Dar nu o face întotdeauna, nici la noi, nici aiurea.

De exemplu, în Marea Britanie.

Pare de neconceput ca acest lucru să se întâmple în ţara fair play-ului, a bunei cuviinţe, a normalităţii, a asumării faptului că prezentul nu poate fi glorios dacă e aşezat pe un trecut controversat.

Şi totuşi...

Două filme realizate în ultima perioadă vor să fie, pe lângă certe realizări artistice, şi reparaţii morale pentru păcate ale trecutului.

Desigur, operaţiunea e mult mai complexă decât o autoflagelare cu mijloacele cinematografiei.

Publicului îi plac răsturnările de situaţie, chiar şi în componentele morale ale acestora, vrea să descopere eroi noi, ascunşi de ignoranţa, sau reaua intenţie a  celor de dinainte, vrea să se creadă căutător şi descoperitor de aur în teritorii care nu au fost virgine niciodată.

Vrea să pară mai înţelept, mai moral, mai drept.

Desigur, e o iluzie. În timp ce recunoaşte meritele unui înaintaş, lăsat în obscuritate de interese meschine, procedează exact la fel ca aceştia cu contemporanii săi.

Cei care nu se încadrează în şabloanele prezentului. Cei care pun probleme de disconfort. Contestatarii actuali ai regulilor şi normelor.

Îi va recupera şi pe aceştia, fără îndoială, peste câteva decenii.

Primul film este despre recuperarea victoriei şi a geniului .

The Imitation Game / Jocul codurilor, 2014, regizor norvegianul Morten Tyldum, e o poveste despre efortul celor mai strălucite minţi din domeniul criptografiei britanice de a sparge codurile utilizate de celebra maşină germană de criptat Enigma.

Filmul face parte dintr-o serie mai lungă de realizări cinematografice care privesc războiul mult mai adânc, în componentele sale tragice, în aspectele sale realiste, coborând obiectivul de la eroii generali şi prim-miniştri la nivelul soldaţilor, al sacrificaţilor în tranşeele de pe primele aliniamente sau de oriunde unde s-a luptat şi s-a murit.

Al genialilor neadaptaţi la rigorile sociale, dar foarte utili pentru a găsi rezolvări imposibile la probleme precum decriptarea mesajelor criptate ale germanilor.

Eroul principal, Alan Turing, interpretat de Benedict Cumberbatch, este un tânăr genial care nu-şi găseşte locul alături de ceilalţi, atât din  cauza superiorităţii sale asumate, cât şi a homosexualităţii ascunse.

Construirea maşinii de decriptare, incipientul calculator cu rotiţe şi cabluri, devine raţiunea sa de a demonstra că poate realiza ceea ce alţii nu pot şi că trebuie să fie acceptat aşa cum este, măcar pentru asta.

Încercările sale de a se comporta normal, logodindu-se cu singura femeie din proiect (Joan Clarke, interpretată de  Keira Knightley), dezvoltând relaţii mai bune cu colegii săi de proiect, devenind raţional în înţelegerea obiectivelor strategice ale produsului său, sfârşesc brusc odată cu încheierea războiului.

Când, singur, fără echilibrul creat de un proiect care să-i solicite energiile, să-i înfrâneze celelalte tensiuni interne, rămâne faţă în faţă cu o societate care nu-l cunoaşte, interesată să uite rapid războiul.

Fără Christopher, maşina sa de descifrat, căreia i-a dedicat nu numai numele fostului său prieten din liceu dar şi toate energiile din perioada de război, Turing nu e capabil să trăiască în prezentul anilor 50, intoleranţi şi conservatori, sinucigându-se la un an după ce trece printr-un crud tratament medical de recuperare.

Dincolo de controversele ce însoţesc astfel de producţii, filmul recuperează cinematografic tragedia inadaptaţilor, contributori şi ei la efortul războiului şi la obţinerea victoriei.

Al doilea film, The Dig / Situl, 2021, regizor  Simon Stone, este despre recuperarea istoriei unei naţiuni. Şi a onoarei unei persoane.

Actorul  Ralph Fiennes este din nou într-un un rol al unui marginalizat, aşa cum a făcut-o şi în The White Crow, 2018, la care a semnat şi regia, unde interpreta un maestru de balet devotat artei, dar şi supus unei vieţi austere.

De această dată, eroul său, Basil Brown  este un arheolog amator care, deşi se ocupă de ”excavaţii”, îşi depăşeşte condiţia prin pasiune şi prin efort autodidact de a înţelege ce se află în pământul în care sapă.

Acesta este angajat de o proprietară cam ciudată şi destul de slăbită de o boală în fază terminală, Edith Pretty, interpretată de Carey Mulligann, să investigheze ce se află, dacă se află ceva, sub colinele funerare de pe proprietatea sa din Anglia de Est, într-o localitate, astăzi celebră, numită  Sutton Hoo.

Descoperirea este remarcabilă.

O comoară

Îngropată în bordajul unei nave saxone, deci de dinainte de era vikingă, o perioadă mai mult mitologică, populată de figurile legendare ale regelui Arthur şi cavalerilor săi, ”comoara de la Sutton Hoo”.

Pentru că săpăturile s-au desfăşurat, în principal, în vara de dinaintea celui de-al doilea război mondial, umbra marelui conflict se lasă şi asupra evenimentelor din film. Uneori, chiar mai brutal decât sunt prezentate în film. De exemplu, corabia saxonă, lăsată în sit, pentru a o proteja şi pentru putea fi dezgropată ulterior, când mijloacele tehnice ar putea surmonta fragilitatea lemnului aproape putrezit, a fost distrusă în timpul antrenamentelor desfăşurate în poligonul de tancuri improvizat chiar în acel loc.

British Museum se implică imediat ce se află despre excepţionala descoperire, proprietara comorii donează muzeului toate obiectele preţioase dezgropate, cu solicitarea ca numele lui Basil Brown să fie menţionat în orice referinţă, comoara ajunge să fie adăpostită într-un depozit secret din metroul londonez.

În 1951, când e pentru prima dată expusă, nimeni nu mai aminteşte de arheologul solitar.

Ulterior, totuşi, acelaşi British Museum îi readuce numele alături de cel al donatoarei impresionantei comori saxone.

Iar filmul face o reparaţie artistică de excepţie celui care a contribuit la excavarea a cel puţin zece din siturile arheologice din Suffolk, printre care şi cel în care a fost îngropat  Regele Rædwald al Angliei de Est, probabil primul rege saxon creştinat.

Istoria saxonă a Marii Britanii îşi recuperează o filă, iar memoria publică identitatea celui care a ajutat la citirea ei.

Pe când şi la noi o astfel de recuperare cinematografică?

Sau avem o istorie fără umbre, fără controverse, fără anonimi merituoşi?