Însă cartea de acum, care este o culegere de documente ce acoperă intervalul dintre anii 1962-1976 (ediţia a fost îngrijită de Fabian Anton) este, cred, una dintre primele şi extrem de importantele întreprinderi al cărei scop este documentarea cu minuţie şi aproape integral a etapelor „colaborării” dintre o călugăriţă, devenită, la un moment dat, stareţa Mânăstirii Văratec, stavrofora Nazaria Niţă, legendată „Vasilica”, şi Departamentul Securităţii Statului. Indiferent de numele pe care l-a purtat de-a lungul timpului respectiva instituţie, braţul înarmat al PCR, instrument de represiune, terorizare psihică şi intimidare a românilor.

Volumul reuneşte nu doar notele informative trimise, prin intermediul ofiţerilor de legătură, direct însărcinaţi cu menţinerea relaţiei dintre poliţia secretă şi „agenta Vasilica”, ci şi multe alte documente care probează stilul de lucru al Securităţii. Fireşte, sunt interesante notele informative ale stavroforei Nazaria Niţă. Ele sunt deopotrivă revoltătoare fiindcă e evident că informatoarea a avut mereu grijă să îşi costumeze delaţiunile în hainele evlaviei, fricii faţă de Dumnezeu, patriotismului, datoriei faţă noua viaţă din România pe care agenta o elogia cu fiecare ocazie. A încercat să se scuze faţă de Dumnezeu pentru serviciile puse în slujba lui Satan. Poate cu speranţa că astfel îşi va linişti conştiinţa.

Mai interesante mi se par însă documentele emise de “ierarhii” cu stele pe umăr.  De la un anume „Victor”, căpitanul Toma Polack, un locotenent major Ganea şi alţii care au avut misiunea de a primi ceea ce le-a pus la dispoziţie „Vasilica” la vârfurile instituţiei care au aprobat, supervizat, controlat, instruit activitatea agentei. În carte apar numele unor inşi precum Nicolae Doicaru, secretar de Stat în M.A.I., sau chiar cel al lui Alexandru Drăghici care a dat aprobarea finală atunci când s-a decis trimiterea în Israel a Vasilicăi. Loc în care Vasilica l-a întâlnit şi pe André Scrima despre a cărui activitate peste hotare a dat informaţii detaliate. Intrăm astfel în miezul unui complex aparat birocratic perfect ierarhizat, vedem cum se luau deciziile, de câte semnături şi aprobări era nevoie (din păcate, lipsesc documentele emise în momentul declanşării operaţiunii de recrutare a Nazariei Niţă), aparat în care controlul dar şi neîncrederea erau lege.

Nimeni, nici un agent, nici un informator nu era socotit definitiv sigur, activitatea dar şi persoana lui erau supuse unor evaluări periodice, respectivul/respectiva era spionat şi raportat de „colegii lui de breaslă”, supus unor observaţii critice. Şefii de la felurite nivele ierarhice semnalau mereu lipsuri, ezitări, defecte (prea marea dependenţă de membrii familiei a informatoarei „Vasilica” era, de pildă, unul dintre ele) dădeau ordine şi sfaturi pentru „îmbunătăţirea muncii”. Sigur, agentul recrutat avea tot felul de beneficii (însăşi trimiterea în Israel în ciuda ismenelilor Nazariei Niţă era o astfel de recompensă), însă, odată angajamentul de colaborare semnat, respectivul devenea pe viaţă (sau, mă rog, până la încetarea colaborării) un fel de supraveghetor supravegheat. Iată, este reprodusă în carte o scrisoarea expediată de agenta Vasilica, odată ajunsă în Israel, maicii stareţe de la Văratec. Scrisoare despre care aflăm că a fost ‘’cartată la Bucureşti pe data de 24.09. 1965’’. 

Există în volum alte câteva astfel de documente personale. Semn limpede că misiunea de informator al Securităţii nu putea fi exercitată cu diletantism sau spirit de glumă. Despre independenţă şi libertate nici măcar nu putea fi vorba.

MĂNĂSTIREA VĂRATEC ÎN ARHIVELE SECURITĂŢII; AGENTA „VASILICA ÎNTRE DUMNEZEU ŞI SATAN. 1962-1976; Ediţie îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, Bucureşti, 2019