Chivu Stoica, fost prim-ministru şi şef al statului, a fost vioara întâi în orchestra dirijată de Gheorghiu-Dej – cel mai fidel executant al ordinelor de partid. A fost slugarnicul oportun: limitat intelectual şi supus energic. După moartea lui Dej, şi-a găsit, amnezic, un nou stăpân: Nicolae Ceauşescu.

17 februarie 1975, Cartierul Primăverii, casa Chivu Stoica. Şoferul comunistului dă buzna peste cele două femei din casă şi anunţă: Chivu Stoica s-a sinucis în propria locuinţă, cu o armă de vânătoare Holland-Holland. S-a împuşcat în cap! Şoferul, care auzise focul de armă din curte, le dă vestea celor două femei aflate, de fapt, în aceeaşi casă.

Orişicât, ştirea e şocantă: Chivu Stoica, bolnav, fusese externat de puţină vreme. Zăcea în pat şi părea să nu mai aibă, dacă avusese vreodată, discernământ cu privire la propriile decizii. Avea sifilis într-un stadiu destul de avansat, iar judecata, atât cât exista, îi era tulburată. Tocmai semnase, fără vreun preaviz casnic, actele de divorţ. Cele două femei, Maria Manolescu, de puţină vreme fostă soţie, şi Doina Roman, o nepoată, nu sunt lăsate să vadă corpul neînsufleţit.

Nici măcar în 1975, când Nicolae Ceauşescu îi eliminase irevocabil din prim-planul politicii pe oamenii lui Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica nu era un nume oarecare. Fusese, până la urmă, la cârma României (preşedinte al Consiliului de Stat, 1965-1967) şi era unul dintre ceferiştii care făcuseră istorie în partid şi în stat: fost membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român (PMR) timp de două decenii (1945-1965), fost membru al Secretariatului CC al PMR (1961-1965), ministru al Metalurgiei şi Industriei Chimice (1949-1955) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1955-1961).

SECRETUL DIN CELULA LUI MARCOVICI
Moartea sa misterioasă alimentează imaginaţia scenariştilor de conjunctură, dar scoate la suprafaţă şi câteva picanterii de amănunt, incomode, triviale şi enigmatice. Cel mai spectaculos scenariu îl plasează chiar pe Nicolae Ceauşescu în postura regizorului. Contextul: în timpul detenţiei din închisoarea Doftana, tânărul comunist Nicolae Ceauşescu şi inveteratul Şmil Marcovici ar fi întreţinut relaţii neconforme cu morala comunistă. Relaţii sexuale, în celula lui Marcovici. În puşcărie, se formează o comisie de anchetă a revoltătorului caz de homosexualitate, coordonată de organizaţia de partid Doftana, din care făcea parte şi Chivu Stoica. Lucruri ştiute.

Citiţi şi primul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - o analiză a „religiei comuniste“ făcută, la rece, de foşti adepţi ai ideologiei.

De-aici, încep să fie ţesute miturile. S-ar fi putut întâmpla aşa: într-o autobiografie semnată de Chivu Stoica la cererea lui Ceauşescu (aflată în posesia fostei soţii, Maria Manolescu, şi publicată de Lavinia Betea în „Poveşti din cartierul Primăverii“), acesta recunoaşte că Şmil Marcovici „practica perversităţi. Obişnuia să aibă relaţii îndeosebi cu tovarăşi tineri, printre care Anghel, Sor şi alţii (n.r. – subliniat în text)“. Se spune că Nicolae Ceauşescu, cu musca pe căciulă, avusese o dispută aprinsă cu Chivu Stoica, subiectul fiind chiar capcanele nefireşti ale vieţii de închisoare. Ca să se-asigure că informaţiile nu vor deveni publice, ar fi aranjat ca depozitarul secretului să fie „sinucis“. Comunistul Alexandru Bârlădeanu confirmă această teorie în interviul publicat de Lavinia Betea în volumul „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“.

STIMULAT DE PROPRIA-I IMPOTENTA
Andrei Lupu, fiul ilegalistului Petre Lupu şi locatar în cartierul Primăverii, are o altă variantă: „S-a spus că fusese împuşcat din ordinul lui Ceauşescu, ceea ce e total fals. Îmi pare rău s-o spun, dar el avea o asistentă sau o soră medicală, de 24 de ani, care-l îngrijea. El spunea că e nepoata lui şi o luase şi acasă! Şi când a realizat că are o vârstă, că degeaba îşi luase «nepoata» în casă, şi-a luat viaţa!“, povesteşte Andrei Lupu în volumul „Poveşti din cartierul Primăverii“. Nepoata, pe nume Doina Roman, ar fi fost trimisă, de fapt, de Securitate în casă la familia Chivu, chiar la 18 ianuarie 1975, şi ar fi făcut parte din planul de eliminare a fostului ceferist, susţine Maria Manolescu.

FOTO 1: 23.1.1953 Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi, Chivu Stoica şi Miron Constantintinescu, la prima sesiune a Marii Adunări Naţionale după adoptarea noii constituţii. FOTO 2: 16 august 1945. Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, la prezidiul Adunării Ceferiştilor de pe Sadionul Giuleşti. Sursa: Fototeca online a comunismului Românesc

NEBUNIA LUI CHIVU AR FI FOST CLINICĂ
În varianta liberă de orice simpatii de familie ori de partid, sinuciderea lui Chivu Stoica ar fi fost o simplă consecinţă a stadiului până în care avansase boala sa: sifilis terţiar. Istoricul Stelian Tănase spune că afecţiunea cu transmitere sexuală i-ar fi întunecat mintea şi aşa fragilă. „Pavel Câmpeanu îmi spunea că nu făcea baie pentru că-şi imagina că se va topi ca un săpun. A publicat documentele lui din închisoare în care specifica faptul că mergea la tratament. Aşadar, avea un istoric medical bogat al afecţiunii“, explică Stelian Tănase.

FOTO 1. 2.05.1946. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi Chivu Stoica, primesc cadou un tren de la ceferişti cu ocazia zilei de 1 mai. FOTO 2. 16-22.10.1945. Chivu Stoica şi Iosif Rangheţ, la Conferinţa Naţională a PCR Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

„ERA UN PRIMITIV“
Cei care l-au cunoscut pe Chivu Stoica nu i-au atribuit însă nici măcar ultimul său gest lumesc, sinuciderea. „Nu poate Chivu să se sinucidă“, se auzea în cartierul Primăverii. Nimeni nu-l credea capabil de-o asemenea fermitate. Chivu Stoica era ceea ce am putea numi astăzi un „yesman“, coada de topor care nu va avea niciodată fisuri în gândirea liniară, adjunctul de care orice lider are nevoie. Cel care mai degrabă aprobă decât oferă răspunsuri întrebărilor care-i solicită judecata personală. „Chivu Stoica era un primitiv. [...] Era limitat şi ca isteţime“, spune Alexandru Bârlădeanu în interviul acordat istoricului Lavinia Betea.

20.1.1945. Congresul Uniunii Sindicale CFR, în sala clubului de pe stadioul Giuleşti. Sursa: Fototeca online a comunismulu românesc

Chivu Stoica trăieşte şi se înalţă numai la umbra marelui Gheorghiu-Dej. Îi e aproape mai bine de 11 ani, prin toate închisorile şi lagărele prin care dictatorul fusese închis. Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, vorbeşte în volumul său memorialistic chiar despre o relaţie de prietenie între cei doi: „Faptul că Gheorghiu-Dej îl considera cel mai bun prieten al său este elocvent şi din cererea ce i-a făcut-o în 1964 ca, după moartea sa, Chivu să aibă grijă de fetele şi de nepoţii săi“.

SUSTINE NUMIREA LUI CEAUSESCU
Totuşi, după moartea lui Dej, devine unul dintre cei mai vehemenţi critici ai celor două obsedante decenii. Deşi fusese vioara întâi a lui Dej, salută, amnezic, servil şi făţarnic, numirea lui Ceauşescu în fruntea partidului. Numire pentru care, de altfel, îşi oferise susţinerea, la propunerea lui Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş, după cum arată Raportul Tismăneanu. Chivu Stoica renunţă la propria raţiune în favoarea partidului şi a ierarhiei.

Încuviinţează, conjunctural, cu energie, puterea la adăpostul căreia trebuie să stea. Şi e răsplătit pentru asta, chiar dacă doar pentru moment. „Când a împlinit Chivu Stoica 65 de ani, Ceauşescu ne-a invitat la mare. I-a dat diplomă de Erou al Republicii Socialiste România. Chivu era al doilea erou. Prima diplomă i-a fost dată lui Tito. [....] Pe urmă a venit Congresul al XI-lea, în 1974, când l-a pus pe Chivu Stoica să deschidă congresul, să arate cât îl stimează el. L-a băgat atunci din nou în CPEx, ca, în ianuarie 1975, să spună că e afemeiat, că e beţiv, că nu ştiu ce“, povesteşte Maria Manolescu.

Citiţi şi al doilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - un amplu portret al Anei Pauker, cea mai puternică femeie.

<strong>Pasărea pluvian din maxilarele puterii</strong>

„În anul grelelor lupte de la Griviţa, tânărul Chivu Stoica – care abia împlinise 23 de ani – este ales în postul de mare răspundere de secretar al comitetului de grevă. În acest post, în care se găsea prin încrederea tovarăşilor săi de muncă, tov. Chivu Stoica îşi arată din plin hotărârea, calităţile de organizator şi conducător“, titra „Scânteia“ la 17 martie 1948. Chivu Stoica este, de fapt, alături de maestrul său, Gheorghiu-Dej, unul dintre marii perdanţi ai momentului Griviţa ’33, intens eroizat propagandistic în comunism. De fapt, cei doi sunt uitaţi prin puşcăriile interbelice până în august 1944, în vreme ce Constantin Doncea, Gheorghe Vasilichi şi Dumitru Petrescu, grevişti şi ei, evadează din închisoare cu sprijinul ruşilor.



Până la urmă, Chivu Stoica era, aşa cum îl prezintă panegiricul de partid, un simplu tânăr sedus de mediul proletar în care găsise confirmare şi chiar apreciere. Era crescut în satul Smeeni, judeţul Buzău, în aceeaşi curte cu zece fraţi, dar aspira la un tip de dreptate socială pe care n-o înţelegea pe deplin. Avea cinci clase primare de şcoală şi făcuse, timp de patru ani (1923-1927), şcoala de ucenici la Depoul de locomotive CFR Buzău. Ieşise lucrător cazangiu, dar era un pas înainte: scăpase de sărăcia de-acasă.

Chivu Stoica, în arestul Siguranţei. FOTO: Arhivele Naţionale, Fond 95

CHEMAREA VENITA DIN URSS
Ia contact cu politica în 1928, la 20 de ani, când merge la Uzinele Lemaître din Bucureşti să-şi exercite profesia în care era specializat. Nu merge la comunişti. Se înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc, secretar la organizaţia din sectorul albastru al Bucureştiului până în 1929, arată Chivu Stoica într-o autobiografie-standard de partid. Din ’29, e luat în armată, la Iaşi, şi e lăsat la vatră în ’31, când se angajează la Atelierele CFR Bucureşti Nord. Tot lucrător cazangiu, confirmă o biografie realizată de Direcţia Organizatorică a CC al PMR la 12 iunie 1961.

În Capitală, se apropie de mişcarea comunistă şi se înscrie în ilegalitate, alături de muncitorii ceferişti. Până în ’33, spune că e arestat de cinci ori. Ultima arestare: în lotul Griviţa. Primeşte, la fel ca viitorul său maestru politic, 12 ani. În închisori, se apropie de Gheorghiu-Dej şi începe să crească la adăpostul acestuia, ca o pasăre pluvian pentru un crocodil politic.

În anii ’30, Chivu Stoica mai degrabă nu exista în arena ilegalistă, însă în anul 1941, când URSS propune României un schimb de prizonieri, comunistul se afla deja pe lista sovietică, alături de Ana Pauker şi Gheorhiu-Dej, arată istoricul Stelian Tănase în volumul „Clienţii lu’ Tanti Varvara“. E aprobată însă doar plecarea Anei Pauker. „Se vor strânge prea mulţi comunişti la Moscova“, ar fi spus atunci Ion Antonescu.

Carte poştală a comuniştlor francezi care glorifică acţiunea de la Griviţa FOTO: Arhivele naţionale, Fond ISISP

N-A EVADAT PENTRU CĂ ERA ŞI BOLNAV
Chivu Stoica începe să existe, căci alesese grupul câştigător, condus de Dej. „Sursa numărul unu a puterii celulei de partid şi a lui Gheorghiu-Dej personal a fost controlul resurselor. Posturile care gospodăreau viaţa deţinuţilor se distribuiau de către şeful organizaţiei, fără amestecul administraţiei interne. Dej şi oamenii lui, Bodnăraş, Bodnarenko, Chivu Stoica numeau: bibliotecarul, bucătarii, cantinierii, lucrătorii la depozite, şefii atelierelor“, explică Stelian Tănase. În plus, spune istoricul, grupul e cel care administra pachetele cu mâncare venite din exterior.

Citiţi şi al treilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase.

Toate sculele lui Chivu Stoica. La 4 iunie 1943, înainte de a pleca din Caransebeş în lagărul de la Târgu-Jiu, Chivu Stoica face o cerere de caritate şi tovărăşie: îi dăruieşte tovarăşului Gheorghe Pintilie (născut Pantelei Bodnarenko) cele mai de preţ obiecte ale sale: toate sculele pe care le folosise în diferitele munci din perioada petrecută în puşcărie. „Subsemnatul, Chivu Stoica, las sculele mele de tâmplărie, strungărie, fierărie – conform inventarului – în valoare de 43.385 lei deţinutului Bondarenco Pintilie, autorizându-l ca să procedeze cu ele după indicaţiunile mele ce le va primi ulterior şi eventual să le vândă Direcţiunii Generale a Penitenciarelor la cerere“.

„În închisoarea care, prin munca neobosită a tov. Gheorghu-Dej şi a celorlalţi fruntaşi ai Partidului Comunist, devenise o adevărată şcoală de cadre, tov Chivu Stoica contribuie la educarea membrilor mai tineri de partid şi la întreţinerea moralului ridicat al luptătorilor“, titra „Scânteia“ la 17 martie 1948. Chivu Stoica n-a fost însă niciodată mai mult decât un om de legătură. Deşi unul esenţial: în august 1943, de pildă, este cel care se întâlneşte prima oară, la Târgu Jiu, cu Emil Bodnăraş, pentru a pregăti evadea lui Gheorghiu-Dej din lagăr .Trebuia şi el să evadeze, un an mai târziu, din lagărul de la Târgu Jiu. S-a îmbolnăvit însă, aşa că desemnat a fost Vania Didenko, potrivit volumului „Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator“.

FOTO: Gheorghiu-Dej (în picioare) şi Chivu Stoica (în stânga lui Dej), la conferinţa de partid de la Doftana, din 1938 FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

„LABORATORUL“ DUNARE-MAREA NEAGRA
După 23 august, Chivu Stoica e numit reprezentant al Sindicatelor Unite în Consiliul Frontului Naţional Democrat (1945) şi vicepreşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1945-1946). Este unul dintre cei mai fideli executanţi ai ordinelor lui Dej şi e recompensat pentru asta. „Nu am fost niciodată sancţionat (n.r – de partid) cu excepţia că tov. Gheorghiu îmi atrăgea atenţia personal pentru anumite devieri“, mărturisea într-o autobiografie de partid scrisă la 31 august 1945.

„Puţin timp după alegerile din 1946, guvernul încredinţează tov. Chivu Stoica postul de mare răspundere de director general al Căilor Ferate Române. Luându-l în primire, tov. Chivu Stoica trece neîntârziat la muncă rodnică“, arată articolul elogios publicat de „Scânteia“ în martie ’48. Apoi, începe: Chivu Stoica va conduce industria românească exact în perioada de industrializare forţată, va fi adjunctul lui Dej la conducerea Guvernului şi, în final, va prelua de la acesta funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri (1955-1961).

21.01.1952. Serghei Kavtaradze, Miron Constantinescu, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, C.I. Parhon, Petru Groza şi Vasile Luca, în prezidiul adunării solemne de la Casa Prieteniei Româno-Sovietice, cu prilejul cele de-a 28-a comemorare a morţii lui V.I. Lenin. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc


De fapt, Chivu Stoica nu va avea niciodată un rol mai important decât cel al slugarnicului oportun. Nu va avea opinii, deci nu va avea rătăciri. În fiecare dintre reuniunile de partid, Chivu Stoica va fi cel care aprobă, cel care face completările supuse. Caz concret: în şedinţa Biroului Politic din 25 mai 1949, în care este decisă începerea lucrărilor de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră, Chivu ia cuvântul: „Această lucrare are o importanţă istorică întrucât construirea socialismului se face prin construcţii de asemenea anvergură, care schimbă nu numai înfăţişarea economică a regiunii, dar şi mentalitatea oamenilor, pentru că acest şantier va fi un laborator unde se vor crea cadre, se vor face şcoli de pregătire tehnică“.

Citiţi şi al patrulea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Gheorghe Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă Bacalaureatul“

VASILE LUCA L-A FACUT SA PLANGA!
Comportamentul sfios, de fermitatea unei mămăligi, e proverbial şi în structurile puterii. Activiştii îl iau peste picior şi-şi exersează muşchii în faţa lui doar pentru că pot. Studiu de caz: „Era plin de oameni în birou la Luca (n.r. – Vasile Luca, născut Luka László) şi a început să strige la Chivu, că este incapabil, că este aşa şamd, «antisovietic». [...] Era lângă el o scrumieră şi Chivu Stoica avea tot timpul impresia că o să-i dea cu scrumiera în cap. El a plecat de acolo în birou la el şi la telefon spune: «Te rog să mă primeşti, e ceva foarte grav». Spun: «Ce s-a întâmplat?». Şi vine la mine şi începe să plângă. Avea ochii roşii, plânsese până atunci, era demoralizat“, povesteşte Gheorghiu-Dej la Plenara CC al PMR din 30 noiembrie - 6 decembrie 1961. Chivu Stoica redă continuarea momentului, fără să dea vreun semn că înţelege ridicolul situaţiei povestite. Luca ar fi venit apoi la el în birou şi şi-ar fi cerut scuze: „«Eram aşa, într-o stare, că n-am putut să mă stăpânesc. Iartă-mă şi treci cu vederea.» Şi, vorbind, se apropie de mine, mă ia de gât, mă sărută pe o parte, pe alta (râsete în sală). Eu n-am spus nimic, am tăcut, el îmi dă drumul, se retrage şi pleacă şi zice «la revedere».“

<strong>„Prafurile de dragoste“ </strong>

<strong>din </strong><strong>aşternutul lui Chivu Stoica</strong>

În 1971, Chivu Stoica suferă un infarct, iar starea sa de sănătate intră pe o pantă periculoasă. Maria Manolescu Chivu, soţia din perioada respectivă, spune că, din acel moment, Chivu a început să mai ierte femeile cu care se intersecta. Orişicât, aventurile conjugale şi extraconjugale ale lui Chivu Stoica erau de notorietate în epocă.

Bărbatul n-avea grijă de femeile sale doar în intimitate: pe multe le propulsa în funcţii şi, măcar din punct de vedere profesional, le făcea viaţa mai uşoară. Multe rămâneau în stadiul de aventură, la fel de multe se materializau în căsnicii temporare. Se spune că însuşi Dej i-ar fi reproşat trepăduşului său că prea-i place amorul liber, prea îi place să se uite după femei.

În 1971, Chivu Stoica era căsătorit cu Maria Manolescu, fiică de fierar cu 18 ani mai mică decât el. Femeia reuşise însă să-şi învingă originile sociale şi, în ’46, se înscrisese la Facultatea de Textile, apoi la şcoala superioară de partid „Ştefan Gheorghiu“, arată dosarul său de partid. Inginer textilist, carevasăzică, a fost director al Centrului de estetică pentru industria uşoară, ministru adjunct tot la industrie, iar din ’57, vreme de 12 ani, a rămas deputat în Marea Adunare Naţională. Cu Chivu Stoica se căsătorise în ’65. Bărbatul era la a patra nevastă.

URMELE DE PANTOFI SUSPECTE
Paul Sfetcu povesteşte, în „13 ani în anticamera lui Dej“, şi despre caracterul posesiv al lui Chivu Stoica, atunci când era ispitit de farmecele vreunei femei. Când s-a mutat la Consiliul de Miniştri, spune Sfetcu, Chivu Stoica şi-a ales un birou la primul etaj al clădirii, deşi principalii săi colaboratori erau la etajul doi. Îşi angajase la cabinet o secretară-dactilografă, însă, mai mult plecat cu treburi prin birouri, simţea că prea o lasă nesupravegheată pe subalterna sa. O plăcea, însă simţea că ei îi plac şi alţi bărbaţi de la Consiliu. „Într-o după amiază, după ce-a ieşit din cabinetul lui Gheorghiu-Dej, s-a oprit în biroul nostru şi-a dat telefon directorului său de cabinet, ce-i fusese înainte ofiţer însoţitor, cu solicitarea: «Să faci o temeinică cercetare şi să te văd că-ţi pui în acţiune toate calităţile de securist ca să afli ale cui sunt urmele de pantofi de pe covorul din camera mea de odihnă, că ale mele nu sunt!»“, povesteşte Sfetcu. „De altfel, nu după multă vreme, el a divorţat-o şi s-a căsătorit cu ea“, continuă fostul asistent al lui Dej.

Citiţi şi al zecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Petru Groza, ultimul burghez. De la tentativa eşuată de suicid la idila cu Elena Lupescu şi „divorţul decent şi elegant de monarhie“.

DOAMNA KLEIN, INTELECTUALA DIN FAMILIE
Cea de-a doua nevastă a lui Chivu avea, însă, în percepţia nomenclaturiştilor, o altfel de ţinută. Tina Chivu (născută Ecaterina Klein, devenită Orenstein după prima căsătorie) era profesoară de economie politic marxistă. „Puţini oameni care s-o fi cunoscut, care să vorbească ceva împotriva ei, găsiţi“, spune Andrei Lupu, fiul ilegalistului Petre Lupu, în dialogul cu Lavinia Betea. Fostul ministru de externe Ştefan Andrei povesteşte, în volumul „I se spunea Machiavelli“, că a întâlnit-o la Institutul de Construcţii, în timpul studenţiei. „Era (n.r. – profesoară) la Economie politică. Ea era o femeie frumoasă şi cu mult bun simţ“, spune Andrei.

SPECIALISTELE IN CONSOLIDAREA CASNICIEI
Prima soţie a lui Chivu Stoica a fost, se pare, o anume Ernestuia Orânştaiu, activistă la Comisia Controlului de Partid (CCP), după cum arată autobiografia bărbatului, redactată la 31 august 1945 şi redată cu ortografia originală. „Când am creiat relaţii cu actuala soţie nu am informat partidul pentru motive neîntemeiate şi ne juste creind neplăceri unui tov.“, recunoaşte bărbatul.

„Ca şi secretara-dactilografă luată de Chivu Stoica de nevastă, au fost şi altele ce nu s-au dovedit a fi la «înălţimea noii situaţii sociale» nu pentru că şi-au înşelat soţii, ba chiar acţionând pe dos. De teamă să nu-i piardă – cum îi mai pierduseră nevestele de dinaintea lor – apelau la anumite «specialiste» în consolidarea, prin farmece, a căsniciilor“, povesteşte Paul Sfetcu. În fapt, era vorba despre nişte „prafuri de dragoste“, pe care femeile erau îndrumate să le presare în aşternuturile bărbatului, ca să-l ţină aproape de ele pe veci.

Citiţi şi cel de-al unsprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul-intelectual care ar fi putut fi: „Îmi plac femeile, dar amanta mea numărul unu rămâne politica.

<strong>Dej: „E un bou de un anumit soi“</strong>

Silviu Brucan (născut Saul Bruckner), fost ziarist, cu aspiraţii către putere, un comod al nomenclaturii, şi Gheorghiu-Dej, liderul suprem al României, beau un pahar de vin după cină. Mai multe pahare. „Cred că era la a doua sticlă, el s-a uitat în treacăt şi cam curios la mine, cu o căutătură după care ştiam că urmează o «bombă», şi a zis: «Auzi, mă, Chivu acesta e un bou!». Am rămas interzis. Dej insistă: «Tu auzi, mă, ce ţi-am spus? Chivu e un bou!».Atunci nu m-am mai putut abţine, fiindcă şi eu eram la a doua sticlă, şi-am replicat: «Pai, dacă e bou, de ce l-aţi făcut prim-ministru?». De data asta a rămas el blocat. Şi, după un moment, zise: «Stai, n-o lua chiar aşa, că e un bou de un anumit soi. Dacă eu îi spun să treacă prin zid, cu capul lui de ghiulea, trece! D-aia, vezi, l-am făcut prim-ministru»“, povesteşte Silviu Brucan în memoriile sale. Şi, oricât de mult şi-ar înfrumuseţa fostul ziarist relaţiile cu puterea, ceva tot trebuie să fie adevărat în această discuţie-legendă.

FOTO 1: 3.12.1950. Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica (în pland secund, primul din stânga), alături de femeile muncii. FOTO 2 24.09.1944. Chivu Stioca şi Gheorghiu-Dej, la mitingul oamenilor muncii Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

Chivu Stoica se consacrase, în sânul partidului, drept incompetentul candid. Era insuficient sieşi, gândea rudimentar şi avea un comportament de o sfâşietoare imbecilitate. Paul Sfetcu povesteşte în amănunt neroziile lui Chivu Stoica în cele mai înalte posturi din stat.

„Prin 1956, am fost sesizaţi prin scrisori şi telefoane la cabinet că, potrivit dispoziţiilor unei hotărâri a Consiliului de Miniştri de care nu luasem cunoştinţă încă, toţi directorii întreprinderilor industriale ce nu aveau studii superioare urmau a fi înlăturaţi din funcţii“, povesteşte Sfetcu despre această măsură la mare depărtare de orice logică a comunismului.

Orişicât, absurdul unei astfel de hotărâri nu e doar de nivel ideologic: „aplicarea abuzivă, stopată imediat, se datora lui Chivu Stoica care niciun moment nu se gândise că, din aceleaşi motive, ar putea fi şi el înlăturat din funcţiile de conducere deţinute“. Gafele lui Chivu Stoica nu se limitează însă la politicile publice.

Tot Paul Stetcu îşi aminteşte că, de multe ori, Chivu îi cerea şoferului să-i cedeze locul de la volan – începuse să-i placă şofatul. „Odată, la traversarea Pieţei Victoriei, nedând prioritatea de trecere cuvenită, a intrat în autoturismul unui cetăţean. Omul din autoturismul avariat s-a repezit repede la Chivu Stoica, pe care nu-l recunoscuse, să-l lovească pentru a-şi răzbuna sperietura şi întrucâtva paguba pricinuită. A intervenit şoferul însoţitor. [...] Între timp însă, Chivu Stoica o luase la goană pe şoseaua Aviatorilor către casă, căutând să se îndepărteze cât mai repede de locul accidentului“, povesteşte Sfetcu în memoriile sale.

Citiţi şi al cincisprezecelea episod din serialul „Apostolii lui Stalin“: Politrucul regimentului: Biografia completă a lui Valter Roman şi interviu cu fiul său, Petre Roman.

Tovarăş cu Chivu Stoica

<strong>Ştefan Voitec, social-democratul-comunist-monarhic</strong>

29 martie 1974, ora 11.37, Marea Adunare Naţională (MAN). Ştefan Voitec, preşedinte MAN, se adresează lui Nicolae Ceauşescu: „În aceste momente solemne ale învestiturii dumneavoastră în înalta funcţie de preşedinte al R.S.R. şi comandant suprem al forţelor armate, în numele marii Adunări Naţionale, vă rog să primiţi simbolurile demnităţii şi prestigiului, ale puterii de stat, ale autorităţii suverane a poporului român, ale voinţei sale de a se dezvolta liber şi independent, pe calea socialismului şi comunismului“. Discursul febril, grandilocvent, e publicat în „Scânteia“.

Nicolae Ceauşescu primeşte din mâna lui Voitec eşarfa tricoloră cu stema ţării şi sceptrul – însemnul prezidenţial al puterii de stat şi de comandant suprem al forţelor armate. Începe, în România, o nouă etapă a transformărilor sociale: comunismul monarhic. Şi, oricât ar părea de oximoronic acest stop-cadru din cea mai proastă piesă de teatru, ambii actori, şi Nicolae Ceauşescu, şi Ştefan Voitec, au fost, la momentul lor, personajele principale ale politicii româneşti.

OAMENI ONORABILI, DE SUPRAFATA
Arc peste timp: 30 decembrie 1947, ora 15.30, şedinţa Consiliului de Miniştri, prima întrunire politică după ce regele Mihai semnează actul de abdicare. Vorbeşte Petru Groza, premier: „Cum noi suntem oameni politici, care înregistrăm realităţile, avem formele noastre şi trebuie să dezvăţăm oamenii să tot vorbească despre rege şi despre regenţă, am hotărât [...] să fie numit Prezidiul Republicii Populare Române. El va fi constituit din cinci persoane, oameni onorabili, de suprafaţă şi îşi va exercita atribuţiunile până când Constituanta îşi va face datoria. În acest Prezidiu, propun pe domnii: Mihail Sadoveanu – preşedintele Adunării Deputaţilor, prof. dr. C. I. Parhon – preşedintele ARLUS-ului, Ştefan Voitec – Ministrul Educaţiei Naţionale, Gh. Stere – Preşedintele Curţii de Apel din Bucureşti şi Ion Niculi – vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor“. Cele cinci nume apar, fireşte, pe prima pagină a organului pe partid „Scânteia“, alături de actul de abdicare şi semnătura olografă a maiestăţii sale.

Ştefan Voitec, în prim-plan în cazul ambelor evenimente de tristă amintire, a fost unul dintre politicienii care au ştiut să stea în picioare în faţa puterii comuniste fără să aibă nevoie de coloană vertebrală. Politologul Vladimir Tismăneanu explică, în volumul „Arheologia terorii“: „Prezenţa lui Voitec în echipa diriguitoare, întotdeauna strict ceremonială, convenea pentru susţinerea mitului dominant al propagandei oficiale, anume înrădăcinarea partidului comunist în «tradiţiile de luptă progresistă ale poporului»“.

Dacă Voitec este «femeia cu barbă» (bărbat molâu şi şovăitor, decis numai în favoarea propriilor interese), apoi Groza este o prostituată a trotuarului politic, cu o mentalitate de prostituată şi cu o memorie afectivă similară. Petre Pandrea, în „Soarele Melancoliei“

Voitec a fost membru al Partidului Socialist Român din anul 1918, a fost secretar între 1939 şi 1944, iar apoi secretar general al Partidului Social Democrat (1944-1948). S-a născut la 19 iunie 1900, la Corabia, şi a fost o bună vreme profesor de şcoală. În politică, s-a afirmat ca ziarist.

Partidul Muncitoresc Român, în care a deţinut funcţia de membru CC şi membru al Biroului Politic, l-a propulsat însă în politica mare: după 23 august 1944, e numit ministru al Educaţiei Naţionale, din ’48 şi până la moarte e membru al Prezidiului RPR, e şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1956-1961), preşedinte MAN (1961-1974), iar din 1980 e membru deplin al Academiei Române. Voitec a fost, în interbelic, unul dintre politicienii marcanţi, reprezentanţi ai PSD. După război, a rămas o relicvă vie a social-democraţiei unită cu comuniştii.

MAREA UNIRE DE LA 1948
În fapt, această unire poate fi numită şi cea mai mare crimă politică a sa. Apariţia PMR (format din PCR şi PSD) nu ar fi fost posibilă – ori ar fi fost infinit mai greu de realizat – fără concursul energic al lui Ştefan Voitec şi al prietenului său, Lothar Rădăceanu. Fie că au acceptat trocul politic dintr-o credinţă sinceră că oferă României cea mai bună variantă politică, fie că au fost şantajaţi ori, pur şi simplu, slabi ca să refuze, cei doi l-au eliminat pe liderul Titel Petrescu de la conducerea partidului, pentru a face, din formaţiunea politică, un cadou pentru comunişti. Cadoul care trebuie. Avocatul Adrian Dimitriu, fruntaş PSD, povesteşte în memoriile sale că, în urma scindării din interiorul partidului, Ştefan Voitec umbla la el „cu un pistol în buzunar, pretinzând că se va sinucide dacă i se va întâmpla ceva“.

UN OMAGIU „NEPRECUPETIT“
Deşi, poate uşor mitizată, legenda descrie perfect stadiul confictului de la vârful PSD, după desprinderea facţiunii procomuniste din 10 martie 1946. Punctul culminant al compromisului: primul Congres PMR dintre 21 şi 23 februarie 1948. În cuvântul de deschidere, Şefan Voitec aduce un frumos „omagiu neprecupeţit generalissimului Stalin, cel mai iubit fiu al poporului sovietic“. Social-democraţia intră în moarte clinică, dar Ştefan Voitec începe o confortabilă carieră politică dispusă compromisului şi abandonării oricăror principii.

Moare la 4 decembrie 1984, la vârsta de 84 de ani. O zi mai târziu, publicaţia americană „The New York Times“ găseşte loc, în pagini, pentru un scurt ferpar. Necrologul încă poate fi găsit online. Fapt divers: pe site-ul primăriei Corabia, la rubrica „personalităţi cu care ne mândrim“, există o biografie sintetică a fostului social-democrat-comunist-monarhic, iar pe pagina de web a Facultăţii de Medicină din Craiova, Voitec este menţionat printre susţinătorii instituţiei. Oltenii nu-şi uită părinţii.