Începeam cu George Călinescu şi consideraţiile lui la Pseudokynegetikos, celebra carte a lui Odobescu, aşa cum pot fi găsite în poate încă şi mai celebra Istorie a literaturii române de la origini până în prezent. În opinia celui până la saturaţie definit a fi „divinul critic“, Odobescu „bate câmpii cu graţie“. Cartea ar fi „un pot-pourri bine armonizat, un magazin de bric-à-brac literar, cuprinzând orice obiect artistic, de la descripţia exactă de amator a unui tablou până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde un om atât de serios, schiţând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înţesate cu autorii greci sau de a ascunde biografii litografii bizantine în sala cu mari maeştri ai picturii“.

Continuam cu ceea ce credea despre eseu un istoric austriac care se ocupă insistent de România. Numele lui e Oliver Jens Schmitt şi i-a apărut în 2018, la editura bucureşteană Humanitas o foarte interesantă carte intitulată România la 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie. El socoteşte că „...eseul are numeroase avantaje: fiind o încercare, nu are pretenţia de caracter definitiv; mai mult lansează întrebări fundamentale, dezvoltă teze şi idei călăuzitoare, reliefează şi scoate în evidenţă lucruri care, în monografii de amploare, sunt sufocate de material“.

În fine, îl citam, fireşte, pe însuşi George Banu care în cartea lui în Uşa, o geografie intimă (editura Nemira, Bucureşti, 2017), George Banu îşi argumentează opţiunea lui constantă pentru eseu, opţiune ce rimează cu incompletitudinea ce socoteşte că ii este proprie, prin faptul că acesta „injectează în domeniul savant al studiilor o doză de biografic, chiar cu riscul de a le perturba, semnându-le în acelaşi timp, semnătură asumată, identificată, non-fictivă“. Eseul este, apreciază George Banu, în perfectă concordanţă cu critica de acompaniament pentru care a optat de multă vreme. George Banu şi-a explicat de mai multe ori opţiunea, a făcut-o însă poate cel mai clar în capitolul O critică de acompaniament - Vă supăraţi dacă vă însoţesc? din cartea Ultimul sfert de secol teatral (editura Paralela 45, Piteşti, 2003).

De ce am ales să citez toate aceste lucruri pe care, cum spuneam, le-am mai citat o dată în sus-menţionata prefaţă? Din cel puţin două motive. Mai întâi fiindcă recentul şi interesantul volum al lui Călin Ciobotari De la Shakespeare la Cehov, Hamlet în livada de vişini (Editura Junimea, Iaşi, 2018, colecţia Colocviala) aparţine hotărât eseului, în al doilea rând fiindcă este marcat indubitabil de ceea ce numeam o dată „modelul George Banu“. Sau, urmând o sugestie din însuşi volumul care prilejuieşte însemnările de faţă, de „efectul (de) George Banu“. Am în vedere când scriu asta nu doar faptul că, în chip vădit, Călin Ciobotari a fost fascinat de-a dreptul de cartea Cehov- aproapele nostru din care citează copios (cu toate rigorile ştiinţifice în vigoare), carte în care George Banu demonstrează de ce Shakespeare este, fie numai din când în când, „contemporanul“ nostru, în vreme ce din Anton Pavlovici doar un „aproape“ ori de o altă scriere la fel de preţioasă purtând semnătura lui Monique Borie, Fantoma sau îndoiala teatrului. În plus, George Banu observă fascinaţia pe care Shakespeare a exercitat-o asupra lui Cehov, îndeosebi în piesele sale hotărât cehoviene, nu doar în Un Hamlet de provincie sau în Ivanov. Care nu sunt atât de necehoviene precum s-a crezut până cu ceva timp în urmă. Lui Călin Ciobotari îi place evident capacitatea de identificare de asocieri şi asemănări absolut miraculoasă dovedită de-a lungul întregii sale cariere de cercetător al teatrului de George Banu. Căruia, indiferent ce spune el în Monologurile neîmplinirii, i-a fost tare pe plac să fie profesor. Şi nu mă îndoiesc că a fost unul cu totul remarcabil. Însă un profesor pas comme les autres. Adică neiubitor de ceea ce se cheamă cursuri magistrale, din acelea cu punctaj obligatoriu, ci de cursuri personale. Care i-au permis, vorba lui Călinescu, „să bată câmpii cu graţie“.

Cu graţie bate câmpii şi Călin Ciobotari atunci când în fragmentele din carte culese cu litere italice îşi imaginează, adeseori poetic, felurite soluţii regizorale pentru anumite scene din Livada de vişini. Un alt gen de monologuri ale neîmplinirii ? Posibil. Care confirmă ideea, cel mai adesea răutăcioasă, că orice critic de teatru este un artist ratat. Nu doar actor, ci, iată, şi regizor.

Acum, este evident că autorul volumului De la Shakespeare la Cehov. Hamlet în livada de vişini cunoaşte în detaliu scrierile lui Anton Pavlovici. Şi nu doar literatura dramatică a acestuia, fie ea cehoviană sau necehoviană, ci şi proza, şi scrisorile. O dovedesc cărţile sale anterioare. Este la fel de limpede că s-a familiarizat foarte bine şi cu dramaturgia shakespeareană. Că a citit cu creionul în mână, cu atenţie la fiecare cuvânt atât Hamlet cât şi Livada de vişini. Că pentru a scrie această carte nu s-a mulţumit să le parcurgă în diversele lor traduceri în româneşte, ci, atunci când a fost cazul, chiar şi în original. Ori că a cerut sprijinul cuiva calificat în limba rusă. Că pentru a-şi argumenta ipotezele a exploatat partiturile la maximum posibil. Că a făcut cu Cehov ceea ce alţii au făcut deja demult cu Shakespeare. Adică l-a transformat într-un gumilastic pe care l-a întins la maximum. Că uneori acesta riscă să se rupă- e riscul asumat de autor. Şi aceasta fiindcă nu cred că toate ipotezele se susţin până la ultimele consecinţe. Oricum, e clar că unor asemănări deliberate, hotărâte ca atare de Cehov, care, indiscutabil, a fost pasionat de Cehov, altfel decât de Maupassant , de pildă, pe care îl citează în Pescăruşul, Călin Ciobotari le adaugă altele, unele strict personale. Există însă locuri, teme, motive care fac parte dintr-un fond general al literaturii, care circulă peste tot şi care nu obligatoriu garantează asemănări, transferuri dintre Hamlet şi Livada de vişini. Mie mi-e greu să cred, de pildă, că s-ar susţine cine ştie ce asemănări între livada lui Cehov şi grădina în care se comite crima căreia îi cade victimă Hamlet- tatăl. Nu prea cred că e validă ipoteza potrivi căreia atât Varia cât şi Ofelia ar fi gravide. Cum s-ar explica în aceste condiţii timiditatea, imposibilitatea comunicării dintre Varia şi Lopahin în scena în care Varia aşteaptă cererea în căsătorie?  Că Ofelia ar fi gravidă sugerează nu doar un spectacol oarecare, menţionat ca atare în carte de Călin Ciobotari, ci şi o piesuţă a lui Aldo Nicolaj, cam fără relevanţă pentru „luminarea“ scrierii lui Shakespeare. Una e regizorul Hamlet şi alta sărmanul Trofimov, cu toate observaţiile pe care i le face acesta bogatului Lopahin în legătură cu excesele gestuale ale acestuia.

Unor capitole, cel puţin în opinia mea, mai puţin convingătoare, li se opun altele cuo soliditate admirabilă a demonstraţiei. Relev, de pildă, substanţiala secvenţă Surse ale spectralului în Livada de vişini.

Relev şi eu, aşa cum a făcut-o prefaţatoarea cărţii, Sorina Bălănescu, o recunoscută specialistă în Cehov, calităţile expresive ale demonstraţiei, cursivitatea ei.

Călin Ciobotari - DE LA SHAKESPEARE LA CEHOV. HAMLET ÎN LIVADA DE VIŞINI - Colecţia Colocviala, Editura Junimea, Iaşi, 2018