Sorin Alexandrescu despre "Posteritatea absurdului", cea mai recentă carte a lui Octavian Saiu

Sorin Alexandrescu despre

Tânărul critic de teatru Octavian Saiu, în vârstă de 35 de ani, este  vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română, fiind şi profesor, cercetător, doctor în studii teatrale şi în literatură comparată                                                                                              FOTO: FITS

În recenta sa carte, "Posteritatea absurdului" (Paideia, 2012), autorul Octavian Saiu, menţionează   că teatrul lui Beckett este „un teatru al absurdului ontologic, nemângâiat de razele nici unei divinităţi”.

Prin absurd înţelegem, în general, ceva iraţional (ilogic), sau nerezonabil, ori ridicol (foolish, zic englezii). Am putea spune că „mângâierea divină” este  doar unul din modurile în care raţionalitatea ne poate linişti; absurdă este însă absenţa oricărei formă de raţionalitate. Mai departe,dacă absurdul se generalizează, întrebarea este cum îl primim noi, oamenii,  individual, sau ca societate. 

Pe urmele lui  Martin Esslin (The Theatre of the Absurd , 1961), şi pentru a-l omagia, Octavian Saiu acordă multă atenţie celor două reacţii  la constatarea „absurdului ontologic”,  anume existenţalismul şi teatrul absurd, ca şi diferenţelor dintre ele. Acestea privesc perioada de vârf a fiecărui curent în Occident, mai ales în Franţa  - primul este activ mai ales în anii treizeci şi patruzeci[1], teatrul absurd începe în anii cincizeci - dar şi ideile lor şi modul de-a scrie. Existenţialiştii cultivă un umanism laic, chiar ateu, filozofic influenţat de Heidegger, şi politic de marxism, ori de anticolonialism.

Pentru Camus , Sisif este un persoanaj caracteristic: „Cine este omul absurd? Acela care, fără a nega eternitatea, nu face nimic pentru ea. Nu pentru că nu ar cunoaşte nostalgia; dar îi preferă propriul curaj şi propria judecată”. Coborând din nou de pe stânca pe care tocmai urcase o piatră uriaşă – inutil, căci ea se rostogoleşte imediat înapoi, cum îl pedepsiseră zeii -  Sisif contemplă lumea şi ascultă „miile de voci uimite ale pămîntului ...Acest univers rămas fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. ... Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”[2].

Acelaşi stoicism caracterizează şi pe ceilalţi existenţialişti – la Malraux adesea la modul eroic - în ciuda conştiinţei că moartea este inevitabilă  (omul este un Sein zum Tode, spusese Heidegger ) şi că lumea, orice am face, rămâne absurdă. 

În schimb, Beckett şi Ionesco sunt apolitici[3], se îndoiesc fundamental de orice valori şi văd omul ca iremediabil degradat. Constatarea absurdului lumii nu mai duce însă la rezistenţă ci la o prezentare neutră: el este oricum iremediabil. Totuşi Saiu distinge aici, cu fineţe, o nuanţă: „Teatrul lor este neangajat, dar nu străin de istorie” (p.149), ceea ce îi diferenţiază decisiv de Brecht. Polemica lui Saiu cu Marie-Claude Hubert şi, mai ales, Emmanuel Jacquart, este îndreptăţită. Aceştia rezervă termenul de absurd existenţialiştilor şi acordă lui Beckett şi Ionesco apelativul Théâtre de dérision (Jacquart publică o carte cu acest titlu în 1974 şi 1988).

 

 

Termenul se potriveşte şi nu prea personajelor lor.  Să înţelegem că teatrul ia aceste personaje în râs, sau că ele sunt în sine rizibile? Aparţine această dérision autorilor, ori fiinţei umane, degenerate? Cu puţine excepţii, de exemplu în Le roi se meurt, de Ionesco, acest teatru nu exprimă compătimire: ea ar şi fi incompatibilă, cred, cu un Vladimir, sau cu un Estragon, personajele din Aşteptându-l pe Godot. În general, eşecul omenescului nu mai este demonstrat, ca la vechii existenţialişti, ci doar prezentat (p.191).

Primii erau consecvenţi, respectându-şi personajele  chiar când pierdeau pariul, pentru că-l pierdeau luptând. „Absurdiştii” sunt şi ei consecvenţi, dar pentru că râd, lipsiţi de respect, de nişte fantoşe. Nu este însă vorba aici de sarcasm, ca la Swift, aş adăuga eu, ci de un umor gen Pirandello. Inconsistenţa personajelor nu suscită de-aceea luare în derâdere, ci un surâs trist: expresia, tipică, a feţei lui Ionesco la bătrâneţe.

Mai departe,importantă este observaţia lui Saiu că nu întrebarea existenţială – sensul actului de-a fi în lume – este definitorie pentru teatrul absurdului, cum fusese pentru existenţialişti, ci faptul că ea este pusă în alt moment istoric – criza postbelică – şi în cadrul unei evidente familiarităţi cu arta avangardei (p.135-136). Scriitura este mai importantă decât ideologia, cu alte cuvinte.

Dispar acum personajele individualizate, logica comunicării, coerenţa povestirii, şi rămân doar frânturi de discurs nelegate între ele: primează estetica fragmentului, nu construcţia întregului. Ionesco şi Beckett sunt de-aceea mai curând primii mari postmoderni (p.75), sau ultimii mari moderni (p.81), nu nişte moderni clasici precum Malraux sau Camus (adaug eu). Contextul explicativ al lui Saiu este astfel mai larg decât cel strict estetic, citat de el din cartea lui Hubert, şi este astfel exprimat : „întâietatea corpului asupra limbajului, a spaţiului asupra timpului, a imaginarului asupra simbolicului” (p.136)[4].

Plecând de la aceste distincţii, ar fi interesant de văzut în ce fel a fost utilizată categori a absurdului în teatrul românesc şi, mai ales în spectacolele montate de regizori români: ceea ce nu pot face aici, dar am încercat în altă parte[5]

(Rizibil sau trist?, articol semnat de Sorin Alexandrescu, în Revista Teatrul azi, Numarul 1-2/2013)



[1] Pentru existenţialism, să precizăm că Malraux, născut în 1901, publică La condition humaine în 1933, Camus, (născut în 1913), Le mythe de Sisyphe în 1942 şi L’homme révolté, în 1951, Iar Sartre (1905), Lexistentialisme est un humanisme în 1946,  iar Huis clos (teatru), în 1944. Dimpotrivă, în ce priveşte teatrul absurd, Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, intră în premieră în 1950, Scaunele în 1952, iar Aşteptându-l pe Godot în 1953. Am putea chiar spune că epoca teatrului absurd se încheie odată cu primirea premiului Nobel de către Beckett (1969) şi cu intrarea lui Ionesco la Academia franceză (1970).

[2] Albert Camus, Mitul lui Sisif, Bucureşti, RAO, 2011, traducere de Irina Mavrodin, p.167 şi 216.

[3] Cazul lui Genet este diferit, omul şi opera fiind greu de clasat, mai ales pentru că a fost „adoptat” şi de Sartre şi de generaţia următoare de scriitori.   

[4] Adaug în notă, spre a nu încărca prea mult aceste observaţii, un important citat al lui Saiu din cartea lui William Demastes, Theatre of Chaos: Beyond Absurdism, into Orderly Disorder, Cambridge University Press, 1998, p.55: „Dacă teatrul existenţialist al lui Sartre şi Camus prezintă o viziune ilogică şi anti-raţională uzând de metode esenţial raţionale de construcţie şi prezentare, teatrul absurdului al lui Genet, Ionesco, Beckett, reflectă o viziune contra-raţională uzând de o formă non-raţională” (O.Saiu, op.cit., p.176-177).  

[5] Vezi articolul „Despre un anume sentiment al absurdului”, din revista Teatrul azi,  nr. 1-2/ 2013, p.162-170. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările