ei aliaţi. Desigur, România nu devenise în realitate aşa, dar acestea erau imaginile proiectate în Occident de aparatul sovietic de dezinformare, cu un remarcabil succes.


Următorul episod al serialului „Zorii Revoluţiei Române“ va apărea în ediţia „Weekend Adevărul“ din 8-10 ianuarie.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: