Cine şi de ce ar minţi despre daci.  Amăgirea protocronismului şi alte mistificări

Cine şi de ce ar minţi despre daci.  Amăgirea protocronismului şi alte mistificări

Reconstituire a luptelor daco-romane

În primăvara lui 2012 am avut prilejul să vizitez la Paris, la Muzeul Ştiinţelor şi Industriei, o expoziţie temporară dedicată celţilor, cu totul deosebită,expoziţie ce se anunţa incitantă încă de la afişul ce reprezenta un celt căzut parcădin cer, înfipt cu capul în pământ şi agitându-şi picioarele în aer.

Ştiri pe aceeaşi temă

Titlul, într -otraducere liberă "Galii-o expoziţie care te dă pe spate", era îndeajuns de ispititor şide provocator pentru a nu lăsa vizitatorii marelui muzeu să treacă mai departe nepăsători spre alte atracţii expoziţionale.

Desigur că un sector important al acestei expoziţii era destinat prezentăriicelor mai celebre piese arheologice ce ne-au parvenit din lumea celtică a celei de-a doua epoci a fierului, prezente în orice enciclopedie sau compendiu care serespectă, dedicate civilizaţiei celtice şi culturii La Tène, de la coiful de la Agris (Charente) până la cazanul de la Gundestrup.

Însă miezul şi esenţa expoziţiei, ceea ce dădea mesajul întregului eşafodaj,erasectorul în care se prezenta modul cum celţii s-au văzut pe ei înşişi şi mai departe cum au fost percepuţi ca strămoşi de generaţiile Franţei moderne şicontemporane. S-a făcut apel la nenumărate reprezentări figurate, de la efigii monetare contemporane şi menhirede piatră de pe mormintele prinţilor celţi, până la operele de artă cu teme istorice, de sorginte romantică, cu o puternică încărcătură dramatică.

Treptat, expoziţia aduce celţii din zările îndepărtate unde îi exilaseră viziunile eroice şi hiperbolizările succesive până în apropierea imediată de percepţia francezului de astăzi, educat deja pentru a-i trata ca şi pe nişte contemporani, cu vicii, patimi, virtuţi şi calităţi. Sunt nenumărate elemente ale vieţii cotidiene,  prezente şi acestea în expoziţia de la Paris, prin care francezul rămâne în permanent contact cu strămoşul lui celt, simţindu-l aproape afectiv dar cu totul demitizat, de labenzile desenate cu celebrul personaj Asterix, până la mărcile de tutun sau cele de bere. Adjective precum iubitori de gâlceavă,  înapoiaţi,  proşti,  beţivi,  neruşinaţi, egoişti, indisciplinaţi, figurează natural şi fără ipocrizie, alături de măreţi, curajoşi, războinici, temerari ori puşi pe şotii, în amalgamul de faţete, etichete şi clişee princare francezii de astăzi îşi percep proprii strămoşi.
 
Mi-am pus întrebarea dacă o astfel de expoziţie ar fi posibilă în România, avându-i în centru pe daci, iar răspunsul mi se pare a fi unul mai curând negativ. În ciuda unor încercări rămase izolate, suntem încă departe de a-i coborî pe daci de pe piedestalşi de a ni-i apropia şi a-i înţelege ca şi pe nişte contemporani sau prieteni ai noştri. Şi aceasta nu pentru că mijloacele nu ne-ar sta la îndemână, ci mai degrabă pentru că metodele de abordare ne sunt deficitare. De exemplu, nu ştiucâţi români fac astăzi vreo legătură între marca auto omniprezentă pe şoselele noastre şi regatul antic al dacilor.
 
Câtă diferenţă între modul de abordare specific menţionatei expoziţii parizieneşi viziunea societăţii noastre dominate de acea marotă extrasă din Istoriile lui Herodot despre „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, extrasă însă voit trunchiatşi multiplicată la infinit în manualele şcolare, în toate muzeele din România sau înmass media. E adevărat că citatul netrunchiat ("Geţii, însă, fiindcă s-au purtatnechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţidintre traci"), nu mai sună atât de admirativ la adresa strămoşilor noştri, dar aceasta nu este o scuză pentru ca termenii mai puţin binevoitori să fie eludaţi cu bună ştiinţă.
 
Apogeul acestui mod de interpretare forţat şi lipsit de obiectivitate aizvoarelor istorice scrise sau a descoperirilor arheologice se desfăşoară astăzi chiar sub ochii noştri. Un grup de indivizi care-şi spun cercetători şi-şi arogă tot felul de merite ştiinţifice, o adunătură pestriţă alcătuită din cadre militare în retragere, jurnalişti, medici, preoţi, oameni de afaceri susţin cu tărie că sunt deţinătorii adevărului absolut în ceea ce-i priveşte pe daci. În fruntea acestei mişcări se află Societatea Dacia Revival, cu sediul la New York. Membrii ei se consideră o castă de iniţiaţi, având rolul de a da la iveală şi a face cunoscut adevărul despre daci, dintotdeauna ascuns sau deformat de istoriografia aşa-zis oficială, de mediul ştiinţific, academic şi universitar românesc.
 
Un aliat iluzoriu al protocroniştilor şi dacomanilor în demersul lor îl reprezintă grupul celor trei tăbliţe de lutdescoperite în anul 1961 în situl arheologic dela Tărtăria, la 23 km sud-vest de Alba Iulia. Trecându-se peste orice controversă, reţinere şi tentativă de obiectivitate ştiinţifică, se susţine cu înverşunare teza că acestea sunt nici mai mult nici mai puţin decât primele dovezi ale utilizării scrisului de către fiinţa umană. Nu numai că acestor piese arheologice le-a fost dedicat unul din celebreleaşa-zise congrese de dacologie, dar chiar au fost imortalizate printr-un impozant monument amplasat în marginea şoselei ce leagă Sebeşul de Orăştie, în apropierea intrării către satul Tărtăria. Continuă să se scrie nenumărate tomuri lipsite de orice conţinut ştiinţific, de care librăriile sunt pline, în care se fac felurite şi hazlii interpretări ale semnelor de pe plăcuţe, etimologii care se vor savante şi academice prin care tăbliţele de la Tărtăria şi mesajele lor sunt puse la baza evoluţiei limbii latine.
 
Pentru dacomani nu contează deloc faptul că aceste piese au fost descoperite în împrejurări cel puţindiscutabile, în ultima zi de campanie arheologică, încondiţiile în care şeful de şantier, arheologul de altfel respectabil Nicolae Vlassa nu se afla pe sit, la faţa locului, că nu a fost publicată vreodată sau poate chiar nu există nicio documentare grafică a detaliilor complexului în care piesele au fost descoperite, că orice posibilitate de datare prin mijloacele tehnologiei moderne afost înlăturată de vreme ce imediat după descoperire tăbliţele respective au fost coapte într-un cuptor electric în laboratorul de restaurare al muzeului din Cluj, cu toate acestea fiind atribuite, poate forţat, poate nu, oricum discutabil, având în vedere imposibilitatea oricărui control, nivelului neolitic al acelui sit pluristratificat şi cu o cronologie întinsă pe durata a mai multor epoci, iar obiecţiile ar putea continua. Oricum am lua-o, întemeierea unui întreg eşafodaj de anvergura celui promovat cu atâta obstinaţie şi exaltare de protocronişti şi dacomani, pe o bază atât de fragilă precum este cea reprezentată de tăbliţele de la Tărtăria, este sortit de la bun început nu numai eşecului ci şi ridicolului.
 
Doresc a exemplifica falsul, chiar dacă ingenios elaborat, printr-un exemplar pe care l-am identificat relativ recent înMuzeul din Curtea de Argeş. Personajul pe care inscripţia cu caractere greceşti dinexergă ne îndeamnă să-l identificăm nici mai mult nici mai puţin decât cu Zamolxis este alcătuit dintr-un amalgam heteroclit de elemente aparţinând mai multor epocişi culturi:reprezentarea ochiului respectă canoanele artei egiptene, urechea este identică cu cea reprezentată pe coiful de argint de secol IV a.Chr. de la Peretu, iar  proeminenţele de la extremităţile literelor imită grafia de pe monedele Macedoniei Prima. Trei epoci aflate la distanţă mare în timp una de cealaltă, trei culturi diferite îngemănate într-o placă de plumb considerată dacică, expusă în scop didactic învitrina muzeului din oraşul Basarabilor.
 
 Nici măcar podul lui Apolodor de la Drobeta nu a scăpat acaparării fără scrupule a dacomanilor. Cu mare surprindere aflăm din partea lor că această reuşită a arhitecturiişi tehnicii romane trebuie atribuită dacilor. Au fixat chiar şicronologia acestui pod, la epoca lui Burebista, justificând această aserţiune prin argumentul controlului celor două maluri ale Dunării de către regele get şi de faptulcă marea operă a lui Apolodor nu ar fi deloc amintită în izvoarele istorice contemporane şi care eventual să o pună în legătură cu operaţiunile strategice şi militareale lui Traian de cucerire a Daciei. Este cu totul ignorată evidenţa izvoarelor istorice, atât cele figurate (Columna lui Traian), câtşi cele numismatice (sestertiusemis de Traian în anul 104, cu efigia podului pe revers), ca să nu mai vorbim decele narative (Cassius Dio, Procopius din Cezareea etc.)
 
În ultima vreme, o nouă ofensivă se înregistrează prin interpretarea forţată şi lipsită de spirit critic a statuilor de daci aflate în Roma dar şi în colecţiile maimultor muzee europene. Viziunea artiştilor plastici antici asupra dacilor este răstălmăcită după bunul plac, astfel încât să se potrivească teoriilor deja lansate dedacomani. Aceste opere sculpturale supuse unui canon artisticşi estetic comunreprezentărilor de barbari, cu rol vădit propagandistic, dar şi moralizator, suntastăzi abuziv utilizate şi scoase din context, spre a fi demonstrate prin intermediullor, de pildă, caracteristici ale dacilor precum bunătatea, blândeţea, înţelepciunea, mărinimia sau pacifismul. În mod sigur, nu aşai-au perceput romanii pe daci şi la fel de sigur nu astfel de caracteristici şi-au imaginat meşterii antici şi comanditarii acestor statui.
 
În concluzie, ofensiva protocronistă şi dacomană este în creştere, favorizatădesigur de debusolarea cotidiană a societăţii, de penuria reperelor autentice, precumşi de promovarea agresivă a non-valorilor cu care suntem bombardaţi constant în toate mediile. A nega sau a nu recunoaşte această realitate echivalează cu asigurarea unui nou succes de perspectivă pentru ameninţarea protocronistă. Depinde doar de noi cum vom şti să ripostăm, izolând toate aceste elemente ale mistificării şi demolându-le.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: