O iubire şi trăirea ei, împlinirea ori (mai des) eşecul în dragoste sunt experienţe umane fundamentale, pe care romancierul se simte chemat şi chiar obligat să le adâncească. Tolstoi se îndrăgostise de eroina lui, Anna Karenina, şi n-ar mai fi vrut să ducă romanul spre un final tragic. Însă prozatorul realist, cu obiectivarea lui epică, a triumfat asupra autorului căzut în sentimentalism; astfel că n-avem, în romanul tolstoian, un happy-end ridicol, ci un final, „legic“, organic, de capodoperă.

Suferinţă şi dramatism

Iubirea este deci strâns asociată şi cu suferinţele, şi cu dramatismul, tot mai evident, al unei poveşti de dragoste împotriva căreia pare că mai toată lumea se ridică. Bucuria erotică e un fel de infracţiune pe care mediul şi societatea o sancţionează; de aceea, îndrăgostiţii se ascund, îşi maschează sentimentele, fug, evadează, încercând să lase în urmă oameni şi instituţii care vor să-i despartă. Finalul din „Un veac de singurătate“ arată doi amanţi care se iubesc nebuneşte şi eroticeşte, lăsând scrisorile soţului femeii nedeschise, să-şi conţină în plicuri „răutatea“. Lumea e foarte pasionată de poveşti de dragoste, pe care noi abia aşteptăm să le citim în romane; dar o dragoste văzută de aproape ne irită. Devenim, destul de repede, nişte cetăţeni indignaţi, cerând sancţionarea vinovaţilor de un sentiment şi oprobriul public pentru ei. Este absolut incalificabil şi inacceptabil ca, sub ochii noştri, doi oameni să se iubească. Pentru asta, ei trebuie să plătească.

Prozatorul bun defineşte, astfel, nu numai dragostea prin complexul de prejudecăţi, inhibări şi reprimări al unei societăţi - ci şi, invers, configuraţia unei societăţi, a unei epoci, a unui timp istoric prin modul în care ele resping iubirea. Când societăţile sunt foarte permisive şi când o dragoste nu mai indignează pe nimeni, prozatorul o împinge către extremă şi „cade“ în aşa-zisa pornografie, „infracţiune“ de care au fost acuzaţi şi D.H. Lawrence, şi Henry Miller. Ideea că în literatură trebuie să citim altceva decât se întâmplă în viaţă şi că, atunci când un bărbat şi o femeie fac amor, autorul este obligat să „stingă lumina“, pentru a nu răni pudoarea cititorului - a fost întoarsă pe dos de cei doi mari prozatori. Nu numai că ei nu sting lumina, dar o lasă aprinsă pe tot parcursul romanelor, Miller neexluzând sfera perversiunilor din „capitolul”“unei relaţii amoroase.

Gelozie monstruoasă, la Camil Petrescu

Dragostea defineşte nu numai un cuplu care o trăieşte şi nu doar societatea ce pare deranjată de ceea ce se-ntâmplă, ci şi viaţa unui om, fie acesta bărbat sau femeie. O viaţă fără o dragoste este o viaţă ratată; şi chiar dacă iubirea ta nu e împărtăşită, pare mai puţin oribil să iubeşti fără să fii iubit decât să nu cunoşti dragostea. Dacă, într-o viaţă de om, n-ai iubit pe nimeni, care este sensul existenţei? Protagonistul din „Cel mai iubit dintre pământeni“ iubeşte mai multe femei, în agitata lui viaţă, şi pe fiecare dintre ele altfel. Iubirea se aprinde, se „desfăşoară“, apoi se stinge, farmecul femeii iniţial iubite pierzându-se pentru bărbatul care suferă pentru asta, dar nu excesiv. La antipod, gelozia masculină poate crea adevăraţi monştri feminini: la Camil Petrescu, unde femeia e văzută prin ochii unui soţ gelos, soţia apare ca o stricată, fiind osândită nu de societate, ci tocmai de bărbatul care se crede înşelat.

O viaţă fără o dragoste este o viaţă ratată; şi chiar dacă iubirea ta nu e împărtăşită, pare mai puţin oribil să iubeşti fără să fii iubit decât să nu cunoşti dragostea. 

Dragoste copleşitoare, la Dostoievski

În sfârşit, ca un triumf extatic al iubirii asupra tuturor convenţiilor, constrângerilor, legilor, la Dostoievski doi bărbaţi stau lângă trupul femeii iubite de amândoi şi omorâtă de unul dintre ei. Iată, în traducerea lui Nicolae Gane, una dintre cele mai stranii şi mai copleşitoare dovezi ale iubirii oferite de literatură: „Când, în cele din urmă, Rogojin se potoli (şi se potoli tot aşa de brusc), Mîşkin se aplecă cu blândeţe asupra lui, se aşeză alături şi, respirând greu, cu inima bătând tare, gata parcă să-i spargă coşul pieptului, se apucă să-l examineze cu un fel de curiozitate pe prietenul său. Rogojin nu-şi întorcea capul spre el, ca şi cum ar fi uitat cu desăvârşire de prezenţa lui. Prinţul îl privea ţintă şi aştepta; timpul trecea; se lumina de ziuă. Câteodată întretăind liniştea, Rogojin bolborosea cu glas tare cuvinte răzleţe şi fără şir; din când în când ţipetele lui stridente erau urmate de hohote de râs. Atunci prinţul întindea spre el mâna-i tremurătoare, îi atingea încet capul, îi dezmierda părul şi obrajii... era tot ce putea face! Din nou începuse să tremure din tot trupul, şi iarăşi parcă i se tăiară picioarele. O senzaţie cu totul nouă, o senzaţie de nesfârşită durere, îi străbătu inima, între timp, se făcuse ziuă. Doborât de oboseală şi de deznădejde, prinţul îşi lăsă capul pe pernă, lipindu-şi faţa de chipul palid şi nemişcat al lui Rogojin; lacrimi îi curgeau prelingându-se pe obrazul lui Rogojin; dar poate că nici nu-şi mai simţea propriile lacrimi, nemaiavând conştiinţa lucrurilor…“.Dacă o mare iubire poate multe, marea literatură poate orice.