FRAGMENT O carte-cult: „Ultima vară în oraş” de Gianfranco Calligarich

FRAGMENT O carte-cult: „Ultima vară în oraş” de
Gianfranco Calligarich

Gianfranco Calligarich

Roman al refuzurilor şi neîmplinirii, al însingurării în mijlocul mulţimii şi al luminoasei frumuseţi romane, „Ultima vară în oraş”, de Gianfranco Calligarich, a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”, în traducerea din limba italiană şi cu note de Cerasela Barbone. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din romanul publicat la Editura Polirom.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Ultima vară în oraş” e un roman al marilor ratări, îmbibat de melancolie, tristeţe şi dezabuzare, în decorul luminos al Romei de la sfîrşitul anilor 1960. Protagonistul său, Leo Gazzarra, a plecat în tinereţe din Milano şi acum trăieşte din expediente, căci îi lipseşte dorinţa de a reuşi, de a parveni într-o lume aparent plină de oportunităţi. Intelectual rafinat, dar lipsit de morgă, cuceritor, dar fără a se implica niciodată prea tare, alcoolic, dar dispus să renunţe la băutură, Leo este un ratat prin opţiune, pentru care ratarea devine o artă. Iar cînd ajunge să o cunoască pe fascinanta Arianna, între cei doi începe o poveste de iubire sfîşietoare, cu avansuri şi ezitări, ca într-un tangou tensionat al dorinţei, al cărei final nu e nici o clipă previzibil. Roman al refuzurilor şi neîmplinirii, al însingurării în mijlocul mulţimii şi al luminoasei frumuseţi romane, Ultima vară în oraş este o carte de excepţie, cu un destin excepţional.

„Acest roman este un portret ironic, cinic şi dezabuzat al unui om din vremurile noastre... Calitatea sa esenţială constă în faptul că dezvăluie cu o limpezime disperată relaţia dintre un individ şi un oraş, adică dintre mulţimi şi singurătate.” (Natalia Ginzburg) 

„Calligarich are talentul remarcabil de a reda cu uşurinţă, din cîteva trăsături de condei, sentimente şi mai ales senzaţii, de a le face să pară concrete, precum atingerea aerului pe piele.” (La Stampa)

-FRAGMENT-

„Era o zi superbă de primăvară şi în tribune erau actori de cinema, regizori, scriitori, ziarişti, cele mai frumoase fete din oraş şi femeile pe care de obicei le vedeai în fotografiile din diverse reviste. Toţi aşteptau cu mare nerăbdare şi se vînzoleau, vrînd să găsească locurile cele mai bune. Eu am căutat grupul pe gradenele din tribuna centrală – cea mai scumpă –, dar nu l‑am văzut. L‑am găsit în schimb ceva mai jos, pe gradenele din tribuna din spatele terenului, unde puteai vedea partida fără să întorci tot timpul capul şi să‑ţi exprimi susţinerea de la cîţiva metri în spatele jucătorilor. Aveau pe cap şepci albe, bizare, şi erau prezenţi toţi: soţii Diacono, Eva, tînărul rus, manechinul, umoristul şi scriitorul cu mustăţi albe, care peste iarnă publicase o carte ce nu cîştigase nici un premiu important. Lipsea doar Arianna. Cînd Stresa a intrat pe teren, tot grupul s‑a ridicat în picioare răcnind, dar el era foarte nervos şi abia dacă s‑a uitat la ei.

A fost un meci lung şi istovitor. Stresa era un jucător bun, ferm şi inteligent, în timp ce polonezul, blond şi foarte apreciat de doamne, juca extrem de agresiv. A fost imediat clar că o să cîştige cel care o să reziste fizic mai mult. Timp de aproape trei ore grupul a trecut de la extaz la disperare. De fiecare dată cînd Stresa juca în jumătatea aceea a terenului, îl susţineau aşa de zgomotos, că arbitrul a trebuit să le ceară de mai multe ori să facă linişte. Dar meciul era intr‑adevăr emoţionant şi la începutul setului al cincilea, cînd Stresa a început să returneze în fileu, l‑am încurajat şi eu. Nu ştiu de ce am făcut‑o. Poate pentru că mă vindecasem, poate pentru că suferea în modul acela subtil şi feroce, alcătuit din tăcere şi singurătate, în care tenisul te poate face să suferi, poate pentru că îl văzusem ţinînd paharul Evei în foaierul unui teatru şi pentru că acum, acolo jos, în mijlocul tuturor acelor oameni care urlau, nu mai avea înfăţişarea unei păsări dezorientate, ci a unui cocoş de luptă cu ciocul însîngerat. Poate pentru că amîndoi o avuseserăm în braţe pe Arianna şi o pierduserăm.

Ultimul set s‑a desfăşurat intr‑o linişte nervoasă, în timp ce jucătorii schimbau lovituri ucigătoare. Polonezul a ţîşnit o ultimă dată pe un stop al lui Stresa şi a înălţat mingea de sub fileu exact atît cît trebuia ca s‑o pună din nou în teren. L‑am văzut pe Stresa rămînînd nemişcat pe fundul terenului şi închizînd ochii. S‑a înălţat un ţipăt. Am recunoscut vocea Evei. Apoi din tribune s‑au auzit ropote de aplauze eliberatoare, în timp ce nervii polonezului au cedat brusc, făcindu‑l să izbucnească intr‑un hohot de plîns. Stresa a reuşit să zîmbească şi i‑a înconjurat gîtul cu un braţ, felicitindu‑l. Şi atunci am fost bucuros că‑l încurajasem. Întotdeauna îmi plăcuseră oamenii care ştiau să piardă.

Am pornit spre ieşire prin mulţime. Cînd mai aveam puţin pînă să ajung la porţi, m‑am auzit strigat. Era Eva. Probabil se pierduse de restul grupului, pentru că era singură.

— Ce faci, nu mă saluţi? a zis şovăitoare, apoi a trebuit să se agaţe de braţul meu în timp ce eram împinşi spre tribune. Dumnezeule, ce oameni oribili! a comentat ea înspăimîntată.

Avea chipul înroşit de soare şi în ochelarii ei negri se reflecta mulţimea care ne înconjura.

— Nu te‑am văzut, am zis eu. Îmi pare rău pentru Livio, a jucat extraordinar.

Dar nu despre Stresa voia ea să vorbească. Mulţimea o speria şi continua să privească nervoasă în jur.

— Ştii ceva de Arianna? a întrebat fără să‑mi dea drumul la braţ. Ştii că el nu vrea s‑o mai văd? Ştii că ea mă urăşte? Speram atît de mult s‑o văd azi!

M‑am uitat şi eu în jur. Am văzut pe cineva din grup. Mulţimea îi împrăştiase şi se căutau, strigindu‑se unii pe alţii. Eva tot nu‑mi dădea drumul la braţ.

— Eşti sigur că nu ştii nimic de ea? Hai, te rog, zi‑mi dacă ştii ceva! a spus cu un geamăt, timp în care mulţimile de oameni se luptau în ochelarii ei.

— Nu, nu ştiu nimic. Dacă aş şti ceva, ţi‑aş spune.

Şi era adevărat, i‑aş fi spus. A încuviinţat din cap.

— Da, ştiu că mi‑ai spune. Tu înţelegi.

A avut un moment de ezitare înainte să‑mi întindă mîna.

— Nu vrei să‑mi strîngi mîna? a zis.

I‑am strins‑o şi ea a zis:

— Iartă‑mă. Aş vrea mult să mă ierţi.

Atunci, nu ştiu de ce, i‑am cerut şi eu iertare. Cineva i‑a strigat numele. S‑a răsucit încă o dată spre mine înainte să plece, apoi mulţimea s‑a revărsat din ochelarii ei şi Eva s‑a pierdut în mijlocul acesteia.” (Copyright: Editura Polirom)

Gianfranco Calligarich s-a născut în 1947 în Asmara, capitala Eritreei, aflată la acea vreme sub administraţie britanică, într-o familie cosmopolită cu origini triestine. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Milano, după care s-a mutat la Roma, unde a lucrat în presă şi la televiziune. Romancier şi dramaturg, Calligarich este cunoscut şi ca autor de scenarii TV şi cinematografice. A debutat în 1973 cu L’ultima estate in città (Ultima vară în oraş), care a devenit o carte-cult şi a fost reeditată de cîteva ori. Ulterior a mai publicat Posta prioritaria (2002), Privati abissi (2011), Principessa (2013), La malinconia dei Crusich (2016) şi Quattro uomini in fuga (2018). Privati abissi s-a numărat printre cărţile aflate pe lista scurtă a Premiului Viareggio şi a obţinut Premiul Bagutta, iar La malinconia dei Crusich a fost recompensat cu Premiul Viareggio în 2017 şi a fost nominalizat pe lista scurtă a premiilor Grinzane, Manzoni şi Vigevano. Romanele lui Calligarich au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională şi au apărut sau urmează să apară în SUA, Spania, Germania, Franţa, Austria, Marea Britanie, Olanda, Israel etc. În prezent Gianfranco Calligarich locuieşte la Roma.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările