Reflecţii pe marginea unui dosar de Securitate

În vara anului 1973, sosea în România o tânără absolventă a Universităţii americane „Stanford“. Se numeşte Katherine Verdery, are origini franceze şi a decis să facă un doctorat în Antropologie. Pe teme româneşti, desigur. Beneficia pentru aceasta de o bursă IREX.

Pare-se că, la începutul anilor 70, nu toţi oamenii din România, chiar şi dintre aceia cu un nivel de educaţie peste medie, ştiau chiar foarte bine ce înseamnă antropologia, aşa că multora le era mai la îndemână să creadă şi să spună că domnişoara Verdery se ocupa cu folclorul ori cu etnologia.

Sosirea lui Katherine Verdery şi ceea ce a urmat după aceea nu puteau lăsa indiferentă Securitatea. „Securitatea cea bună“, patrioată, pură, românească, sănătoasă de după 1964,epurată de brute, de alogeni, de maghiari şi de evrei, care aduseseră doar daune de imagine instituţiei căreia îi revenea misiunea de a veghea ca România să fie ferită de acţiunile ostile ale străinătăţii. Lui Katherine Verdery i s-a întocmit repede ceea ce se cheamă un DUI, adică un Dosar de urmărire informativă. Se bănuia că poate fi agentă CIA, iar bănuielile au fost întărite de un incident dezagreabil petrecut în judeţul Hunedoara, în vecinătatea unei unităţi militare. Unde ajunsese din întâmplare pe motoreta Mobra, cumpărată pe valută dintr-un magazin bucureştean. Câtăva vreme mai încolo, cuiva din ierarhia Securităţii i-a trecut prin minte că numele bănuitei agente a spionajului american are inflexiuni maghiare. Aşa că supravegherea a fost intensificată. Katherine Verdery a desfăşurat în România între iulie 1973 şi octombrie 1988 patruzeci de săptămâni de cercetare. S-a stabilit la Vlaicu (Aurel Vlaicu), o comună din judeţul Hunedoară, ai cărei locuitori, în marea lor majoritate, îşi căutau de lucru la Uzinele din Cugir, acolo unde funcţiona o fabrică de armament. Ca unul care sunt născut în localitate, pot spune că oamenii din Cugir îi spuneau fabricii sau secţiei respective „Special“. Ajungea să auzi că cineva lucrează la „Special“ şi, gata, intervenea tăcerea. Nici o întrebare suplimentară nu mai are îngăduită, iar, dacă o puneai, riscai să devii suspect şi urmărit pe viaţă.

Între 1973 şi 1988 despre Katherine Verdery oamenii Securităţii, angajaţii şi informatorii, cei din Vlaicu, din Deva, din Cluj,din Bucureşti au scris 2781 de pagini. Arhivate în 11 volume, ajunse la un moment dat în custodia CNSAS. „Obiectivul“ a fost legendat în mai multe feluri. I s-a spus Folclorista, Vera, Vanessa, Viky, Valy, Kora, Kitty. Au proliferat şi pseudonimele „obiectivului“, dar şi cele ale informatorilor. Ca şi numărul acestora. În 2007, Katherine Verdery a depus o cerere la CNSAS spre a-şi putea consulta dosarul. A intrat în posesia lui în primăvara anului următor. Atunci când a început să îl citească a fost încercată de o acută senzaţie de rău. Dar şi de stranietate. Parcă ar fi avut de-a face cu un dublu. A realizat că are ceea ce se cheamă un Doppelgänger. Viaţa ei povestită de Securitate i se părea cum nu se poate mai stranie. A suferit o criză identitară. Despre ceva asemănător au vorbit Dorin Tudoran în Eu, fiul lor şi Gabriel Liiceanu în Dragul meu turnător. Katherine Verdery a simţit nevoia clarificărilor. Voia să-şi lămurească în primul rând sieşi cine era cea adevărată. Aşa s-a născut cartea Viaţa mea ca spioană, apărută mai întâi în limba engleză şi, la scurtă vreme după aceea în traducerea românească semnată de Anca Irina Ionescu în colecţia Fapte, Idei, Documente a editurii bucureştene Vremea.

Cartea este alcătuită din două părţi. În prima, Katherine Verdery face ceea ce s-ar putea numi o cercetare comparativă. Îşi analizează propriile amintiri, propriile reprezentări despre sine cu ceea ce a rezultat după punerea în ordine a documentelor găsite în dosare. În marea de note informative date de turnători mai mult sau mai puţin riguroşi, tandri, inventivi, zeloşi, mai dornici sau nu de afirmare. Cum-necum, acest puzzle despre Folcloristă sau despre Vera, pus în ordine de ea însăşi, depăşeşte nivelul biograficului, al contingentului. Încet-încet se reconstituie sub ochii noştri imaginea României celei de-a două părţi a anilor 70 (ceva mai suportabili) şi cea a anilor 80. „Deceniul satanic“, cum îl numea în Jurnalul său profesorul Mircea Zaciu.

După părerea mea, mult mai interesantă şi, fără doar şi poate, mai palpitantă , mai „trăsnită“ chiar (iertat să îmi fie cuvântul complet neacademic), este cea de-a doua parte a cărţii. Se cheamă În interiorul mecanismelor de supraveghere şi are capitole cu titluri precum Revelaţii, Reflecţii. Katherine Verdery a pornit pe urma informatorilor identificaţi fie de CNSAS, fie de ea însăşi, dar şi pe cea a ofiţerilor. A vrut să îi reîntâlnească pe cunoscuţii, pe falşii prieteni de odinioară, să afle de ce au semnat pactul cu Securitatea, de ce au scris ceea ce au scris despre ea, cum îşi evaluează fapta. Nu s-a aşteptat la regrete, nu a nutrit gânduri revanşarde. Nu a ameninţat pe nimeni. Katherine Verdery a vrut să îi cunoască şi pe cei care le coordonau şi evaluau acestor informatori munca. Pe oamenii fostei Securităţii, unii dintre ei recuperaţi de SRI ori care şi-au găsit rosturi şi nu de ici-colea în România post-revoluţionară. Katherine Verdery a făcut astfel o nouă cercetare antropologică, şi-a comparat impresiile cu cele ale apropiaţilor. Deconcertant e să afli că mulţi dintre conaţionalii noştri cred, de pildă, că „astea au fost vremurile“, dar şi în povestea cu faţa bună, de după 1964, a Securităţii.

Katherine Verdery - VIAŢA MEA CA SPIOANĂ; Colecţia Fapte,idei, documente; Editura Vremea, Bucureşti, 2018