Ilişoi, Petrişor şi Istodor, despre reportajul literar românesc. „Reporterii de război sunt cei mai puturoşi, pentru că nu caută ei poveştile ”

Ilişoi, Petrişor şi Istodor, despre reportajul literar românesc. „Reporterii de război sunt cei mai puturoşi, pentru că nu caută ei poveştile ”

Viorel Ilişoi, Cătălin Sava, Adelin Petrişor şi Eugen Istodor, pe scena teatrului „Vasile Alecsandri” din Iaşi      Fotografii: facebook.com/filit.iasi/

Viorel Ilişoi, Adelin Petrişor şi Eugen Istodor au fost protagoniştii ultimei seri FILIT , care a avut loc duminică, pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”. Cei trei au vorbit despre „reportajul literar românesc”, despre oamenii care i-au format, despre un reportaj ratat şi despre cărţi care i-au format şi care le-au deschis, eventual, apetitul pentru reportaj.

Ştiri pe aceeaşi temă

Viorel Ilişoi, Adelin Petrişor şi Eugen Istodor sunt cunoscuţi pentru reportajele lor cu priză la public, sau, unui public mai larg, pentru cărţile în care au adunat aceste reportaje sau au povestit despre ce li s-a întâmplat în această meserie.

Gazda serii, Cătălin Sava, „a început cu începutul”. întrebându-i pe cei trei invitaţi în primul rând despre oamenii care i-au format şi care i-au încurajat.

Pentru Viorel Ilişoi, începuturile ţin de statul pe lângă jurnalişti-scriitori, pe lângă cei care, după revoluţie, având deja instrumentele, s-au orientat dinspre ficţiune spre câmpul realităţii. „Pentru reporterul român de după revoluţie, a fost o dilemă când s-a deschis uşa către presa liberă. Deodată s-a deschis un câmp pustiu şi se uitau într-o parte şi-n alta şi nu ştiau unde să se ducă. Golul a fost umplut imediat de scriitori, de cei care scriau literatură înainte de '89. Aveau deja instrumentele.”

În 1991, Ilişoi ajungea la Iaşi, în redacţia revistei „Timpul” pentru care a scris reportaje din oraş, dar şi din ţară, până când publicaţia s-a transformat într-o revistă lunară de cultură. 

„Reportajul face parte din biografia mea. M-am apucat destul de devreme de scris reportaj, mi-a plăcut şi l-am făcut cu toată pasiunea şi cu toată fiinţa mea”.

„Nişte băute spectaculoase”

S-a format pe lângă oameni care scriau, pe care îi admira de la distanţă, oameni precum Nichita Danilov, Dorin Spineanu sau Titus Ceia.. „Era o redacţie plină de scriitori care scriau tot felul de lucruri. Dorin Spineanu, Dan Giosu scriau cu sticla de rachiu la picior...Deprinderile scriitoriceşti se învaţă mai greu. Prima oară se începea cu sticla. Te împiedicai de ea.”

„Se făceau un fel de beţii...dar rodnice, pe la cârciumile din jur. Începeau să apară cârciumele, factor care a contribuit puternic şi la creşterea culturii în Iaşi, pentru că spre deosebire de beţiile din Bucureşti unde băieţii vorbeau numa ide fotbal şi gagici, la Iaşi erau nişte băute spectaculoase, învăţai ceva. Chiar dacă te îmbătai ca prostul, a doua zi... Comentam cărţi...Astea au fost modele mele iniţiale, scriitori pe lângă care am crescut”. 

„Eu eram poet”

În presa „înainte Ilişoi”- s-o numim aşa-, nu avea modele, pentru că pe vremea comunismului, reportajul serios nu prea exista. Aşa că modelul trebuia să şi-l caute „peste pârleaz, tocmai în zona interbelică”.

„Şi ajungeai la Geo Bogza care mie nu mi-a plăcut niciodată. Mă chinuia îngrozitor la şcoală”.

Era îngrozit, aşa că i-a spus profesoarei că nu poate citi Bogza, iar profesoara i l-a recomandat pe fratele acestuia, pe Radu Tudoran (pseudonimul literar a lui Nicolae Bogza). Ani mai târziu, după 30 de ani, când se apucase serios de scris reportaj, Viorel Ilişoi a început să se apropie şi de Geo Bogza. 

„Eu n-am scris bine din prima, eu eram poet. Scriam poezie... M-a ajutat experienţa scriitoricească de dinainte, dar nu a fost totul. Poate pe la 30 de ani să fi ajuns să scriu un reportaj pe care am să-l pot să-l citesc, dar în niciun caz să-l antologhez într-o carte”. 

Istodor: „Imaginaţia, prostia, m-au ajutat”

Eugen Istodor a spus mai greu nume, dar în cele din urmă şi-a pomenit mama şi pe Iaromira Popovici care îi dădea peste mână, în anii '90, când a intrat în gazetărie, şi-i spunea „nu le mai înflori aşa”. 

Importat este însă, a explicat Istodor, cât trăieşti în imaginaţia proprie înainte de a te apuca de un reportaj şi în timp ce faci acel reportaj.  Primul reportaj pe care l-a făcut era legat de cerşetorii din Bucureşti pe care îi observa că se înmulţeau. „Am stat de vorbă cu cerşetori, iar reportajul a ieşit tocmai legat de felul în care nu îi puteam atinge, nu mă puteam apropia de ei”. 

Mai târziu a fost trimis într-un sat din Gorj, în plină campanie electorală, pentru a-l intervieva pe primar care voia să fie preşedinte. După cinci ore de călătorit, a ajuns şi a dat mâna cu un om, „şi acel om m-a ţinut de vorbă o oră şi jumătate, mi-a zis planuri de viitor, cum va face România mai frumoasă”. 

„Finalul a fost <<bă, chiar eşti prost, eu sunt frate-su, primarul nici nu e în localitate>>. Deci stătusem o oră-două de vorbă cu un personaj. Ce să faci de fapt? Cum să te întorci pe scut înapoi în redacţie? Cu ce să te întorci?” 

„Şi atunci îţi permiţi să fii prost, să scrii despre felul în care ai fost prost, despre felul în care ai fost autist. Ăsta e rolul, până la urmă, al reportajului. Jocul ăsta de-a- cum am zis aici- <<cine eşti tu?>> <<Sunt un prost>>. <<A, bine ai venit>>.”

„Dacă nu faci rău, dacă poţi să scrii despre tine, dacă poţi să realizezi cât de prost ai fost, şi dacă poţi să ai imaginaţia prostului-pentru că, totuşi, trebuie să acoperi o pagină- nu poţi să spui <<sunt prost, sunt prost>> în 6000 de semne, dar trebuie cititorul să deducă cât de prost ai fost şi cât de multă imaginaţie ai avut ca prost. Până la urmă, reportajul este punctul de vedere- în cazul meu poate- al unui prost.”

Puşcăriaşii faţă cu portretul

Când a intrat în puşcării pentru a documenta închisoarea pe viaţă, „cei care m-au învăţat au fost puşcăriaşii”, a explicat Istodor. I s-a făcut frică şi a zis să fie şi el jurnalist, aşa că le-a dat textele la final. 

„Mi-au zis <<pentru trei gogoşari, cât mi-ai dat mie..tu vezi cât de prost ai scris despre mine? Scrie mai bine despre mine!>> Mulţi şi-au retras portretele mele. Imaginaţia, prostia, m-au ajutat”. 

Adelin Petrişor: Reporterii de război, cei mai puturoşi

„Eu cred că n-am fost suficient de prost că aş fi ajuns cu siguranţă mult mai mare, mult mai important în stat. Şi eu m-am gândit la un moment dat că foarte frumos nu sunt, extrem de inteligent nu sunt, măcar să fiu curajos, şi m-am făcut reporter de război .Probabil că nedeştptăciunea...e elementul comun în ţara asta”, a glumit Petrişor. 

Pentru Adelin Petrişor, primul nume care ţine de formare vine încă din copilărie.Mie mi-a plăcut Petre Ispirescu foarte mult şi pe mine m-a inspirat Petre Ispirescu” 


„Eu întotdeauna am zis că poţi să fii jurnalist dacă poţi să fii o interfaţă decentă între omul care citeşte sau vede la televizor şi, sincer, cred că poveştile m-au ajutat prima dată. Şi vorbeam şi foarte mult...”

A ajuns să spună poveşti, iar dacă ai citit măcar Ispirescu, „poţi să le arăţi oamenilor demenţa dintr-o zonă e război”. Apropo de reporterii de război, Petrişor îi consideră, fără să facă pe interesantul, după cum a explicat, cei mai leneşi.

„Reporterii de război sunt, după părerea mea, cei mai puturoşi, pentru că nu caută ei poveştile. Vin poveştile peste ei. Chiar într-o zonă de război, poveştile te caută pe tine... până la urmă, reporterul de război asta face, cu asta se ocupă (scrie poveşti- n.r.) nu de cifre, nu poate să numere morţi, tancuri, el dă măsura nebuniei  dintr-o zonă de război”.

Printre oamenii care l-au ajutat să îşi ducă nebuniile până la capăt, să pună în practică diverse proiecte, se numără Dan Miţan, Anca Toader sau Vlad Petreanu. 

Când şi-a scris cărţile („Războaiele mele”, „Ţara cu un singur gras”), credea că editura Polirom o să le uite undeva într-un depozit. A avut emoţii, căci în televiziune, scrisul bun nu ajută prea mult: „noi trişăm în televiziune, pentru că televiziunea înseamnă imagine, şi dacă vii cu imagini puternice...”

„A fost destul de greu să sar gardul.  Am sărit gardul tocmai pentru că oamenii care s-ar fi uitat la poveştile mele din Coreea, din Iran, din Liban, din Africa... oamenii aceia nu se mai uitau la televizor. Şi aveam o dramă existenţială, cine sunt eu şi ce caut în viaţa mea...Nimic nu e mai trist decât un jurnalist care are o poveste interesantă, dar n-are public”, a încheiat Petrişor. 

Trei reportaje ratate 

Viorel Ilişoi:

La un moment dat, a mers să facă un reportaj într-un sat din judeţul Botoşani. Fiind „reporter de pace”, care scrie „reportaje de bine, dspre situaţii plăcute”, Ilişoi venise să scrie despre nişte căpşunari care revenisera în satul natal şi care investiseră banii. A ajuns însă cu o oră mai devreme, la 6 jumătate, iar interviul era programat la 8. „Mi-era frig, era noiembrie. Bă, mă duc să fac interviul mai devreme...ăsta e un biet primar de ţară, eu sunt marele reporter de la Bucureşti...Îl fac la 7”. 

La 7 era deja la primărie, mai mult pentru a se încălzi. În birou, primarul ea prăbuşit pe scaun, cu faţa tumefiată. 

„<<Vă simţiţi bine?>> A zis da, atunci am văzut-o pe secretară sub masă. Mi-a fost jenă, ce era să întreb <<domn primar, ce mai faci?>>”

A plecat din sat, iar pentru ziarul la care lucra pe atunci, dacă venea fără marfă, trebuia să plătească. „Am plătit drumul, hotelul, m-a costat lipsa de punctualitate”, a conchis Ilişoi. 

Adelin Petrişor:

Petrişor era să plătească mai mult, când se afla în Bagdad, în 2007, când „era moda cu jurnaliştii decapitaţi pe internet”.

„Era foarte greu să te plimbi prin capitală, prin Bagdad. La un moment dat, Evz, cred, sparge ştirea cum că doi muncitori români care spălau latrine într-o bază americană...au fost prinşi şi băgaţi în închisoare pentru că făcuseră poze unde n-ar fi trebuit să facă”.

L-au sunat din redacţie: dacă tot era acolo, să facă şi subiectul cu vidanjorii. Cei de la ambasadă, reuşiseră deja să îi scoată, aşa că postul la care lucra reporterul a angajat o echipă de securitate, cu blindate, cu maşină low profile, totul ca să nu fie răpiţi şi decapitaţi. Costurile pentru toate astea, undeva la 3000 de dolari. 

„Unul se uita în pământ, celălalt, foarte tupeist. <<Înţeleg că vreţi să faceţi o poveste cu noi>>. Zic,da.

<<Aveţi bani?>> Zic da, aveam diurnă. <<Dacă n-aveţi bani, noi nu vorbim>>. <<Nu vreţi să vă liniştiţi familia?>> <<Nu, dom'le, dacă vreţi să vă spunem povestea, ne daţi bani>>"

Nu plătise niciodată un interviu, nici după n-avea s-o facă. Cât putea să coste? Răspunsul a necesitat două ţigări- în acea vreme, Petrişor încă fuma.

„Fără 10.000 de dolari, nu spunem nimic”. A încercat să le explice că reportajul nu ar face atâţia bani. A avut „sufletul strâns”, îi era teamă că îl vor pune cei de la televiziunea să plătească toată partea de securitate... „dar am scris o poveste despre cât de greu se mişcă jurnaliştii în perioada aia în Bagdad, despre maşini low profile...”.

Eugen Istodor:

La un moment dat, când era la „Caţavencu”, au fost mai multe momente în care i se spunea să cucerească noi teritorii.  „Am zis, hai să gândesc big”. În ţară urma să soseacă preşedintele Franţei. Aşa că şi-a spus că un material cu el ar fi perfect ca să iasă din zona lui.

„Am sunat la ambasada Franţei. Mi s-a răspuns...am spus că vreau să fac un material cu preşedintele Mitterrand. Şi aia a zis <<a murit>>. Am închis telefonul".

 

citeste totul despre: