Procesul Vişinescu. A doua concluzie

Întreg dosarul lui Alexandru Vişinescu ar putea fi transferat în dosarele altor prezumaţi torţionari dar şi ingineri ai sistemului concentraţionar comunist de la noi. Iată de ce cazul lui este, la propriu, exemplar. Ceea ce nu exclude vina proprie.

De fapt, despre acest lucru este vorba: când mai mulţi fac un lucru rău, asta nu înseamnă că ceea ce fac eu, împreună cu ei, se pierde, dispare. Haita este formată din lupi individuali. Pe imposibilitatea de a îi pedepsi pe toţi se bazau şi se mai bazează slujitorii regimului dictatorial. Solidaritate de grup sau cum mai poate fi numită, alianţa între cei care au ucis o lume şi au tăiat firele care ţineau la un loc societatea românească este în profunzime perversă. Se ştie: nimic nu uneşte mai puternic oameni diferiţi precum crima.

Este motivul pentru care, în puţinele lui intervenţii pe durata înfăţişărilor, Vişinescu nu şi-a ascuns indignarea că nu sunt de faţă reprezentanţi de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Se simţea, putem crede, abandonat. Toată viaţa a trăit pentru şi în sistem. Inclusiv după pensionare, an de an, era/este invitat la mesele festive ale ofiţerimii din comunism. Ignorând momentul decembrie 1989, conducerea Armatei, respectiv a Justiţiei, nu a simţit nevoia să tragă o linie, să marcheze vizibil ruptura între ceea ce a fost şi ceea ce dorim să construim.

Aşadar, a doua concluzie în procesul Vişinescu este legată de raportul dintre sistem şi faptele fiecărui soldat al acestuia în parte. Chiar dacă instituţiile se schimbă extrem de anevoios, având anticorpi eficienţi, nu este mai puţin adevărat că diferenţa între dictatură şi democraţie trebuie să funcţioneze imperativ şi normativ. Concret, fără să trecem la cealaltă extremă şi să tabuizăm date şi oameni, nu este normal ca, de pildă, portretul Anei Pauker să atârne pur şi simplu, fără alte explicaţii, în galeria foştilor miniştri de externe.

La fel, în istoria altor instituţii de stat, este nevoie să se sublinieze că România a fost condusă de personaje sinistre, de criminali la propriu, prin faptă sau cuvânt, direct sau prin complicitate. Altminteri, cultivând o continuitate otrăvită între puterea de ieri şi cea de azi, uimirea lui Vişinescu ar fi întemeiată: unde sunt tovarăşii? De ce răspund doar eu pentru ceea ce a făcut un sistem întreg? Cu alte cuvinte, procesul lui Vişinescu este unul personal, privind faptele sale penale, dar nu mai puţin şi unul instituţional, vizând ce a făcut statul comunist propriilor săi cetăţeni.