Candoarea şi minciunile unui tehnocrat nazist: Albert Speer, prietenul lui Hitler, care nu a ştiut nimic de Holocaust
0
Albert Speer a fost prietenul apropiat al lui Adolf Hitler. A fost şi arhitectul preferat al Fuhrerului, care visa să transforme Berlinul într-un Paris mai frumos. A fost ministru în timpul războiului mondial şi a susţinut maşina de război germană în anii cei mai grei. Dar, după război, când a fost capturat de Aliaţi, sentimentele lui Speer faţă de Hitler şi faţă de nazism s-au nuanţat brusc, arată revista Smithsonian.
Pe 30 aprilie 1945, când trupele sovietice se îndreptau către Cancelaria Reichului din Berlin, cucerind stradă după stradă, Adolf Hitler s-a împuşcat în cap. Sinuciderea era singura lui opţiune în acel moment. La scurt timp după aceea, Berlinul a capitulat şi s-a încheiat, în mod efectiv, cel de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Totuşi, succesorul desemnat al dictatorului german, Marele Amiral Karl Dönitz – comandantul flotei militare germane în timpul războiului – a fugit în secret, împreună cu alţi membri credincioşi ai Partidului nazist, în nordul Germaniei, unde a format Guvernul de la Flensburg.
Atunci când trupele Aliaţilor şi Comisia pentru Crime de Război a ONU a intrat în Flensburg, unul dintre oamenii regimului nazist a stârnit un interes deosebit: Albert Speer, arhitectul genial şi ministrul Înarmării şi Producţiei de Război al celui de-Al Treilea Reich şi, mai ales, prietenul apropiat al lui Adolf Hitler. În timpul războiului, Speer a gestionat „un miracol al aramamentului“, dublând producţia ordonată de Hitler şi prelungind eforturile de război germane în timpul atacurilor aeriene neîntrerupte ale Aliaţilor. Geniul său administrativ nu poate negat, însă trebuie menţionat că a avut la dispoziţie milioane de oameni internaţi în lagăre de muncă, oameni care au fost înfometaţi şi care au muncit până la epuizare în fabrici.
Goana după Speer
Speer a ajuns în Flensburg ştiind că Aliaţii îi urmăreau pe liderii nazişti, dorind să-i captureze şi să-i judece pentru crime de război. Şi el – la fel ca şi alţii, membri ai Partidului nazist şi ofiţeri SS – a tras concluzia, simplu, că nu va beneficia de clemenţă odată capturat. Dar, spre deosebire de mulţi alţii, nu s-a sinucis.
„Vânarea“ lui Albert Speer a fost, într-o oarecare măsură, neobişnuită. Comisia pentru Crime de Război a ONU era hotărâtă să îl aducă în faţa justiţiei, însă un oficial guvernamental american spera să fie el cel care-l prinde primul pe tehnocratul nazist. Paul Nitze (foto dreapta), un fost bancher, care era la acel moment vice-preşedinte al Comisiei de Anchetă a Bombardamentelor Strategice a SUA, considera că prinderea lui Speer era imperativă. Pe măsură ce războiul din Europa se apropia de final, americanii sperau ca bombardamentele strategice din Japonia să încheie şi războiul din Pacific. Dar, pentru a ajunge la rezultatul dorit, doreau să afle mai multe detalii despre modul în care Germania a susţinut maşinăria de război în timp ce a făcut faţă la numeroase bombardamente. Astfel că Nitze a constatat că are nevoie de Speer. În mai 1945, era o adevărată cursă pentru prinderea şi interogarea unuia dintre cei mai notorii apropiaţi ai lui Hitler.
Bunăvoinţa unui nazist şi emoţiile americanilor
După moartea lui Hitler, preşedintele Dönitz şi cabinetul său s-au stabilit în Academia Navală din Murwik. În prima sa seară de când ajunsese la putere, noul lider s-a adresat naţiunii germane într-o intervenţie radio – deşi ştia bine că forţele germane nu vor rezista avansării rapide a Aliaţilor, a promis poporului că Germania va continua să lupte. Printre altele, a anunţat şi că îl numeşte pe Albert Speer ministru al Industriei şi Producţiei.
Pe 15 mai, trupele armericane au ajuns în Flensburg şi l-au prins pe Speer. Nitze a sosit la castelul Glucksburg, unde era reţinut Speer, împreună cu economistul John Kenneth Galbraith, care lucra în aceeaşi comisie pentru bombardamentele strategice şi o echipă de translatori şi asistenţi. L-au interogat pe Speer timp de şapte zile în continuu, timp în care omul lui Hitler a vorbit liber cu americanii. În fiecare dimineaţă, Speer, îmbrăcat elegant, în costum, răspundea tuturor întrebărilor cu o candoare care i-a uimit pe americani – atât de mult încât Nitze şi colegii săi nu au îndrăznit să-l întrebe dacă ştia sau nu ceva despre Holocaust, de teamă ca nu cumva starea sa de spirit să se schimbe. Speer ştia că cea mai bună şansă a sa de a supravieţui era să coopereze şi să pară indispensabil americanilor – dar această colaborare a avut un efect aparte asupra intervievatorilor săi. Unul dintre ei a declarat că „a trezit în noi o simpatie de care eram cu toţii ruşinaţi, în secret“.
Albert Speer a demonstrat că înţelegea perfect maşina de război nazistă. I-a spus lui Nitze cum a redus influenţa militarilor şi a Partidului în luarea deciziilor şi cum a urmat principiile de producţie ale lui Henry Ford pentru folosi mai eficient fabricile. Le-a spus intervievatorilor şi de ce anumite atacuri aeriene britanice sau americane au eşuat şi de ce altele au fost eficiente. A explicat şi cum obişnuia să călătorească prin Germania pentru a-i motiva pe muncitori, prin discursuri pe care ulterior le-a numit „delirante“, căci ştia deja că războiul era pierdut.
În martie 1945, cu gândul la sfârşitul războiului, Hitler a cerut să se elaboreze un plan „al pământului pârjolit“ – „Decretul Nero“, emis pe 19 martie – pentru a distruge orice platformă industrială, depozit de armament, echipament militar sau infrastructură de orice fel care ar fi putut fi folosită de forţele inamice care înaintau în Germania. Speer a declarat că era furios şi nu a urmat ordinele lui Hitler, „transferându-şi loialitatea dinspre Fuhrer către poporul german şi viitorul naţiei“.
„Aşadar, acum a sosit sfârşitul. E bine.“
După o săptămână de la capturarea lui Speer, Nitze a primit un mesaj din partea unui superior: „Paul, dacă mai ai alte lucruri pe care vrei să le afli de la Speer, ai face bine dacă l-ai întreba mâine“. Americanii plănuiau să îl aresteze pe fostul ministru german. Nitze avea încă o curiozitate: dorea să îl întrebe despre ultimele zile ale lui Hitler, petrecute în buncăr, având în vedere că ministrul fusese unul dintre ultimii oameni cu care Fuhrerul discutase. Nitze a spus că Speer „s-a dat peste cap“ pentru a-i ajuta şi le-a arătat americanilor unde puteau găsi înregistrări ale rapoartelor sale către Hitler – multe dintre ele erau ţinute într-un seif din München. Conform lui Nitze, Speer chiar „ne-a dat cheia şi combinaţia seifului, şi am trimis pe cineva acolo pentru a aduce înregistrările“.
Dar Speer a fost evaziv şi greu de crezut, a gândit Nitze, atunci când a susţinut că nu cunoştea nimic despre Holocaust şi despre crimele de război comise împotriva evreilor care munceau silit în fabrici.
„Devenise extrem de evident că Speer se temea că ar fi putut fi declarat criminal de război“, a declarat mai târziu Nitze. Pe 23 mai, oficialii britanici şi americani au cerut o întâlnire cu membrii cabinetului de la Flensburg, la bordul navei „Patria“. Atunci au fost toţi arestaţi. Tancurile au înconjurat castelul Glucksburg şi soldaţii au spart uşa dormitorului lui Speer pentru a-l aresta. „Aşadar, acum a sosit sfârşitul“, a spus Speer. „E bine. Şi-aşa era totul un fel de teatru“.
Arestarea membrilor cabinetului de la Flensburg, în mai 1945
Nitze, Galbraith şi ceilalţi asistenţi au continuat procedura. În septembrie 1945, Speer a fost informat că va fi acuzat de crime de război şi încarcerat, în aşteptarea procesului de la Nürnberg, împrună cu alţi 20 de membri ai înaltului comandament nazist. Seria tribunalelor militare care a început în noiembrie 1945 avea scopul de a arăta lumii cum crimele împotriva umanităţii comise în masă de liderii germani nu vor trece nepedepsite.
Ca dovadă, au fost aduse filme realizate în lagărele de concentrare. De asemenea, au depus mărturie şi martori ai ororilor comise de nazişti. Greu de combătut toate acestea. Speer a fost văzut atunci cu ochii în lacrimi. Când a fost audiat, a insistat că nu a ştiut nimic despre Holocaust. Speer şi-a cerut iertare în faţa curţii şi şi-a asumat răspunderea pentru munca silnică a evreilor din fabrici. Era vinovat, a spus el, dar a subliniat că nu a avut nicio informaţie privind crimele. Mai târziu, pentru a arăta că el este, de fapt, un „nazist bun“ şi pentru a se distanţa de ceilalţi învinuiţi, Speer a susţinut că plănuise să îl ucidă pe Hitler cu doi ani înainte – uimirea audienţei a fost grozavă! – prin aruncarea unei cutii cu gaz otrăvitor într-o gură de aerisire a buncărului. În acel moment, ceilalţi nazişti care se aflau în sala de judecată au izbucnit într-un râs sfidător.
Arareori recunoşti diavolul atunci când îşi pune mâna pe umărul tău. Albert Speer
Prizonierul cinci
Foto: Albert Speer ţine un discurs „motivaţional“ muncitorilor dintr-o fabrică de armamante
În toamna lui 1946, cea mai mare parte din elita nazistă care fusese adusă la Nürnberg a fost condamnată fie la moarte, fie la închisoare pe viaţă. Speer a primit 20 de ani, la închisoarea Spandau din Berlin, unde a devenit cunoscut ca prizonierul cu numărul cinci. Şi-a petrecut timpul în închisoare citind, îngrijind de o grădină şi – deşi era împotriva regulilor închisorii – scriind notiţe, care ulterior vor deveni cărţi publicate (foarte bine vândute), printre care cea mai cunoscută, „În interiorul celui de-Al Treilea Reich“. Nu a existat niciun dubiu că remuşcările sale din timpul audierilor şi colaborarea cu Nitze i-au salvat viaţa.
După 20 de ani – împliniţi la zi –, în 1966, Speer a fost eliberat. A trăit în pace şi bogăţie relativă într-o vilă din Heidelberg, Germania de Vest. A continuat să-şi promoveze imaginea de „nazist bun“, care vorbeşte cu nevinovăţie despre trecutul său. Dar întrebările privind adevărul despre cele spuse de Speer au apărut la puţin timp după eliberare. În 1971, profesorul Erich Goldhagen, de la Universitatea Harvard, a declarat public că Speer ştia de exterminarea evreilor în lagăre, fundamentându-şi declaraţia pe faptul că Speer participase la o conferinţă a Partidului nazist din 1943, în cadrul căreia Heinrich Himmler, comandantul SS, a vorbit public despre „ştergerea evreilor de pe faţa pământului“. Speer nu a negat că a participat la conferinţă, însă a spus că a plecat înainte ca Himmler să ţină infamul discurs „Soluţia finală“.
Speer a murit în 1981, într-un spital din Londra. Tot ceea ce a construit ca arhitect a dispărut: niciuna dintre clădirile sale, inclusiv Cancelaria Reichului şi stadionul Zeppelinfeld, nu mai există azi. Însă moştenirea lăsată pe linie nazistă a rămas: la un sfert de secol de la moartea sa, a fost descoperită o colecţie de 100 de scrisori – corespondenţa sa de zece ani cu Helene Jeanty, văduva unui lider al rezistenţei din Belgia. Într-una dintre scrisori, Speer i-a recunoscut femeii că îl auzise pe Himmler vorbind despre exterminarea evreilor: „Nu există nicio îndoială – am fost prezent la anunţul făcut de Himmler pe 6 octombrie 1943 că toţi evreii vor fi ucişi“. „Dar cine m-ar crede pe mine că am reprimat toate acestea sau că ar fi fost mai uşor să fi scris despre toate în memoriile mele?“.
Se încarcă comentariile...
