Fracturi

În urmă cu 115 ani, controversatul scriitor francez Emile Zola solicita ziarului „L’Aurore”, condus de Georges Clemenceau, să-i găzduia o „Scrisoare deschisă adresată domnului Félix Faure”, preşedinte al Republicii.

În respectivul text, scris cu o vervă polemică pe care marele romancier şi-o mai exersase cu prilejul nenumăratelor lupte literare duse în vederea impunerii doctrinei naturaliste sau în instanţele de judecată, cu ocazia proceselor ce i-au fost intentate pentru romanele sale socotite şocante sau imorale, Zola nu solicita nimic pentru sine. Dimpotrivă.

În scrisoarea lui, romancierul acuza intoleranţa etnică, minciuna, falsitatea, sperjurul care au dus la condamnarea pentru spionaj a ofiţerului Alfred Dreyfus, a cărui unică vină era aceea de a fi evreu. Redacţia a ascultat uimită textul citit de Zola şi a hotărât publicarea lui imediată.

La 13 ianuarie 1898, apărea, aşadar, pe prima pagină a cotidianului înfiinţat cu puţină vreme în urmă, un text a cărui influenţă asupra maselor a fost extraordinară. Titlul pe care Georges Clemenceau l-a ales pentru pamfletul scris de Emile Zola a fost Acuz şi a fost cules cu litere mari, de afiş.

Efectul publicistic şi de conştiinţă a fost fulgerător. În câteva ore, 300.000 de exemplare din L’Aurore au fost pur şi simplu smulse din mâinile vânzătorilor de ziare. Aliniate ca nişte strofe de o perfectă simetrie clasică, acuzaţiile lui Zola cădeau asemenea unor lovituri de ciocan asupra capetelor principalilor vinovaţi de eroarea judiciară voită, comisă împotriva lui Dreyfus. De la Catilinarele lui Cicero nu se mai auzise, poate, un rechizitoriu care să aibă atâta forţă. Zola îşi încheia pamfletul  pe un ton patetic:

 Aducând aceste acuzaţii, ştiu că mă aflu sub incidenţa articolelor 30 şi 31 din Legea presei care pedepseşte delictele de defăimare. Iar eu mă expun voluntar.  

Îndrăzneala avea să-l coste scump pe marele scriitor francez. Pentru a scăpa de un an de închisoare şi de o amendă de 3000 de franci, Zola, căruia i se retrăsese Legiunea de onoare, a acceptat în silă să plece clandestin la Londra.

Dar, în timpul exilului scriitorului, evenimentele s-au precipitat la maximum, dosarul procesului a fost redeschis şi aşa s-a descoperit că una dintre piesele sale de bază era un fals. După 11 luni de exil, Zola a revenit în Franţa şi a început o nouă campanie în vederea reabilitării definitive a lui Alfred Dreyfus.

În 1902, autorul celebrului pamflet murea, asfixiat de o suspectă emanaţie de carbon. În 1906, Georges Clemenceau, devenit între timp prim-ministru, smulgea autorităţilor judiciare hotărârea finală a unui proces ce durase 12 ani şi adusese Franţa în pragul unui război civil, iar în 1908, în urma unei viguroase campanii dusă de Jean Jaurès, cenuşa lui Emile Zola a fost depusă la Panteon.

Prin pamfletul Acuz, prin emoţia publică pe care a provocat-o, ilustrul scriitor făcuse o excepţională dovadă a ceea ce, pe toată durata secolului al XX lea, se va demonstra a fi puterea intelectualilor şi puterea presei.

Am recapitulat toate aceste fapte, mai curând de domeniul istoriei politice şi sociale decât de cel al istoriei literare, observând cum, în ultima vreme, în societatea românească, asistăm la o scădere dramatică a forţei acestor două puteri.

Marginalizarea şi tăcerile intelectualilor

Dacă facem abstracţie de acei intelectuali de partid, înregimentaţi în felurite formaţiuni politice, recompensaţi pentru înregimentarea lor, fie cu locuri eligibile în Parlament, fie cu funcţii guvernamentale, fie cu sinecuri diplomatice, în acest domeniu ca şi în altele puterea uselistă respectând matematic modelul predecesorilor săi portocalii, e greu să mai vorbeşti astăzi despre o reală implicare a oamenilor cărţii în viaţa politică şi socială a României.

Figurile cu adevărat proeminente ale vieţii intelectuale şi culturale româneşti nu se regăsesc în forurile decizionale importante, se exprimă cu parcimonie, au apariţii rarisime pe ecranele televizoarelor, par a fi căzut pradă unei stări de silă prin care îşi justifică neimplicarea ori reacţiile timide la ceea ce se întâmplă rău în lumea de azi.

Cu notabila excepţie a lui Andrei Pleşu care continuă să îşi dubleze latura principală de filosof cu aceea de jurnalist, nici Gabriel Liiceanu, nici Horia Roman Patapievici, nici Mircea Cărtărescu nu mai socotesc prioritară ieşirea lor în spaţiul public. Dezgustat de involuţiile atitudinale ale României zilelor noastre, autorul Orbitorului a pus, cu începere de la 1 ianuarie, condeiul de gazetar la păstrare.

Cu totul inexplicabilă mi se pare tăcerea marilor intelectuali ai României în faţa recentelor decizii, cu profunde implicaţii anti-culturale, ale noii puteri. Mai nimeni nu a protestat la auzul hotărârii ce vizează bugetul alocat anul acesta culturii.

După reacţiile timide din vară, intelectualii par să se fi împăcat cu operaţia de asasinare şi îmbălsămare a Institutului Cultural Român, loc în care domnul Andrei Marga îşi face în continuare de cap, epurează funcţionarii socotiţi prea apropiaţi de fosta conducere, îşi promovează propria clientelă, îşi aduce adulatorii, servii şi rudele clujene în posturi de conducere, decapitează filială după filială cu preţul trecerii acestora în anonimat şi al perceperii lor ca instituţii a căror principală misiune va fi promovarea acţiunilor puterii useliste. Urmarea imediată va fi evitarea acestor filiale de cei ce ar trebui să le fie beneficiari şi o nouă rupere de exilul românesc.

Între timp, cu complicităţi locale şi în totală contradicţie cu declaraţiile guvernamentale privind chibzuinţa cheltuirii banului public, domnul Marga deschide filială după filială pe teritoriul României. Cea mai recentă e Oltenia- Gorj, născută din dorinţa declarată a ctitorului ei de a sprijini cultura locală.

Oare de ce nici premierul Ponta, nici ministrul Daniel Barbu, atât de îngrijoraţi de prea marele buget al Festivalului “George Enescu”, nu iau atitudine în faţa fanteziilor bolnăvicios- megalomanice ale lui Andrei Marga care, prin institutele pe care le deschide frenetic, se suprapune activităţilor Direcţiilor judeţene de cultură? Asta după ce acelaşi domn Marga şi-a încălcat competenţele, intrând ilegal, prin concursuri trucate, în ograda Ministerului de Externe. Şi de ce tac intelectualii?  

A dezamăgit totala neimplicare a intelectualilor, lipsa lor de reacţie în faţa deciziei arbitrare a Consiliului de Administraţie al TVR, controlat de oamenii puterii, de a închide de facto canalul TVR Cultural.

Televiziunea Română e condusă la ora actuală de un fost ziarist de mâna a şaptea, de un activist de partid minuscul, antrenat vocal pe ecranele murdare ale Antenelor felixiene, un traseist politic veşnic speriat, mereu în contra-atac şi defensivă, gelatinos, care se exprimă greu, confuz, cu metafore uzate de sorginte comunistoidă, ale cărui apariţii publice sunt continui motive de amuzament trist.

Limbajul extrem de limitat al lui Elwis Săftoiu, faptul că omul se mândreşte, în lipsă de altceva, cu totala lui lipsă de emoţie, mentalitatea lui de contabil cu studii absolvite cu greu şi cu peşcheşuri la învăţământul la distanţă, inabilităţile comunicaţionale evidente, în contradicţie flagrantă cu condiţia sa de posesor al unei diplome emisă de o facultate de filologie de prestigiu, detaliul că cetăţeanul acesta, trimis în chip iresponsabil şi parcă la plezneală în biroul directorial al instituţiei din Calea Dorobanţi, reinstalat acolo după o reexaminare parlamentară parlamentară penibilă, s-a înconjurat de personaje cu un trecut încă şi mai dubios ca al lui, precum Cristian Zgabercea, nu au stârnit reacţii pe măsură din partea intelectualităţii.

Şi nici proteste dinspre societatea civilă. Care societate civilă tace când Elwis Săftoiu se laudă cu restructurarea TVR, o restructurare care, dacă nu ar avea consecinţe dramatice, ar fi mai amuzantă decât bancul cu Bulă ce organizează şi reorganizează şobolanii.

Atunci când îţi aminteşti că în primii ani de după decembrie 1989 din Consiliul de Administraţie al TVR făcea parte un intelectual de talia lui Gabriel Liiceanu, iar acum se eternizează acolo jurnalistul fără operă Cristian Niţulescu, care n-a fost bun în instituţia din Calea Dorobanţi nici la Redacţia Cultură, nici la Departamentul Actualităţi, dar e bun pentru PSD, iezuita materialistă Lucia Hossu Longin, intima generalului Pacepa, fiinţa etern patetică ce a sărit mai ceva ca Viorica Viscopoleanu la Olimpiada din 1968 şi mai profitabil decât personajele din Escu de Tudor Muşatescu de la comunişti la ţărănişti şi de la ţărănişti la liberali, iar acum deplânge la Antene soarta coruptului Adrian Năstase la fel cum plângea suferinţele reale ale lui Corneliu Coposu, dar şi propagandista de partid Ada Meseşan, nu poţi decât să fii încercat de un imens regret şi de o mare dezamăgire.

Şi nu poţi decât să râzi cu amar când îl vezi pe acelaşi Elwis Săftoiu, anunţând cu elan de brigadier, recrutat dintre activiştii utecişti de la nivel de comună, trimis să se formeze pe şantierele naţionale ale tineretului, că pe cei rămaşi în TVR, în urma unei operaţii de sortare mai mult decât dubioasă, îi aşteaptă o perioadă în care le vor fi solicitate inspiraţia şi de sudoarea. Adică cum?

Toţi angajaţii TVR vor trebui să apară pe ecran asudaţi asemenea şefului lor, spre a-i fi astfel pe plac? Sau se gândeşte cumva acelaşi şef să eficientizeze activitatea teveristică prin tăierea aerului condiţionat, o atare economie dându-i prilejul să raporteze, cu pieptul umflat asemenea delegaţilor la congresele utecisto-comuniste, artificiale, mincinoase diminuări de costuri?

Dispariţia presei

Starea jalnică în care se află azi Televiziunea Română, totala ei deconectare de la realitate, naufragiul şi situaţiile umilitoare la care au condus-o şi condamnat-o deciziile arbitrare ale lui Elwis Săftoiu, decizii luate în numele unei relansări viitoare la fel de credibile precum programele minunate despre care ne vorbea pe vremuri propaganda comunistă (delirul elwisian pe seama viitorului de aur al canalului TVR 3, din recentul interviu acordat Mediafax, e, indubitabil, motiv de cercetare clinică), incapacitatea de a-şi mai îndeplini sarcinile ce-i revin din condiţia de televiziune publică (modul în care s-a comportat TVR în noaptea alegerilor din SUA şi transmisiile ei prin skype fac parte din antologia ruşinii), sunt simptomatice pentru procesul tot mai accentuat şi mai amplu de dispariţie a presei cu miză şi de calitate în România.

Otevizarea tuturor televiziunilor comerciale, proces certificat de recentul apel disperat al CNA pentru revenirea la bun simţ, faptul că recordul de prezenţă pe ecranele tv îl deţin scandalagii precum Mugur Ciuvică, Bogdan Chirieac şi Andreea Pora şi impresia că adevăratul lor concurent în 2013 pesemne că va fi cuplul refăcut Lavinia Şandru şi Cozmin Guşă iar nu vreun intelectual autentic înseamnă doar partea văzută a aisbergului.

Nesiguranţa financiară cu repercusiuni asupra independenţei editoriale a audiovizualului românesc e dublată de starea de comă în care se află presa scrisă. Tiraje tot mai debile, concesiile făcute prostului gust atât în ediţiile print cât şi în cele electronice ale puţinelor cotidiane care încă mai apar, interesul tot mai bolnăvicios pentru dormitor şi chiloţi al organelor de presă pretins quality, sacrificarea subiectelor cu adevărat majore în favoarea celor marginale şi de scandal, salariile neplătite devenită regulă în mass media, încatenarea politică mai de voie, mai de nevoie a jurnaliştilor obliterează dreptul la optimism. Şi explică tot mai accentuata neîncredere a populaţiei în presă.

E adevărat. Fenomenele acestea nu sunt specifice doar României. Zilele acestea a fost dat publicităţii sondajul IPSOS Franţa 2013 –noile fracturi care arată că 58% dintre francezi apreciază că jurnaliştii îşi fac prost treaba, 73% socotesc că gazetarii ar fi corupţi, iar 53% sunt îngrijoraţi de declinul intelectual al ţării şi de impactul ei cultural tot mai scăzut la nivel european şi mondial.

La 115 ani de la apariţie, J’accuse ca şi certificarea forţei intelectualilor şi a presei pe care a implicat-o el, par să fie de domeniul amintirii. Dar şi al unor certitudini deloc fericite. Consecinţele viitoare sunt mai greu de precizat.