Paul Morand, despre Bucureştiul anului 1935: "Moşii erau o mare chermeză, un mare târg de ţară, un bâlci rural, cu mirosuri"

Paul Morand, despre Bucureştiul anului 1935:

Paul Morand (1888-1976)

Miercuri, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu la lansarea celebrei cărţii despre Bucureştiul interbelic a diplomatului şi scriitorului francez Paul Morand. Vor vorbi despre Bucureştiul anilor '30 aşa cum l-a văzut Paul Morand, Dan C. Mihăilescu, Andreea Răsuceanu, Sandra Ecobescu şi Teodor Baconschi.

Paul Morand a publicat în Bucureşti în 1935, la editura pariziană Plon, într-o epocă în care reputaţia sa de om de lume şi de scriitor era bine stabilită. Diplomat de carieră, se bucura de privilegiul de a călători şi de a avea acces în cercurile înaltei societăţi. În 1929 publicase şi un volum despre New York, iar Bucureştiul l-a descoperit graţie legăturilor sale personale şi, de bună seamă, graţie simpatiei pe care, ca francez, o avea asigurată printre români.
Editura Plon a retipărit Bucarest în 1990, după Revoluţia Română. Paul Morand fusese de altfel primit în 1968 în Academia Franceză, ca o recunoaştere a valorii sale de scriitor.

La 80 de ani de la întâia apariţie, Humanitas oferă Bucureşti într-o traducere pe măsură, semnată de Emanoil Marcu, şi cu imagini de epocă ce urmăresc meandrele scrisului lui Paul Morand.

„Chiar dacă Bucureştiul nu e România, cum repetă românii care caută şi găsesc în viaţa rustică şi arta ţărănească izvorul unic al geniului moldo-valah, oraşul e totuşi un minunat amestec de neamuri, chipuri, moravuri şi aventuri. Jobene şi căciuli scite de caracul, maşini americane şi căruţe ostrogote defilează aici cu voioşie.“

„Morand e unul din rarii scriitori nesomnambuli sau nehipnotizaţi de acest secol care a cunoscut totuşi destui adormiţi şi halucinaţi... Uneori, el pare să scrie un pic la nimereală, e un suprarealist sec. Totul la el e mişcare, racursiu, este un înfipt surprinzător şi sigur pe el... La Morand frapeazã extrema economie de mijloace, bruscheţea ritmului, corespunzând perfect epocii de după Primul Război Mondial... Pentru mine este, evident, cel mai bun scriitor după Proust şi Céline." (Philippe Sollers)

 

Cartea care ne-a aşezat pe harta destinaţiilor turistice. 80 de ani de la apariţie

Până la Paul Morand, scrierile despre Bucureşti erau mai degrabă simple dări de seamă, importante pentru cercetători români, dar lipsite de ecou în rândul publicului din alte ţări. Odată cu el însă, capitala României, cu umbrele ei istorice şi cu prezentul ei pitoresc, cu contrastele ei şi cu farmecul ei nespus, intră în atenţia unui autor capabil s-o facă cunoscută lumii întregi. Şi asta pentru că impenitentul călător care a fost Paul Morand, autor a nenumărate cărţi de călătorie în locuri exotice de pe întreg globul, e mai presus de orice un mare scriitor, care ştie să privească şi mai ales să înţeleagă, să coboare de la vasta panoramă la amănuntul plin de viaţă. Ca atare, observaţiile sale despre frumuseţea şi deopotrivă despre „urâtul“ locului sunt atât de acute, încât chiar şi astăzi cititorul are sentimentul că-l însoţeşte în călătoria sa prin timpul şi spaţiul Bucureştilor. O prospeţime care nu e străină, desigur, de minunata limbă în care Paul Morand îşi exprimă elogiile sau decepţiile, exclamaţiile admirative sau ironice.

 

Un triunghi amoros cu Marcel Proust

Paul Morand (1888-1976) scriitor si diplomat francez, a fost căsătorit cu Elena Suţu. A fost ministru de legaţie 1943/44 în România. A scris o carte mereu citată despre Bucureşti. ( ”Bucarest”1935, ed. Plon, Paris.), spune Stelian Tănase pe blogul său.

"Ne ocupăm aici numai de povestea sentimentală şi ingredientele ei politico-biografice. Elena Suţu şi Paul Morand s-au cunoscut la Paris în 1916. El era diplomat, ea o prinţesă româncă plină de strălucire în acel Paris belle epoque. Era o vedetă a saloanelor, a evenimentelor mondene etc. Deşi căsătorită, trăia separat de soţul ei prinţul Dimitrie Suţu, atasat militar la Paris( 1870-1943). Era  născută la Galaţi in 1879. Numele ei de fată era Hrissoveloni şi era jumătate grecoaică, jumătate româncă. Se trăgea dintr-o familie de bancheri, proprietarii unei bănci care ii purta numele. Se căsătorise în 1903. In 1904 cuplul are un copil, Maria Georgeta Suţu care va muri tînără în 1932paul morand 7 ( ca soţie a prinţului Eric de Broglie)

Elena Suţu era o femeie foarte la modă. Trebuie să fi fost interesantă devreme ce era prietena şi confidenta lui Marcel Proust care ii trimitea nenumărate scrisori. Proust, care nu îşi părăsea domiciliul din cauza astmului deproust care suferea a declarat că e singura persoană care îl face să iasă din casă. O vizita la hotelul Ritz, cel mai luxos din Paris, unde locuia. Elena Suţu făcea parte din grupul aristocraţilor români care trăiau la Paris – fraţii Bibescu, Martha proustBibescu vara lor, Anne de Noilles, Elena Văcărescu, Matyla Ghika, etc,. Ţine un salon după moda timpului, unde se strînge elita intelectuală şi aristocraţi din toată Europa. E susţinută în luxoasa ei viaţă pariziană de marea avere a familiei.

Prin Proust il cunoaşte pe Paul Morand. Triunghiul lor amoros este şi azi obiect de controversă. Natura legăturii dintre cei trei rămîne ambiguă, greu de descifrat. În 1922 Proust moare, iar în 1924 Elena Suţu divorţează şi se căsătoreşte în 1927 cu Paul Morand, devenit intre timp scriitor de succes şi diplomat cu o bună carieră. In anii 20/30 funcţionează la Londra, in Spania etc. şi mereu îmbină diplomaţia cu literatura. Cărţile sale se traduc mai peste tot. Şi personajul lui este de asemenea interesant. E fiul unui inginer, provine aşadar din burghezie. Absolvă Science paul morandPolitique si apoi face un la Oxford. Intră la ministerul Afacerilor Externe francez, Quay d’Orsay", scrie Stelian Tănase pe blogul său.

FRAGMENT

Paul Morand
Bucureşti

"Vara începe cu o lovitură de gong: târgul Moşilor sau al străbunilor, cu origini ce coboară în vremea lui Matei Basarab; ultim ecou al meselor pe care anticii le ofereau sufletelor trecute în lumea de dincolo, sărbătoarea de Moşi voia să fie un praznic pentru nevoiaşi, întru pomenirea străbunilor; praznicul s-a transformat rapid în târg.

Până acum câţiva ani, Moşii erau o mare chermeză, un mare târg de ţară, un bâlci rural cu mirosuri şi zgomote care urcau dintr-un nor de colb; care cu boi treceau pe lângă trăsuri elegante, pline cu copii, ziua, iar seara cu familii tinere. Trăsurile celor bogaţi şi atelajele ţăranilor stârneau vârtejuri albe de praf.

Nimeni n-ar fi coborât din vehicul, cum nu cobori de pe corabie în plină mare; caii înaintau la pas printre tarabe, iar vânzătorii, cu marfa expusă pe spate, umeri şi braţe, îşi lăudau produsele într-un vacarm de strigăte. Mirosul dulceag al grămezilor de turtă dulce vândute de lipoveni, pescarii bărboşi de la Dunăre, mirosul de grăsime arsă al cârnaţilor, frecarea uşoară a oalelor legate în jurul pieptului, sunetul cleştilor loviţi de grătare ca să atragă clienţii, muzicile de bâlci, milogeala fonfăită a ţiganilor ce mătură ţărâna cu maci de hârtie, răcnetele răguşite ale ursarului şi mormăitul „artistului“ său îmblănit, mugetul boilor osteniţi, blagoslovirile cotcodăcite de ghicitoarele care primeau un bănuţ şi văicărelile celor nebăgate în seamă, toate formau un spectacol plin de naturaleţe, spontaneitate şi prospeţime, ca un desen neretuşat şi inspirat.

 

Moşii de azi nu mai sunt decât un Luna Park cu prundiş pe alei şi poartă de intrare din beton; totul iese ca din pământ la începutul lunii mai în târgul de vite din Obor, unde mulţimea venea pe vremuri să-l vadă pe gâde făcându-şi sângeroasa meserie, în buricul mahalalei Colentina.

Dacă am traduce mahala prin suburbie sau periferie, am induce în eroare; Bucureştiul nu e, ca Londra, Viena sau Paris, o metropolă înconjurată de un brâu de orăşele mici; am spune mai curând că e un fenomen fizic descrescător, o culoare intensă care se degradează până la alb, un val care descreşte şi dispare. Înaintând spre periferie, casele dese şi înalte din centru lasă locul unora din ce în ce mai rare şi mai joase, până ajung nişte cocioabe şi sfârşesc în pământ cu bordeiele ţigăneşti. Oraşul european dispare şi începe Asia. Strada devine uliţă, colbul se cerne peste case; fără tranziţie, orizontul se deschide spre infinit, spre Persia, deşertul Gobi, Tibet. Iarna, pe un ger de crapă pietrele, pe-un viscol tăios şi pieziş, lângă gheţuşuri, în mahalale îngheţate, dar şi în serile de vară când câmpia se pierde într-o pâclă rozie, spectacolul e fără egal. De câte ori nu m-am oprit în mijlocul acestor drumuri largi întrebându-mă: „Oare de ce e frumos? Cum să redai această poezie tristă?“ Doar pictorii m-ar putea înţelege… nu e culoarea crudă, ţipătoare, de la Estaque ori Posillipo: aici nu sunt decât semitonuri, griuri sidefate, nuanţe de ocru, de vineţiu, roşuri întunecate, câteva note brun-roşcate ca ale vechilor linţolii mortuare; un sol de culoarea balegii; o iarbă ce pare deja mestecată; peste tot doar gâlme, granulaţii, dâmburi. Căruţele, căruţe admirabile cu patru roţi, din scânduri îmbinate în coadă de rândunică, înaintează cu viteza lentă a invaziilor, neschimbate din vremea marelui han al tătarilor.

Pe cerul fără nori, deschis, întins de la un capăt la altul al zării, un căruţaş ursuz, cu barbă albăstruie şi nas vulturesc, cu o căciulă pătrată din blană albă de oaie, sau ţuguiată, din caracul negru, îşi mână din picioare cei trei cai înhămaţi ca la troică. Căruţele înaintează compact, în toate sensurile, iar maşinile claxonează strecurându-se printre ele. Căruţaşii nu ştiu de dreapta şi de stânga… La răspântii sunt hanuri unde se opresc să dea de mâncare unor cai bătrâni care-şi arată dinţii lungi, galbeni ca nişte clape de spinetă; formează grupuri nomade, impozante, cu siluete negre ce se detaşează în lumina crudă, stând pe mormane de zăpadă ori pe baloţi de paie, lângă nişte butoaie imense, prea mari ca să încapă în han, şi de aceea lăsate afară, la uşă, acoperite cu ţoluri ude, ca să nu dea vinul în fiert. Hanul e păzit de un curcan solitar şi de un corb bătrân din împrejurimi, cocoţat filozofic pe frânghia de bătut scoarţele.

Dughenele din mahala nu au secrete; toată marfa e scoasă afară, sub o streaşină de lemn, atârnată de bucăţi de sfoară sau sârmă: cazane din aramă roz, paporniţe din papură, cârnaţi, cămăşi, ardei iuţi uscaţi, cojoace din blană de oaie, şei şi hamuri, funii, câlţi, fuioare de cânepă… Îngrădituri grosolane din stuf adăpostesc de vânt o bancă rustică, păstrând încă forma copacului din care-a fost cioplită. La fel ca în Franţa de pe vremuri, satul românesc are un singur meseriaş: potcovarul. Ţăranul îşi face singur, acasă, tot ce-i trebuie: ţese o pânză grosolană, modelează străchini şi oale, îşi croieşte haine pe care le împodobeşte cu cusături ce reproduc motive străvechi, vânează lupi sau vulpi, iar din blana lor îşi face cojoc. Toate materialele folosite de el sunt simple: lemn, corn, stuf, nuiele de răchită; produsele de fabrică abia dacă pătrund în cartierele mărginaşe ale oraşelor.
 

Câini-hiene caută hoituri din poartă în poartă; caii cu hamuri de frânghie, cel mai adesea chiori – ţăranul român îşi tratează animalele cu cruzime –, cu o şuviţă lungă de coamă pe frunte, neîngrijiţi, nespălaţi, murdari ca nişte popi, au căpătat culoarea vechilor anterie. Pe măsură ce te apropii de drumurile pavate, casele – dacă pot fi numite case colibele din paiantă, din lut amestecat cu paie, muruite cu mâna sau, cum se spune aici, „lipite“ – se împodobesc cu firme ca în Evul Mediu cu ilustraţii primitive şi jocuri de cuvinte; se numesc, emfatic: La visul lui Anastasie, La tribunul poporului, La vulturul de mare, ori dau de ştire că Aici e Alexandru de la abator. Cele mai inspirate sunt însă firmele de cârciumi; una care vinde nişte pârjoale foarte condimentate se intitulează La pârjoala înfuriată. Un cârciumar chior şi-a botezat localul La trei ochi sub plapumă, iar drept ilustraţie, un tablou îl arată în pat cu nevasta. La Pompa-Dur e firma unei frizerii. O cârciumă se cheamă La Regina nopţii; iar alta La Leul şi Cârnatul". (Copyright Editura Humanitas, traducere din limba franceză de Emanoil Marcu.)

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările