In memoriam mareşal Alexandru Averescu

Mareşalul Alexandru Averescu

În noaptea de 2/3 octombrie 1938, mareşalul Averescu a încetat din viaţă la locuinţa sa din şoseaua Kisseleff, nr. 57, în urma unei crize cardiace. Nu a fost o surpriză, fiind cunoscută starea sa precară de sănătate (supravieţuise unui infact în august). Cu toate astea, moartea sa a îndoliat o naţiune întreagă.

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859 în satul Babele, de lângă Ismail, teritoriul aflat astăzi în Ucraina şi care fusese retrocedat Moldovei de marile puteri învingătoare în războiul Crimeii (1853-1856). După absolvirea Şcolii de arte şi meserii din Bucureşti, în 1876, nimic nu sugera că tânărul atras de ştiinţele exacte poartă în raniţă bastonul de mareşal. Însă redeschiderea „problemei orientale” şi  în perspectiva declanşării ostilităţilor între Rusia şi Înalta Poartă, autorităţile au luat măsuri de sporire a efectivelor aflate sub arme. În acest context, în martie 1877 tânărul Averescu s-a înrolat ca voluntar în escadronul de jandarmi călări din Ismail, cu care a participat la luptele din sudul Dunării.

Contribuţia sa a fost neînsemnată. Mai mult, în timpul unei alarme, a fost singurul care nu a putut încăleca, fiind ajutat de câţiva camarazi. Fiind mic de statură şi cam fragil, a fost întotdeauna un slab călăreţ, fiind întrebuinţat în serviciul frontului sau la cancelarie. Cariera sa militară nu părea deloc promiţătoare. Când, la 18 ani, a fost lăsat la vatră, se părea că aventura sa în uniformă se va încheia aici.

La sugestia comandantului său direct, care i-a intuit calităţile, s-a reangajat în armată, ca subofiţer. După doi ani a fost admis la Şcoala divizionară pentru subofiţeri de la Mânăstirea Dealu, ai căror absolvenţi, dacă aveau liceul terminat, deveneau ofiţeri, ceea ce astăzi ar fi o „filieră indirectă”. A absolvit ca şef de promoţie, devenind sublocotenent în 1881. Apoi viaţa i-a oferit o nouă şansă: concursul pentru trimiterea la Şcoala Superioară de Război de la Torino.

Pentru cele 2 locuri s-au înscris 12 candidaţi. Toţi ceilalţi erau absovenţi ai Şcolii militare de ofiţeri. Ambiţia care l-a caracterizat întotdeauna a stat la baza pregătirii sale temeinice, fiind clasat primul. Timp de doi ani, între 1884-1886, a urmat cursurile Şcolii de la Torino, cu rezultate foarte bune, la întoarcere proaspătul locotenent fiind decretat ofiţer de stat major. A fost începutul carierei sale de ofiţer şi, îndeosebi, de teoretician militar, lucrând la Marele Stat Major, cu perioade de stagii la trupă.

A deţinut posturi importante în organismul militar, de la Şef al Şcolii Superioare de Război  (1894-1895), la ataşat militar la Berlin (1895-1898). În 1907 devine Ministru de Război, fiind implicat în reprimarea mişcărilor ţărăneşti, post pe care l-a deţinut timp de doi ani. Între 1911-1913 a fost şef al Marelui Stat Major, postură din care a condus campania armatei române în sudul Dunării (1913).

Gloria a cunoscut-o însă în anii primului război mondial, când a condus Armata a II-a. A fost singurul care a pus la îndoială planul de atac împotriva Austro-Ungariei, considerând că o ofensivă spre sud era singura cu şanse de reuşită reale (astăzi, marea majoritate a specialiştilor îi dau dreptate). A condus celebra manevră de la Flămânda, despre care mareşalul Mackensen, după război, i-a mărturisit că ar fi putut schimba soarta bătăliei de la Dunăre. A condus Armata a II-a în epicele bătălii de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Nu de puţine ori a intrat în conflict cu generalul Presan, viitorul mareşal, care conducea Marele Cartier General, şi cu şeful biroului Operaţii, maiorul (viitorul mareşal) Antonescu.

După încheierea războiului şi în primii ani de după, societatea românească a evoluat, după cum scrie istoricul Petre Otu în excelenta sa biografie, sub zodia „mitului Averescu”. Constantin Argetoianu consemna în memoriile sale popularitatea de proporţii mistice de care s-a bucurat: „Oamenii nu mai vroiau pământ, nu mai vroiau odihnă, haine şi bocanci, voiau pe Averescu, fiindcă pentru ei Averescu, şi numai Averescu, le rezuma şi le reprezenta pe toate”.

Intrat în politică cu o asemenea popularitate, Alexandru Averescu a înfinţat Liga Poporului (din 1920, Partidul Poporului). Ajuns la guvernare, prin manevrele lui Ion I.C. Brătianu, „mitul Averescu” s-a prăbuşit rapid. Dar ceva din imensa popularitate din anii `20, îndeosebi dimensiunea militară  personalităţii sale, s-a păstrat şi perpetuat în conştiinţa publică. A fost ales membru al Academiei Române, o recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice în domeniul teoriei militare. În 1930, prin decretul proaspătului rege Carol al II-lea, Alexandru Averescu şi Constantin Prezan au fost înaintaţi la demnitatea de mareşal.

La moartea sa, în „Neamul Românesc”, sub titlul „La plecarea mareşalului Averescu”, Nicolae Iorga aprecia că acesta fusese „unul din marii conducători de oaste pe cari i-a dat poporul românesc”, adăugând: „El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei”. Iar Constantin Argetoianu, care l-a cunoscut îndeaproape, scria în memorii, după trecerea mareşalului în nefiinţă: „Numele său va rămâne ca titlul unuia dintre cele mai interesante capitole ale istoriei noastre naţionale”.