INTERVIU Dan Coman, scriitor: „Scrisul n-a salvat niciodată nimic“

INTERVIU Dan Coman, scriitor: „Scrisul n-a salvat niciodată nimic“

Textele scriitorului Dan Coman fac parte din antologii publicate, printre altele, la edituri din România, Suedia, Franţa şi SUA.       Foto: Ana Toma

Cel mai recent volum al autorului bistriţean Dan Coman, „Căsnicie“, a fost publicat anul acesta la Editura Polirom. Scriitorul vorbeşte despre personaje, proză şi poezie.

Ştiri pe aceeaşi temă

În acest interviu, găsim cuvântul „cafea“ de vreo cinci ori, pentru că Dan Coman (40 de ani) ţine destul de mult la băutura pe care o toarnă în ceaşcă, cel mai adesea, la 4.00 dimineaţa, când se apucă de scris. Mai mult poet decât prozator, a terminat de curând, după trei ani de lucru, volumul „Căsnicie“, o carte despre realităţile vieţii de familie. Înainte de a ajunge la naraţiune, cititorul trece printr-un poem care începe astfel: „Pentru a ieşi din dragoste nu există decât metode didactice, aşa că lasă-ţi părul pe umeri şi vino“. Romanul va fi reeditat în colecţia Top 10+ a Editurii Polirom şi-o să apară în librării luna viitoare. 
Dan Coman l-a cunoscut pe Gellu Naum doar prin intermediul cărţilor, căci n-a îndrăznit să-l sune, deşi îşi propusese de mai multe ori să facă asta, împreună cu alţi prieteni care îndrăgeau romanul „Zenobia“ şi poezia „Sora fântână“. După 2001, când Naum nu mai era, a ajuns la Comana, acasă la Lyggia Naum, soţia poetului suprarealist. „Lucrurile s-au legat pornind de la literatură“, spune Dan Coman, „dar au depăşit cu mult literatura, aşa cum se cuvine ori de câte ori maestrul de ceremonii e Gellu Naum“.  
 
În perioada în care aţi scris romanul-eseu „Căsnicie“, aţi mers vreodată pe stradă cu personajele în gând?
Nu mă pot gândi la scris decât în dreptul unei cafele. Aşezat la masa din bucătărie, singur, înainte de răsăritul soarelui, când totul e cufundat în linişte şi întuneric. Imediat ce dă lumina, trebuie să mă ridic şi să-mi încep viaţa. Şi viaţa înseamnă atât de multe, încât scrisul rămâne cu fiecare minut în urmă, coborând tot mai mult înspre capătul minţii, scăzând în intensitate, până ce ajunge să se estompeze – apoi dispare. „Şi, după ce dispare de tot, mai luminează o dată, apoi dispare“, cum zice unul dintre poeţii mei preferaţi, Dan Sociu. Pur şi simplu, scrisul nu mai are loc. Nu la mine în minte, nu pe lumină, nu cu atâţia oameni în jur. Dacă reuşesc să mă opresc pentru câteva clipe din alergătură, scot din geantă o carte şi citesc. Sau mă gândesc la copiii mei, la vorbele unui prieten, la lecţia nouă pe care o am de ţinut pentru cei din clasa a X-a. Peste zi, scrisul meu nu există pentru mine. Abia după ce noaptea şi cele câteva ore bune de somn reuşesc să liniştească totul, pregătind prima cafea a zilei, deschizînd caietul studenţesc cu foi veline, strivind ţigara în scrumieră, abia atunci îmi amintesc de personajele mele şi, conştiincios ca un elev de gimnaziu, mă reapuc de treabă. Schiţez. Rearanjez. Modific totul.  
 
Aţi fi putut scrie cartea „Căsnicie“ fără experienţa de viaţă, doar din imaginaţie?
Cărţile se fac din cărţi. Viaţa, în cazul literaturii – sau cel puţin în cazul literaturii mele – e doar o anexă. Un fundal.  Zgomotul de fond folosit ca să pară totul cât mai real, cât mai de aici, cât mai aproape de ce se poate înţelege. Nu m-a interesat niciodată să-mi folosesc experienţa de viaţă, pentru că viaţa mea n-are nimic nici interesant, nici spectaculos. Am încercat de fiecare dată să propun o realitate total diferită de cea pe care o trăiesc eu, o lume care să fie nouă, în primul rând pentru mine, căci de ce-aş repeta şi-n scris ritmurile de zi cu zi? O realitate marginală, mai degrabă izolată decât sofisticată, un fel de zonă obscură, având în centrul ei poezia. „Irezistibil“ e o analiză, crudă, dar dreaptă, a propriei poezii, „Parohia“ e un text despre mecanismele care declanşează gestul ciudat al omului de a scrie poezie, „Căsnicie“ e despre cum un poem poate urma ca o umbră relaţia dintre un bărbat şi o femeie şi despre cum, atunci când poezia urmează ca o umbră o astfel de relaţie, relaţia eşuează. N-am fost niciodată destul de deştept încât să pot propune studii coerente şi consistente despre scris, aşa că m-am apucat să folosesc proza ca formă optimă pentru a descrie şi a înţelege relaţia mea cu propria poezie. Nu atât nişte fapte de viaţă, cât nişte documente foarte personale, un mic manual de utilizare a propriei literaturi. În cele din urmă, ăsta e subiectul tuturor cărţilor mele de  proză, care nu-s nicidecum cărţi de proză, ci, mai degrabă, nişte eseuri atipice despre scris. Un (fals) jurnal despre poezie.
 
Aţi construit doi protagonişti antipatici, aşa cum i-aţi numit într-un interviu. Ce relaţie aţi avut cu personajele? 
Cu personajele din „Căsnicie“ nu poţi să te comporţi altfel decât se comportă Lars von Trier cu actorii din filmele lui: dur, superior, fără milă. Altfel, nu treci dincolo de marginile hârtiei; altfel, forţa lor n-ar exista. O clipă dacă uiţi asta şi laşi garda jos, un singur moment e suficient pentru ca, din senin, să apară câteva gesturi ascunse: o atmosferă prea relaxată, prea multă lumină, personaje complice, care sunt în stare să-şi arate compătimirea şi să aducă speranţa – ori despre speranţă nici nu poate fi vorba aici.
 
De ce i-aţi dat glas Rebecăi printr-un jurnal, în timp ce pentru soţ vorbeşte naratorul?
Iniţial, am folosit pentru ambele personaje persoana a III-a, dar, ori de câte ori reciteam, mi se părea că e ceva supărător în modul de a fi al Rebecăi, un fel de distanţă care-o făcea mai degrabă neutră şi ştearsă, decât patetică şi puternică. Şi-apoi, mai era şi soţul ei, care vorbea cumva pe aceeaşi frecvenţă, fără tonalitate proprie – dar la el asta nu m-a deranjat, în cazul lui se potrivea de minune. La un moment dat, am îmbătrânit-o pe Rebeca, până undeva spre 55 de ani, şi am lucrat cu ea aşa, mai în vârstă, aproape mulţumit de modificările aduse, deşi ele vizau mai degrabă corpul, privirea şi mişcările zilnice, nu şi vocea, pe care am găsit-o abia când am dat paginile pe mâna ei. Iar ea, docilă cum o ştiţi, a umplut iute câteva carneţele.
 
Cum aţi găsit răbdarea de a rescrie o parte din text?
Răbdarea vine odată cu tutunul, cu somnul şi cu savuroasa cafea de după. Cu descoperirea plăcerii, mai ales cu descoperirea plăcerii de a scrie – formidabilă bucurie! După ce treci de câteva ori prin bucuria asta, îţi vine greu să o laşi să-ţi scape din mînă. Scrii şi scrii şi e atît de mişto încât, o vreme, nu e deloc o problemă dacă ceva nu iese la timp sau nu e nicidecum aşa cum ţi-ai propus. Şi-apoi, brusc, totul devine insuportabil. Nimic nu te irită mai mult decât gestul acesta de-a scrie. Ajungi să-l eviţi cât de des poţi. Semn că e timpul să renunţi o vreme, să laşi baltă totul şi să dormi până după prînz. Să te apuci de sport, să citeşti cum se cuvine cărţile altora. Numai că nu se mai poate aşa; nimic nu mai e ca înainte. Oricât l-ai evita, gestul de a pune pixul pe hârtie te urmăreşte fără oprire. Şi, oricât ai amîna, tot acolo ajungi, în dreptul caietului, cocoţat peste laptop, aplecat peste hârtii, căutând plăcerea, reluând toate formulele magice de care îţi aminteşti, orice, numai să ajungi din nou la ea. Merită efortul. Când o regăseşti, e atât de puternică, încât poţi să iei totul de la bun început.
 
Revenirea la poezie
 
Odată cu înaintarea în vârstă, aţi abordat diferit tema dragostei? 
N-am prea înaintat în vârstă. Nu în raport cu dragostea. Nu în raport cu scrisul. În amândouă sunt la fel de lent - ba contrariat şi entuziast, ba nepăsător şi încremenit ca o oaie în dreptul unei ceşti de cafea. Din fericire, cred, timpul a trecut mult prea repede ca să apuc să mă maturizez. Şi acum, ca în adolescenţă, mă îndrăgostesc foarte des şi fără nicio şansă, scriu poezii pe care nu le dau niciodată cui trebuie, fac în fiecare zi 100 de flotări, sunt nerăbdător, dorm la prînz, fac dragoste ca apucatul, scriu compulsiv, lenevesc luni de zile în jurul aceloraşi proiecte, gafez mereu, nu pierd niciun moment în care am ocazia să-mi subminez cărţile, subminînd astfel şansele de a mă putea admira cu adevărat.
 
De ce s-ar putea să vă întoarceţi la poezie, acum, că aţi publicat volumul „Căsnicie“? 
Am spus-o de fiecare dată: nu sunt prozator. N-am scris propriu-zis proză, doar am folosit forma ei generoasă ca să vorbesc despre poezie, pentru că e singura formă de expresie care mă interesează şi zona în care mă simt, cu adevărat, confortabil. Abia aştept să-mi reiau obiceiurile: pixul cu gel negru, cafeaua la ibric, limbajul rupt într-o parte a sa, lumina ivindu-se violent din piatră seacă.
 
Când aţi obţinut bursa de la Fundaţia Akademie Schloss Solitude din Germania, cum aţi ajuns de la poezie la proză?
Akademie Schloss Solitude e raiul pe pământ şi lucrul care a venit exact atunci când am avut cea mai mare nevoie de el. Voiam linişte, timp şi siguranţă. Voiam să înţeleg unde eram, unde ajunsesem cu scrisul. Locul acela e minunat, pentru că îţi redă încrederea, te face să crezi că poţi mai mult. Sau dacă nu mult mai mult, măcar altceva. Era o toamnă superbă, fumam o ţigară la geam, ascultam câteva vorbe nemţeşti şi priveam pădurea, când am înţeles exact ceea ce am de făcut.
 
Unde se întâlnesc poezia şi proza?
Cu adevărat, poezia şi proza nu se întâlnesc niciodată. Ştiu, există sumedenie de teorii care desfiinţează graniţele dintre cele două, autori ale căror vorbe sclipesc puternic şi ademenitor, putând fi văzute şi urmate cu uşurinţă de la distanţă. Dar sunt doar nişte teorii, iar „teoria strică omenia“, vorba lui Naum. Tocmai s-a încheiat Campionatul European de fotbal în sală, futsal, o competiţie extrem de interesantă şi prima de acest gen pe care am urmărit-o cap-coadă. Dar, ca să poţi urmări o astfel de competiţie, mi-am dat seama că e nevoie să înveţi să priveşti, să resetezi instrumentele privirii şi modalităţile de a înţelege. E cu totul altceva decât să te uiţi la un meci de fotbal din Champions League – aşa cum, atunci când treci de la cititul de proză la cititul de poezie, modifici radical instrumentele de lectură. E foarte interesant: obişnuit cu fotbalul, e nevoie de timp, de informare, de exerciţiu ca să te obişnuieşti cu futsalul şi să reuşeşti să înţelegi mecanismele de joc, să te bucuri şi să admiri când şi cum trebuie. Sunt acolo nişte jucători foarte interesanţi, cu viteză de joc excelentă, tehnică şi precizie deosebite, dar care n-ar face faţă fotbalului clasic. Seamănă, pare acelaşi sport, dar sunt două lucruri diferite, nu atât în ceea ce priveşte regulile generale, cât în privinţa instrumentelor folosite – alte scheme de joc, alte relaţii, cu totul şi cu totul altă strategie. La fel şi-n ceea ce priveşte poezia şi proza: tehnici diferite, instrumente distincte, lumi incompatibile, ape care nu se pot amesteca. Sigur, există autori care le fac excelent pe amândouă – rare cazuri, totuşi –, dar pentru fiecare dintre ele mecanismele de lucru şi de receptare sunt radical diferite. 
Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie şi Dan Coman, la Bistriţa. Foto: Pagina de Facebook Ioana Nicolaie
 
Cum aţi descoperit poezia lui Gellu Naum şi cât de mult a contat pentru stilul dvs.?
Locuiam într-un cătun, aveam puţine amintiri şi o grămadă, nesfârşită, credeam atunci, de timp înainte. Descoperisem ness-ul şi bucuriile corpului, umblam ceasuri întregi singur, aşteptam o femeie. Eram foarte tânăr, aveam libertate absolută şi mă simţeam cel mai nefericit om de pe pământ. Când, în cele din urmă, a apărut femeia pe care o aşteptasem luni întregi, am înţeles imediat că aşteptarea a fost în zadar. Nimic nu se potrivea cu nimic. Ea a plecat devreme, dar în urma ei a rămas o carte, un volumaş de poeme pe care-l purta mereu în poşeta cât un geamantan şi pe care, fără nicio vorbă, l-a lăsat pe marginea patului înainte de a părăsi casa. O vreme, nu i-am dat importanţă, apoi am început să citesc. Deschisesem la întîmplare cartea lui Gellu Naum, iar primele rânduri pe care le-am citit m-au uimit peste măsură: vorbeau exact despre situaţia mea, despre starea mea, descriau cu precizie extraordinară tocmai acel moment. Am repetat gestul ăsta în momentele decisive din viaţa mea şi lucrurile s-au întâmplat întotdeauna la fel. Apoi, după ce am mai crescut, împreună cu prietenii mei – cu care străbăteam „Zenobia“ şi admiram ceasuri în şir „Sora fântână“ – ne-am aşezat de mai multe ori în jurul unui telefon, hotărâţi să-l sunăm pe Naum. N-am făcut-o niciodată, n-am avut curaj şi n-am fost deloc inspiraţi renunţând atât de uşor. La câţiva ani după ce el a murit, am întâlnit-o, la Comana, pe Lyggia Naum. Lucrurile s-au legat pornind de la literatură, dar au depăşit cu mult literatura, aşa cum se cuvine ori de câte ori maestrul de ceremonii e Gellu Naum. Când, la câteva luni după vizita noastră la Comana, eu şi soţia mea am aflat că o să avem un copil, primul om la care ne-am gândit a fost doamna Lyggia. Voiam să fie prima persoană căreia să-i spunem. Am plecat la Bucureşti şi am stat cîteva zile în preajma ei, dar mereu erau prea mulţi oameni şi mereu apărea ceva care ne oprea. Apoi, doamna Lyggia s-a îmbolnăvit grav şi noi am aflat c-o să avem o fetiţă şi nu puteam să mai aşteptăm. De data asta, am găsit-o singură, întinsă pe pat. Dormea. M-am aşezat pe un scăunel şi am aşteptat. A deschis ochii brusc şi mi-a spus: „Tocmai am visat-o pe soţia ta, era într-o rochie roşie şi-mi zâmbea“ – şi, din când în când, o fetiţă superbă îşi scotea capul din spatele ei şi îmi făcea cu mâna. Era ca şi cum doamna Lyggia ar fi deschis cartea şi-ar fi citit. Un gest care porneşte de la literatură, dar care schimbă radical modul de a fi. 
 
Cât de faină e Bistriţa
 
„Parohia“ e singura carte, dintre cele publicate, pe care o puteţi reciti. De ce?
Când am zis asta, într-un interviu de acum mai bine de un an jumate, cred, „Parohia“ era, într-adevăr, singura dintre broşurile mele de care mă mai apropiam. În primul rând, pentru că mi se părea singura carte lizibilă pe care am scris-o, poate şi pentru că s-a întâmplat foarte rapid, distrându-mă şi bucurându-mă zgomotos după aproape fiecare pagină. În plus, era o carte care nu avea nicio miză, ci era un joc pe care uneori îmi plăcea să-l reiau pentru a-l juca de unul singur – dar asta până acum un an jumate sau doi. Acum, nu-mi mai place jocul ăsta; m-am plictisit de el. 
 
Aţi istorit la persoana I. „Parohia“ vă leagă de satul Gersa, din judeţul Bistriţa-Năsăud, unde aţi locuit până la 25 de ani?
Dintre toate lucrurile care mă leagă de Gersa, „Parohia“ contează cel mai puţin. Gersa începe dincolo de drum şi nu se mai termină decât în pământ. Gersa e locul unde, în ’86, am ieşit împreună cu tata şi cu beţivul satului şi am luminat pentru mai bine de-o oră bezna din jur, aprinzând un cauciuc stricat de tractor, strigând: „Steaua! Steaua!“, trezind găinile şi cele câteva vaci din sat. Gersa înseamnă spaima de curcani, albăstrelele, Panta Sulii, un drum abrupt, noduros şi curbat, care a legat ani de zile locurile unde aveam voie să umblăm de cele interzise. Gersa e singurul loc din lume de unde se pot vedea cei doi fraţi de pe Lună, pedepsiţi să rămînă acolo veşnic, pentru că nu au fost cuminţi. A fost primul loc în care, pe ascuns, cu inima gata să-mi explodeze, am văzut sânii unei femei. Gersa înseamnă iarna adevărată şi camera unei vecine, în care am găsit un caiet plin cu poezii scrise de mână. A fost un moment crucial, în care-am înţeles, pentru prima dată, fără urmă de îndoială, că trebuie să fac acelaşi lucru, simţindu-mi capul pocnind de fericire, ştiind că, pentru totdeauna, scrisul va rămâne strâns legat de frig şi de erotism. N-am locuit doar până la 25 de ani în Gersa. Acum, deşi n-am depăşit cu mult 40, sunt parcă tot mai aproape de marginile ei. 
 
Spuneţi că sunteţi un scriitor disciplinat. Cum v-au schimbat copiii programul de lucru?
Sunt un scriitor disciplinat doar în declaraţii. De fapt, ceea ce îmi lipseşte cel mai mult este tocmai disciplina: un program de lucru riguros, timpul ăla împărţit în fâşii egale, aranjate frumos una după cealaltă, eficienţa pe care o poate aduce un astfel de program, siguranţa şi încrederea. Cât despre copii, e simplu: odată cu ei am redescoperit dimineaţa, bucuria micului-dejun – la care renunţasem încă din adolescenţă –, plimbările lungi şi râsul cu poftă. Până să apară ei, lucram numai noaptea, dormeam până târziu, scriam prea mult şi mă bucuram prea puţin. 
(Foto dreapta: Cato Lein)
 
Bistriţa este cu adevărat un oraş mort sau acestea sunt doar gândurile unuia dintre personaje?
Bistriţa e un oraş ca oricare altul: ca Buzăul, ca Parisul, ca Ljubljana, e drept, cu nişte struţi şi câteva mere în plus. Are şi oraşul ăsta farmecul lui, isteriile şi liniştea şi ascunzişurile cu care se pot mândri toate celelalte locuri de pe pămînt. Cred că e minunat să stai pe o terasă, să te plimbi sau să leneveşti câteva zile sau săptămâni oriunde în lume, până şi în Sonora, până şi la New York sau Spermezeu. Dar orice loc din lumea asta, în care trebuie să munceşti, în care ai, din acest unic şi stupid motiv, foarte puţin timp pentru tine, orice loc, oricât de spectaculos, care îţi impune mereu acelaşi ritm şi care te presează să ajungi în acelaşi loc, întotdeauna la timp, devine un loc mort. Bistriţa e faină când vii în vizită, când te opreşti, în trecere spre Cluj, să bei o cafea sau când eşti invitat o săptămână în taberele de pictură organizate de marele Ţ. Bistriţa e foarte mişto când joci fotbal cu puştii în parc, după ploaie, sau când vrei să te plimbi de unul singur pe străzile pustii. Bistriţa e minunată când îţi aminteşti, uneori, că trăiesc acolo nişte oameni la care te poţi întoarce oricând.
 
Cândva, aţi spus că scrisul ar fi trebuit să vă salveze. De ce anume?
De presiune, de ideea că, dacă îţi trăieşti viaţa, ratezi în literatură şi invers. De timiditate.
De visul meu din copilărie, cel în care voiam să fiu la fel de faimos ca Dan Deşliu şi asta după ce, brusc, pe când tocmai împlinisem 10 ani, un bătrîn de la mine din sat, fost primar, care stătea toată ziua-bună ziua în poartă, striga după mine, ori de câte ori mă vedea: „Dan Deşliu!, Dan Deşliu!“. De gîndul că în nici o sută de ani absolut nimeni nu va mai şti că am existat. Dar scrisul n-a salvat niciodată nimic.
 
CV
Data şi locul naşterii: 27 iulie 1975, Gersa, Bistriţa-Năsăud
Studiile şi cariera: A studiat filosofie la Cluj. În 2003, a debutat cu volumul de poezie „anul cârtiţei galbene“, distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, un an mai târziu. Au urmat volumele „ghinga“ (Editura Vinea, Bucureşti, 2005) şi „Dicţionarul Mara“ (Editura Cartier, Chişinău, 2009). Printre volumele de proză publicate se numără  „Irezistibil“ (Cartea Românească, 2010), „Parohia“ (Cartea Românească, 2012) şi  „Căsnicie“ (Polirom, 2015). În 2010, a beneficiat de o bursă pentru literatură, acordată de Akademie Schloss Solitude din Germania. Textele scriitorului Dan Coman fac parte din antologii publicate în România, Suedia, Franţa, SUA, Serbia, Ungaria, Slovenia şi Canada. 
Locuieşte în: Bistriţa
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările