„Perestroika“ românească

„Perestroika“ românească

Nicolae Ceauşescu, Ion Ioniţă, Chivu Stoica (de la stânga la dreapta) la Adunarea activului de bază al Forţelor Armate (30-31 mai 1967). FOTO: Fototeca Online a Comunismului Românesc

La finele anului 1967, Nicolae Ceauşescu a reformat mecanismele economice şi politice. Va considera, până la capătul vieţii, că tot ce intenţiona Gorbaciov prin perestroika sovietică, el săvârşise cu două decenii mai înainte. La finele anului 1967, Nicolae Ceauşescu a reformat mecanismele economice şi politice. Va considera, până la capătul vieţii, că tot ce intenţiona Gorbaciov prin perestroika sovietică, el săvârşise cu două decenii mai înainte

Ştiri pe aceeaşi temă

Incomparabilă, ca spectaculozitate, cu  istoria evenimentelor politice, istoria economiei oferă grilele de decodare şi interpretare ale regimurilor comuniste. Conform doctrinei, „baza“ economică – înţeleasă ca relaţii de producţie, generate de un anumit mod de proprietate – determină „suprastructura“  ideatică, organizaţională şi culturală. În utopia acestui strict determinism, Ceauşescu şi ceilalţi lideri comunişti au fost continuu constrânşi de angajamentele economice.

Voluntarism şi politică naţională

Anii de debut ai lui Ceauşescu la şefia partidului coincid cu încercările de reformă ce-au  culminat cu tragicul final al „primăverii pragheze“. În acelaşi spirit, la sfârşitul lui 1967, liderul român s-a lansat într-o  aventură din care nu-şi va mai reveni. Toate cărările lui către  iad au fost pavate însă cu bune intenţii! Între curaj,  temeritate, voluntarism şi nebunie, graniţele sunt mişcătoare. Politicile sale reformatoare în economie şi reorganizarea administrativ-teritorială  au părut atunci curajoase şi benefice interesului naţional.
Calendarul ultimului trimestru din anul 1967 se evidenţiază prin aglomerarea evenimentelor: două plenare ale CC şi o conferinţă naţională a partidului, precum şi două vizite la Moscova făcute de Ceauşescu, fixate  la date apropiate.
Din perspective ideologice, aceasta e perioada lansării proiectului de comunism naţional, marca Nicolae Ceauşescu. 

Un „nou mecanism economico-financiar“

Din înălţimea tribunei Conferinţei Naţionale a partidului din 6-8 decembrie 1967, liderul a invocat consultarea cu specialiştii şi cu oamenii muncii şi în elaborarea noului „complex de măsuri“.
„Măsurile de perfecţionare a conducerii şi planificării economiei, declara Ceauşescu, urmăresc creşterea rolului factorilor economici şi financiari, creşterea atribuţiilor şi competenţelor întreprinderilor productive în planificarea,  organizarea şi conducerea activităţii economice, într-o mai bună  punere în valoare a resurselor interne ale întreprinderilor, dezvoltării iniţiativelor creatoare ale colectivelor de muncitori“.
În stilul discursiv specific, iată ţelurile reformatoare: „îmbunătăţirea substanţială a structurii industriei pe ramuri; angajarea fiecărei unităţi în circuitul economic cu toate resursele şi rezervele ei interne; creşterea gradului de pregătire, de organizare şi utilizare a forţei de muncă; fundamentarea ştiinţifică a deciziilor economice, concomitent cu mărirea operativităţii în adaptarea şi aplicarea lor, ridicarea gradului de adaptabilitate a întreprinderilor la cerinţele tot mai diverse şi în continuă schimbare ale producţiei şi ale consumului; întărirea rolului stimulator al pârghiilor economice, perfecţionarea legăturilor dintre întreprinderi, astfel încât să sporească exigenţa, competenţa şi răspunderea în tratarea şi rezolvarea problemelor economice, în îndeplinirea obligaţiilor lor contractuale“.

Înapoi la soviete!

Transpuse în lege de Marea Adunare Naţională, deciziile acestea au cutremurat organigramele sectoarelor economice.
Concret, „verigile“ organizatorice devin: întreprinderea, centrala industrială, ministerul economic. Iar în vârful piramidei, noul Consiliu Economic, prezidat de Manea Mănescu. I se subordonau comisiile economice create în fiecare judeţ după reforma administrativ-teritorială din 1968. Acestea coordonau şi controlau unităţile economice din teritoriu. Consiliul Economic devine astfel o „dublură“ a guvernului, iar atribuţiile lui Manea Mănescu intersectează cu sarcinile primului ministru. Alt organism nou creat este Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, în fruntea căruia a fost numit Alexandru Bârlădeanu, debarcat cu acest prilej din funcţia de prim-vicepreşedinte al Consiliului de Minişti.
Cel mai spectaculos punct al reformei apare creaţia consiliilor oamenilor muncii („organe ale conducerii colective“). Alcătuite din specialişti  (ingineri, economişti, cercetători), muncitori şi maiştri fruntaşi erau desemnate să conducă înterprinderile între adunările generale ale oamenilor muncii şi subordonate acestora. După spusele lui Ceauşescu, creştea astfel autonomia şi cointeresarea materială  a anagajaţilor. Dar economia a continuat să funcţioneze cu mecanisme identice organizaţiilor politice. După normele „centralismului democratic“, Ceauşescu decidea un  ritm anume de creştere a producţiei şi investiţiilor, impus de sus în jos.
Cât se va fi lăsat inspirat Ceauşescu de „revoluţia culturală“ chineză declanşată în 1966? Cât din sistemul economic iugoslav? Sau din teoriile lui Lenin despre rolul consiliilor (sovietelor) locale în funcţionarea „statului muncitorilor şi ţăranilor“?  În ce-l priveşte, s-a pretins „inspirat de studiul metodelor mondiale cele mai eficiente de organizare“, adaptate României. 
În biografia publicată în străinătate de ziaristul francez  Michel Hamelet în 1971, programul acesta e mândria lui.

I-a dat lecţii lui Gorbaciov

Deloc impresionat de reforma lui Gorbaciov, Ceauşescu aprecia că el aplicase, cu două decenii mai devreme, tot ce voia să facă acesta. O perestroikă avant la lettre. De altfel, lozinca „Toată puterea sovietelor“, era sloganul gorbaciovist preluat din recuzita leninistă, reciclat româneşte în consiliile oamenilor muncii.
În decembrie 1989, la ultima întâlnire cu liderul sovietic, Ceauşescu a evocat măsurile adoptate în 1967. De la autonomia dată întreprinderilor, i s-a plâns el, s-a ajuns la datoria externă plătită de români în anii ’80.            

La semicentenarul revoluţiei bolşevice  

În 7 noiembrie 1967, la Moscova s-a organizat, cu mare fast, aniversarea semnicentenarului revoluţiei bolşevice. Evenimentul incita la reflecţii asupra istoriei imperiului comunist, dar şi asupra viitorului planetei.  Era ori nu mincinoasă prorocirea unei lumi a frăţiei, dreptăţii şi egalităţii sub semnul secerei şi ciocanului? Întrebare de nerostit însă, sub umbra vreunei îndoieli, în discursul oficial al participanţilor la eveniment.

Reflecţii de scriitor


Marin Preda („Jurnal intim, Carnete de atelier“, Editura Cartex Serv, Bucureşti, 2008), celălalt fiu de ţăran din marea Câmpie Română care trăgea dâră atunci în istoria naţională, închipuia metaforic un uriaş din afara planetei. Care i-ar urmări curios, o sută de ani, pe muritorii de pe diverse meridiane.
Observaţia ar începe la jumătatea secolului al XIX-lea, când apăruse  Manifestul Partidului Comunist. Pipăind centrul utopiei marxiste,  neutru ca un expert în malformaţii congenitale, marele scriitor amintea prevestirea marilor „mişcări de mase umane pe suprafaţa pământului“. Declanşate după „anumite legi“ şi în „faimoase condiţii de dezvoltare“. Dar, din faimoasa prezicere lipseşte o „lege“. Tocmai aceea care ar explica progresele sociale de la sfâşitul veacului observat, obiectează scriitorul parcă şi mai neutru. Căci „datele problemei“ puse de Manifestul comunist au fost schimbate de neprognozatele invenţii şi descoperiri ale ştiinţei veacului XX. Marxiştii anilor ’50 au inventat atunci teoria „frontului imperialist“. Spart tocmai în locul cel mai slab – Rusia ţaristă. Dar ce „front“ putuse fi atunci între ruşi, nemţi, englezi şi americani? – induce scriitorul, în subtext, viermele îndoielii.  Întrebând imediat în inegalabilă retorică mormeţiană: „Şi pe urmă?  Ce era cu acest proletariat din Statele Unite care, mai departe de puternicele sale sindicate, nu vroia să meargă? Şi ce fel de proletar mai era acel lucrător din uzină care avea vilă şi maşină lungă la scară?“ Ce mai planetă ciudată! – zice el că  ar exclama acel uriaş după contemplarea seculară. Şi ce mai fiinţe ciudate, s-ar mira de pământenii care „descoperă legi“ din care-şi fac „un fel de religie“... Fără a mai voi, apoi, să li se conformeze...

Practici de revoluţionar

Nici Ceauşescu nu mai voia să se conformeze „legilor“ comunităţii unde intrase în tinereţe.
La festivităţile de la Moscova luase în delegaţie pe veteranii Maurer, Răutu şi Pârvulescu. Din componenţa corpului tehnic, Ştefan Andrei asistase la discuţiile lor din sediul Ambasadei României. Acolo, şeful delegaţiei a invitat şi numeroşi oaspeţi străini. Nu se mai folosea de spaţiile puse la dispoziţie de gazdele sovietice pentru întâlnirile dintre oaspeţii lor. Ceauşescu primea „acasă“, după ce luase măsuri împotriva „ascultărilor“. La sfârşitul vizitei sale la Moscova a dat şi-o  masă bogată în cinstea glorioasei revoluţii bolşevice.
Un secol după Manifestul lui Marx şi Engels, gazdele şi delegaţii partidelor comuniste din lumea întreagă îi omagiau pe făptaşii primei revoluţii proletare. Poziţiile diverse la care ajunsese mişcarea născută din broşura fondatorilor Marx şi Engels, erau acum „betonate“ cu citate din  Lenin. Între ai lor, Ceauşescu şi Maurer au criticat politica măreţei Uniuni Sovietice. Ca şi cum nu în numele internaţionalismului proletar, dirijat de Moscova, ar fi activat în PCdR şi mai apoi în PMR până-n 1964.
Pentru urechile celor din noua generaţie, precum Ştefan Andrei, au reiterat consideraţii grave: conducerea sovietică preluase politica ţarismului de mare cuceritor („Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea“, Adevărul, 2011).

Din „mantaua“ lui Lenin


Dintre români, singurul decorat de sovietici cu acel prilej festiv a fost Constantin Pârvulescu. A ajuns la ambasadă cu decoraţia târziu, în toiul discuţiilor. Punându-şi decoraţia pe masă, spre invidia celorlalţi, i-a adus pe convivi cu picioarele pe părmânt. Fără revoluţia bolşevică, ei, cei din jurul mesei n-ar fi fost conducătorii unei Românii comuniste. Adevăr la care a aderat deîndată şi Ceauşescu. Progresul comunist era văzut însă acum de liderul român în viziunea policentristă propusă de Palmiro Togliatti: fiecare partid comunist să-şi promoveze o politică proprie, neimporată şi nedirijată de URSS.
În toastul rostit la recepţia dată în cinstea revoluţiei bolşevice, Ceauşescu a transmis următorul mesaj: dorim relaţii cât mai largi cu sovieticii, dar nu în genunchi. Mesajul l-a impus şi ambasadorului român la Moscova pentru a-l difuza pe toate canalele. Acesta a fost poziţia lui Ceauşescu, a subliniat Ştefan Andrei, „dar niciodată contra Uniunii Sovietice“.

Contra deviaţiilor liberale

La Conferinţa Naţională a partidului din 6-8 decembrie s-au întâlnit 1.150 de „aleşi“ ai conferinţele regionale şi 1.633 de invitaţi. Pentru a da greutate imaginii de conducere colectivă, în prezidiu s-au aşezat 29 de personaje. În linia întâi, trona Ceaşescu înconjurat de tânăra-i gardă de demnitari, amestecaţi printre seniorii lui Dej. A prezentat un Raport mai lung decât la Congresul al IX-lea.
Exprimat în procente faţă de 1965, anul 1967 arăta la indicatorul volumul comerţului extern creşterile cele mai mari (134,8%). Ca succese deosebite se înfăţişau  creşterile investiţiilor din fondurile centralizate ale statului (129,6%), produsul naţional (120,8%) şi venitul naţional  (118,1%). Nu-l mulţumeau însă şi pe Ceauşescu!
Cine avea urechi de auzit, a înţeles că încheiase cochetăriile cu liberalismul mandatarilor şi micilor meseriaşi.  După moartea sa însă, foşti apropiaţi au susţinut că eşecul cehoslovac din vara lui 1968 l-a convins să renunţe la „ideea diminuării rigidităţii planificate“.
Decizia de-a nu se abate de la centralizarea şi planificarea economiei, şi-a declarat-o, ferm şi coerent, în decembrie 1967, astfel: „…trebuie să subliniem că nu putem împărtăşi teoriile după care economia socialistă ar trebui să se regleze în mod spontan pe baza fluctuaţiilor pieţei libere. (…)   încercarea de a lăsa exclusiv pe seama pieţei afirmarea nevoii sociale şi reglementarea proporţiilor producţiei, precum şi a repartiţiei supun economia unor forţe instabile şi incontrolabile, determină puternice perturbaţii în producţia socialistă lărgită. A accepta ca economia să se dezvolte de la sine, prin mecanismul spontan al legii valorii, însemnă a renunţa la unul din cele mai importante avantaje a noii orânduiri – dirijarea conştientă a economiei în scopul folosirii raţionale a tuturor resurselor ţării, al satisfacerii intereselor generale ale poporului“.

citeste totul despre: