Pe vremea când era tânăr, proaspăt absolvent de liceu, Ion Moldovan şi-a dorit să devină actor. Habar nu am cât de înzestrat pentru o astfel de profesie era ori ar fi fost ziaristul, scriitorul, animatorul cultural de azi. Nu ştiu nici de câte ori a dat admitere la Teatru Ion Moldovan. Comisiile de admitere de atunci, în condiţiile de atunci, când în ţară erau doar două şcoli de teatru şi locuri foarte puţine, i-au pus la îndoială opţiunea şi, la un moment dat, l-au determinat să renunţe. La o eventuală profesiune, nu şi la o pasiune reală.

Ion Moldovan a făcut o cu totul altă facultate, şi-a croit în viaţă un cu totul alt rost, dar de teatru nu s-a despărţit niciodată. Deşi a mai avut de înfruntat un impediment. Acela de a locui într-un oraş nu foarte mare, cu important trecut cultural, cu semnificativ blazon istoric, cu şcoli celebre, nu şi cu un teatru profesionist. A învins handicapul. Nu s-a mulţumit să vadă doar spectacolele venite în turneu la Blaj ori la Alba Iulia, a pornit el însuşi prin ţară, pe bani proprii, în căutare de spectacole bune. A ajuns să fie cunoscut de actori, aceştia l-au acceptat şi adoptat, ba chiar l-au îndrăgit. Pe unii i-a convins să vină cu spectacole, în turneu, la Blaj. I-a intervievat, a reunit discuţiile cu ei în volume. Despre alţii a scris cărţi. Le-a tipărit, tot pe bani personali, cu eforturi, dar mai ales cu iubire, la editura Bunavestire din Blaj.

În urmă cu vreo cinci ani, Ion Moldovan mi-a telefonat, rugându-mă să scriu o prefaţă pentru o carte dedicată actriţei Adela Mărculescu. Am făcut-o din preţuire pentru protagonistă, din admiraţie pentru eforturile autorului. Dar şi pentru faptul că de Adela Mărculescu, de un spectacol de teatru tv, cel cu Suflete tari, după frumoasa, dar şi nedreptăţita piesă a lui Camil Petrescu, spectacol regizat de Miron Niculescu în care Adela Mărculescu o juca pe Ioana Boiu-Dorcani, mă leagă unele dintre primele mele amintiri teatrale. Acum vreo două-trei luni, am primit un alt telefon de la acelaşi Ion Moldovan, doritor să verifice corectitudinea adresei la care locuiesc spre a-mi trimite iarăşi o carte. O carte despre Adela Mărculescu. L-am îndreptat dacă e vorba, cumva, despre vreo reeditare. Nu, nici vorbă, m-a încredinţat interlocutorul meu. E vorba despre o carte nouă, o continuare, un supliment la prima, scrisă în colaborare cu Olga Mărculescu, sora binecunoscutei actriţe.

Substanţa de bază a acestei a două cărţi, intitulată Să crezi, să iubeşti, să dăruieşti.. Adela Mărculescu, apărută în 2013 la aceeaşi editură Bunavestire, e dată de un consistent interviu cu Adela Mărculescu. Interviu în care sunt recapitulate, evocate, comentate fapte de viaţă şi spectacole în care a jucat şi joacă Adela artista, mai cu seamă din 1990 încoace. Cartea poate fi citită, aşadar, şi ca povestea unei adaptări. Aceea a adaptării unei “actriţe de modă veche” (folosesc sintagma în sensul ei cel mai bun cu putinţă) la un alt mod de a face, de a juca teatru, de “ a vinde” spectacolul teatral. Căci, oricât de des şi nu chiar pe nedrept, spunem că, din punct de vedere instituţional, teatrul românesc finanţat de la buget, nu s-a prea schimbat, lucrurile nu sunt riguros aşa. Schimbări au fost, unele au fost bune, altele, dimpotrivă. Timpul a curs altfel din 1990 încoace, mai pe repede-nainte şi asta a însemnat şi un preţ. Decontat, nu chiar favorabil, în respectul faţă de munca actorului, în respectul faţă de colegi, în respectul faţă de spectatori, în respectul faţă de spectacol.

Despre bunele şi relele din cariera ei de după 1989, din viaţa Teatrului Naţional din Bucureşti căreia i-a rămas fidelă din 1964 până azi, dar şi din aceea a Teatrului Metropolis unde joacă în calitate de actriţă invitată vorbeşte mai cu seamă în noua carte Adela Mărculescu. Dar nu numai despre asta. Vrând-nevrând, adică fiindcă aşa a vrut intervievatorul, pentru că aşa a impus-o firul amintirilor, deoarece aşa a cerut-o logica internă a cărţii, Să crezi, să iubeşti, să dăruieşti…ne întoarce în trecutul de dinaintea lui 1990. Ocazie de a ne reîntâlni cu spectacole de referinţă, cu mari actori, cu maeştrii, cu colegi, cu prieteni preţuiţi de Adela Mărculescu. Unii dintre aceşti prieteni joacă acum pe alte scene, în  alte lumi. Alţii s-au retras şi, câteodată, fiindcă aşa sunt vremurile, parcă prea favorabile uitărilor nedrepte, numele lor nu mai spun mare lucru generaţiilor ceva mai tinere. Nu doar de spectatori. Din păcate. O a treia categorie e reprezentată de artişti ce încă sunt pe afişe şi pe scene. Citind cartea, avem ocazia de a-i reîntâlni.

Nu aş vrea însă deloc să se creadă că Să crezi, să iubeşti, să dăruieşti… Adela Mărculescu ar fi o carte eminamente nostalgică. Sau preponderent nostalgică. Nici vorbă. Nu putea să fie astfel, fie şi numai pentru motivul că, aşa după aflăm dintr-un adagio, în stagiunea în curs Adela Mărculescu joacă în două noi spectacole. În Tartuffe, la Teatrul Metropolis, în spectacolul lui Victor Ioan Frunză, alături de actorii lui tineri şi foarte talentaţi, dar şi în Omul care a văzut moartea, la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde făcând echipă şi cu mai vechi colegi, actriţa evoluează împreună cu tinerii şi foarte talentaţii Lari Giorgescu, Florentina Ţilea, Răzvan Oprea.

Ion Moldovan – SĂ CREZI, SĂ IUBEŞTI, SĂ DĂRUIEŞTI - ADELA MĂRCULESCU; Editura Bunavestire, Blaj, 2013