FRAGMENT „Gastarbeiter”, romanul-reportaj al jurnalistului Mihai Buzea, apare în librării

„Gastarbeiter” de jurnalistul  Mihai Buzea, apare în colecţia Ego Proză, la editura Polirom. Romanul frust, scris cu mult umor, este despre experienţa şi lumea nevăzută a celor plecaţi la muncă în străinătate.  Adevărul.ro prezintă în premieră, un fragment din romanul lui Buzea, inspirat de experienţele trăite de autor în Londra, unde a muncit ca arborist.

Într-un moment prost pentru jurnalismul românesc, ziaristul Mihai Buzea (46 de ani) primeşte o ofertă tentantă de la prietenul Moş: să plece la muncă în Londra, ca arborist, pe bani buni. Nu stă prea mult pe gînduri şi la începutul lui 2014 îşi începe cariera de gastarbeiter. 

Ceea ce iniţial era ofertant ca teme de articole pentru revista la care lucra s-a transformat încet în subiectul romanului-reportaj „Gastarbeiter”. Începător cu două mîini stîngi, prost echipat, mai mult un încurcă-lume, Mihai avea un mare avantaj: era singurul din echipă care ştia engleză, ba mai mult, s-a dovedit că, din vorbe, reuşea să-şi scoată oamenii din probleme. 

Treptat, a ajuns să câştige respectul colegilor de muncă, al şefilor, fie ei englezi sau români, şi chiar al unor funcţionari londonezi. Pînă acolo însă, drumul e plin de peripeţii, de intrigi la muncă şi la cazare, de deplasări prin locuri rar călcate de alţi români în Londra, cu ocoluri prin Franţa, Hawaii, Sankt-Petersburg şi Buhuşi. Gastarbeiter este o carte emoţionantă, scrisă cu mult umor, despre lumea nevăzută a celor plecaţi la muncă peste hotare

FRAGMENT

„Rack începuse să se schimbe în hainele de lucru. A cotrobăit pe sub scaunele din cabină, apoi mi-a aruncat o pereche de pantaloni:

– Ia vezi cum îţi vin, că Moş e mai pătrat ca tine.

Am desfăcut pantalonii şi am început să râd, eram sigur că-i o glumă. Erau complet rupţi în fund şi puţeau. Cu putoarea m-aş fi împăcat eu cumva, că-i spălam, dar ruptura era gigantică, lăsa descoperită toată fesa dreaptă a purtătorului, plus jumătate de coapsă ; evident, nu puteau fi purtaţi.

– Moş avea chiloţi negri, remarcă Mario, nu se vedea chiar aşa rău.

Rack a scos nişte ace enorme de siguranţă dintr-o cutie cu scule şi s-a apucat să improvizeze:

– Ia dă curu-ncoa’ la mine! Hai, c-o să te descurci. Ăştia-s de muncă, nu de ginerică. Moş n-avea nicio jenă, purta pantalonii ăştia şi la lucru, şi la cumpărături în mall. Ai tu băşini în cap, asta e problema, nu pantalonii! Ai adus job orderul?

Nu-l adusesem, stătusem să mă schimb. Am luat teancul de hârtii din bord, am căutat job orderul, am început să-l citesc. Mario m-a rugat să zic cu voce tare („Ca să nu murim proşti“).

– Zice aici că trebuie să găsim un frasin, undeva lângă un… ăăă… locks… lângă o ecluză. Zice că trebuie să fie p-aici un canal cu o ecluză şi acolo e frasinul ăla.

– Îl doborâm?

– Nu, zice că… ăăă… pollard… să-l tăiem cumva, în formă de pollard.

– Ce e aia „pollard“?

– Păi, eu de unde să ştiu?!

– Ai zis că ştii englezeşte. Aşa ai zis! Că ştii să citeşti, să scrii, să vorbeşti cu ei. Şi Moş a zis! Că altfel nu pleca acasă!

– Ştiu, cum să nu ştiu! Doar că n-am auzit niciodată de pollardul ăsta, habar n-am ce-ar putea fi. Lasă, nu fiţi târşăloşi, că ne descurcăm noi cumva!

Rack şi Mario s-au uitat unul la altul. Nu era nevoie să fiu vreun pui de geniu ca să ştiu ce gândesc.

– Cum ne descurcăm, adică?

Mi-am smuls cu dinţii nişte fire din mustăţi, căutând inspiraţia. Era într-o marţi: trei ceasuri rele. Sau poate nu?

– Ieri aţi lucrat cu Moş?

– Da, ca de obicei. Am lucrat în fiecare zi.

– Şi el când preda hârtiile?

– Păi, ar fi trebuit să le predea în fiecare seară. Da’ el le preda când avea chef, cam o dată pe săptămână ; sâmbăta sau duminica, seara, când nu era nimeni la yard să se uite peste hârtii şi să-l fută la cap.

Asta era.

– Înseamnă că hârtiile de ieri şi de săptămâna trecută trebuie să fie pe aici pe undeva. Corect?

Mario nu pricepea încă, dar mintea lui Rack funcţiona mult mai repede. Mi-a luat teancul din mână şi-a-nceput să-l frunzărească cu furie, apoi mi l-a dat înapoi.

– Ieri, nu… alaltăieri a fost o urgenţă, nu… sâmbătă, la fel… vineri! Mmm… unde-am lucrat, mă, vineri?

– La plopii ăia mari, răspunde Mario.

M-am uitat pe hârtia de vineri. Nu scria pollard, scria „crown reduction“. I-am făcut lui Rack semn că nu. Am continuat eu singur:

– Zice-aici că joi aţi avut de… ăăă… „fell“… de doborât o tisă bătrână, cu tulpini multiple, aşa e?

– Multistem, da. Acolo, mă, la ferma lu’ baba aia care ne-a dat apă.

Rack a aprobat pe muteşte. Am continuat:

– Miercuri, nu… aha, uite aici! Marţi! Aţi făcut pollard d-ăsta la nişte castani, undeva lângă nişte… ăăă… golf green… terenuri de golf?

Băieţii s-au luminat imediat. Ştiau ce e un pollard, ştiau acum ce era de făcut, mai rămânea de găsit frasinul.

– Cum se zice „frasin“?

– Ash.

– Asta era! se minunează Mario, că am făcut la „eş“ d-ăştia o grămadă, cu Moş, da’ niciodată nu ne-a spus că înseamnă „frasin“.

– Dar cum?

– Eş.

– A, adică nu v-a tradus?

– Nu, se-ntunecă iarăşi Rack, Moş nu ne traducea niciodată nimic. Ne punea să ţinem minte direct, fără traducere. Şi aşa fac toţi în yard, o să vezi. Nimeni nu traduce. Înţelegi, bine. Nu-nţelegi, iar bine. Pe ei îi doare la pulă. O să vezi tu mâine. Acum, hai la treabă.

Am dat jos tot echipamentul, l-am împărţit, am încuiat vanul şi am plecat pe jos, peste câmp. Căram un bidon, doi colaci mari de coardă şi o cange băgată-n husă. Mario ducea o drujbă mare şi o greblă, Rack – o drujbă mică, un ham şi o pereche de pinteni. Sigur, atunci eu nu ştiam nimic, eram tăune, habar n-aveam numele vreunei piese din echipament, nici la ce foloseşte fiecare, nici care este rolul meu în echipă sau în ce constă munca fiecăruia ; încercam doar să ţin pasul cu băieţii, aşa cum eram, încărcat ca un măgar de stână. Ei doi mergeau foarte sprinten, nu păreau deloc încurcaţi de poveri. Eu mă loveam tot timpul cu bidonul peste picioare, capetele corzilor se desprinseseră din colaci şi se târau prin iarba udă, iar cangea trebuia ţinută la subsuoară, că mânerul husei se descususe de mult şi era inutilizabil. În general, echipamentul îmi făcea impresia că-i uzat, desperecheat şi murdar: ambele drujbe erau lipite cu scotch şi leucoplast, iar pintenii lui Rack erau plini de noroi uscat. Bocancii negri ai băieţilor erau sparţi, iar pantalonii lor nu erau chiar ca ai mei, dar nici curaţi nu erau ; de noi, nici nu mai vorbesc.

Singure, căştile de plastic făceau o impresie mai puţin dezolantă, că erau viu colorate, dar atât. Încerc să-mi închipui cum arătam eu în acea primă zi, cu bocancii mei de piele moale, cu polartecul de fiţă, completat cu nenorociţii ăia de pantaloni. Nu reuşesc.” (Copyright: Editura Polirom)

Mihai Buzea (foto: dreapta), absolvent de Filologie (1996) şi de master (2005), a fost profesor, vînzător de asigurări, colaborator la Academia Caţavencu (2005-2010). Este reporter la Caţavencii (din martie 2010). Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bişniţar în anii ’90 (Praga, Istanbul, Cracovia), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) şi ca muncitor intelectual în Bucureşti (copywriter). Odată cu deschiderea Marii Britanii (1 ianuarie 2014), a plecat la Londra, unde a învăţat meseria de arborist. În 2015 şi 2016 a continuat această muncă sezonieră, pe care o descrie în romanul-reportaj Gastarbeiter.