recent apărut sub semnătura profesorului Lucian Boia (Editura Humanitas, Bucureşti, 2015) să provoace dezbateri aprinse.

Posibilitatea era invocată de un foarte bun jurnalist şi privită cu calm şi seninătate de autorul cărţii, într-o emisiune televizată difuzată cu aproximativ o săptămână înainte ca volumul să apară în librării. În condiţiile unei scăderi destul de consistente în domeniul vânzărilor de carte, caragialeanul „voi scandal cu orice preţ!” dobândeşte, vrem-nu vrem, în lumea editorială, încărcături pozitive. Care bine ar fi dacă ar provoca dezbateri de idei autentice, nu doar priviri furioase şi antipatii deplasate.

În cazul de faţă, e vorba, cred, despre cu totul altceva.

Evocarea spectrului „scandalului” nu e neapărat o strategie de marketing. Între timp, breasla istoricilor s-a diversificat şi rafinat tot la fel cum s-a diversificat şi rafinat modul în care e conceput scrisul despre istorie. Lupta surdă de odinioară, din perioada comunistă, dintre „culturnicii”, cum îi numea Vlad Georgescu, pe mercenarii gata să îşi schimbe opiniile în funcţie de directivele şi indicaţiile ce veneau dinspre mai marii PCR, via Secţia de propagandă a C.C., şi istoricii oneşti care se străduiau din răsputeri să salveze ceea ce mai putea fi salvat a fost înlocuită nu doar de aceea dintre şcolile istorice de la Bucureşti şi Cluj. Nici ea la fel de proeminentă, de pregnantă, de categorică, de compactă precum se prezenta în urmă cu zece-cincisprezece ani.

Blocul „conservator” primeşte replici la care nici nu se putea visa acum ceva timp. Replici care nu sunt deloc străine nici de ideea de generaţie, nici de aceea de contaminare cu „virusul Boia”, dar nici de impactul principiului Panta rhei care nu avea cum să nu marcheze şi acest domeniu într-o lume fluidă prin excelenţă.

Până la ora la care scriu eu aceste rânduri, nu am înregistrat semnele începutului vreunui scandal. Doar semnalarea unor inexactităţi legate de Basarabia. Deşi cartea profesorului Lucian Boia numai comodă nu e. Cum nu e nici lipsită de spirit polemic. Afirmat uneori deschis, cu citări de opere şi autori, mai cu seamă atunci când vine vorba despre Transilvania şi de istoria ei.

Caracterul polemic şi defel comod al cărţii Cum s-a românizat România nu trebuie însă căutat doar în ceea ce priveşte Transilvania. Sămânţa de posibil scandal e enunţată în chiar Consideraţiile preliminare. La 1859, atunci când s-a creat noul Stat, care ceva mai târziu avea să primească numele de România, românii formau o majoritate, dar impactul străinătăţii era puternic. Aşa că scopul românilor a devenit acela „de a crea un stat românesc şi de a se scutura, pe cât posibil de străini”. Carevasăzică, „românii simţeau imboldul care să fie efectiv al lor”. Pe cale de consecinţă a apărut ideea „statului naţional unitar”.  S-a dorit, prin urmare, „O Românie românească şi o Românie una”.

După Marea Unire de la 1918 ideea s-a afirmat cu şi mai multă pregnanţă. Fireşte, s-au dat garanţii minorităţilor, adesea fiind evocată, în context, o conferinţă din 1924 a lui Iuliu Maniu, conferinţă organizată de Institutul Social Român. O conferinţă în care se spunea ferm că noul stat naţional trebuie să asigure perpetuarea intereselor majorităţii, deci ale românilor, dar să asigure şi să respecte şi drepturile minorităţilor.

În cartea sa, profesorul Boia afirmă: „Ar fi însă naiv să ne închipuim că prima grijă a  statului naţional unitar român  ar fi fost protecţia minorităţilor”. De fapt, „proiectul urmărit era, în primul şi în primul rând, românizarea unei Românii care, în raport cu condiţia ideală a statului naţional, număra prea mulţi neromâni şi se caracteriza, în plus, printr-o diversitate de influenţe străine revărsate chiar asupra românilor din ţinuturile recent apărute”.

Bazându-se pe datele furnizate de statistica şi pe legislaţia vremurilor, Lucian Boia urmăreşte felul în care s-a obţinut românizarea. Pe vremea Vechiului Regat, în România Mare sau în Comunism şi in Postcomunism. Iar cum comunismul românesc nu a fost egal cu sine, impunând, între altele, şi modificări ale raporturilor românilor cu neromânii, profesorul Boia urmăreşte dinamica românizării în funcţie de aceste etape. O atenţie aparte fiind acordată naţional-comunismului ceauşist. Atunci când nimeni nu şi-a mai amintit de spusele lui Maniu, cum nici de Maniu nu prea era voie să îţi aminteşti, câtă vreme el murise în închisorile comuniste. Românizarea din timpul domniei lui Nicolae Ceauşescu s-a făcut dur, nechibzuit şi a costat plecarea masivă a saşilor, a şvabilor şi a evreilor. Care numai conformă cu „raţiunea de stat” invocată de Iuliu Maniu nu era. În postcomunism, saşii, şvabii şi evreii au continuat, din păcate, să plece, lor alăturându-li-se şi un număr nu tocmai nesemnificativ de maghiari.

În astfel de condiţii, arată profesorul Lucian Boia, „psihoza maghiară” legată de un pretins asalt asupra Transilvaniei nu are nici cea mai mică justificare. Psihoza serveşte, în opinia semnatarului eseului, drept alibi pentru amânarea sine die a reformei administrative al cărei rost ar fi descentralizarea României.

Lucian Boia- CUM S-A ROMÂNIZAT ROMÂNIA;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015