Caragiale, autoexilat la Berlin

În ultimii ani de viaţă, dezamăgirea, iubirea pentru confort şi ipohondria l-au dus pe marele clasic într-o capitală aseptică. În lipsa documentelor şi a mărturiilor care să ateste motivele plecării din România, rămân numai ipotezele.

De ce a părăsit Ion Luca Caragiale Bucureştiul în care se bucura de o solidă apreciere, dar şi de mulţi detractori şi, în 1904, a ales să trăiască într-un Berlin foarte cuminte?

Mai citeşte şi:

Superstarurile teatrului

Şi de ce, odată ajuns în liniştita capitală a Germaniei, a continuat să se intereseze febril de soarta „ţărişoarei", neratând nicio discuţie cu vreun compatriot ajuns acolo şi savurând plăcerile civilizaţiei în apartamente din cartiere burgheze? Iată două dintre întrebările la care specialiştii în opera celui mai mare dramaturg român şi biografii nu au răspunsuri clare.

Simpatizat şi antipatizat pentru viziunea crudă asupra societăţii româneşti, „un balamuc de ţesături şi intrigi bizantine", scriitorul care la numai 18 ani aşternuse pe hârtie un roman avea acum 52 de ani, primise o moştenire şi se hotărâse să plece. Pe de o parte, pentru că era mare iubitor de confort şi, de asemenea, se temea permanent de o boală şi de precaritatea spitalelor româneşti. Acum, după moştenirea primită de la o mătuşă, îşi permitea traiul în Occident.

Acuzat şi nedreptăţit

Mai important este însă faptul că, în ciuda victoriei repurtate de piesele sale, Caragiale ocupa o poziţie marginală în contemporaneitate. Tocmai trecuse printr-un episod nedrept. C. Al. Ionescu îl acuzase în „Revista literară" că a plagiat drama „Năpasta" după o piesă a unui scriitor maghiar. Caragiale l-a acţionat în Justiţie şi a câştigat procesul, datorită avocatului său, Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Dar gustul amar a rămas. În capitala dâmbiviţeană se confruntase şi cu alte nedreptăţi: Academia îi respinsese volumul „Momente", astăzi capodoperă a literaturii române, şi nu-i acordase premiile cuvenite, din cauza opiniilor sale foarte incomode, considerate ofensatoare faţă de diverse instituţii publice. La Teatrul Naţional se făceau presiuni politice să nu i se mai monteze piesele, iar colegii de partid îl marginalizau constant.

Şerban Cioculescu, repurtatul său biograf, a explicat în „Viaţa lui I.L. Caragiale": „Scriitorul s-a expatriat cu acea cuviinţă pe care o arăta şi ca artist şi publicist, nedoritor de reclamă zgomotoasă. A-l pune pe banca acuzaţiei înseamnă însă totodată a deschide procesul societăţii, care a făcut totul cu putinţă ca să şi-l îndepărteze. Materialiceşte vorbind, în chestiune de valori morale, societatea noastră i-a rămas debitoare: ea nu şi-a plătit datoriile faţă de creatorul unor valori nepieritoare."

Român până la ultima suflare

Ajuns la Berlin graţie moştenii primite de la mătuşa din Şcheii Braşovului („Mumuloaia"), dramaturgul care a satirizat necruţător lumea pe care a părăsit-o şi-a petrecut în relativă tihnă ultimii ani. Însă nicio o clipă nu s-a îndepărtat de contrarianta lume românească. Aştepta nerăbdător veşi din ţară, discuta intens cu tânărul Paul Zarifopol şi cu sociologul Dimitri Gusti şi voia să scrie o piesă care să continue „O noapte furtunoasă" şi „O scrisoare pierdută".

Urma să se numească „Titircă Sotirescu & C-ie" şi să păstreze protagoniştii textelor anterioare. Dar piesa a rămas la stadiul de schiţă. Sunt anii berlinezi în care, pe lângă pasiunea pentru muzica lui Beethoven, a explorat folclorul oriental şi a scris „Kir Ianulea" şi „Calul dracului".

În camera sa de lucru din vasul apartament berlinez, în care îşi amenajase un fel de sanctuar închinat „preafericitului Ludwig", dramaturgul care i-a ironizat savuros pe Nae Pristanda, coana Joiţica, Ştefan Tipătescu şi atâţia alţii, dezvăluind farmecul şi putreziciunea mahalelei româneşti, a continuat să se gândească la „ţărişoara" lui cea nedreaptă, până la ultima suflare, pe care şi-a dat-o la 9 iulie 1912.

Concluzia lui Şerban Cioculescu este următoarea: „Prin toate manifestările lui omeneşti şi scriitoriceşti, nestatornice şi excesive, prin slăbiciunile lui de caracter, s-a comportat româneşte (...) Negativismul lui Caragiale este, într-o largă măsură, al nostru, al tuturora". 

"Un om foarte trist. E multă durere sub glumele lui."
Alexandru Vlahuţă
scriitor