Mai toţi cei evocaţi în această carte, îmbrăcaţi în straie de velur sau desnudaţi cu vrăjmăşie, v-au fost prieteni; unii de-un sezon, alţii de mai multe; nu doar timpul a cernut printre ei. Poate că această carte e şi o istorie personală cu şi despre prieteni şi prietenie. Deşi n-a fost intenţia noastră, dar viaţa unui om e revelatoare şi prin prietenii sau inamicii săi! Din această perspectivă, Revoluţia a fost pentru dumneavoastră, eroul acestei cărţi, un purgatoriu. Cine a supravieţuit acestui examen, Maestre?

Dinu Săraru: Spaţiul relaţiilor interumane din lumea scriitorilor şi artiştilor a fost întotdeauna şi rămâne dominat de amiciţie, care este ca zăpada mieilor primăvara, se topeşte cât ai clipi din ochi.

Prietenia este cu totul altceva, un alt sentiment, şi este mai rară, iar între scriitori, se ştie, foarte rară. Orgoliul identităţilor, cu cât identitatea este mai mare, şi singurătatea la care este sortită meseria de scriitor este, la rândul ei, mai mare. Între scriitori prietenia a fost atât de rară, încât a intrat în legendă. Faulkner spunea despre Hemingway că este cel mai mare, dar se pare că nu s-au întâlnit niciodată. Tolstoi, care era uriaş, s-a zbătut să se împrietenească neapărat cu Turgheniev, cu care era oarecum rudă, însă tentativa s-a sfârşit cu un eşec foarte aproape de un duel. Hemingway scria că: „Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce creşte în ochii celorlalţi, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi cei de astăzi suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri“.

În veacul XX în lumea literelor din Franţa a intrat în legendă prietenia dintre poetul Rene Char şi cel mai tânăr laureat pentru literatură al Premiului Nobel, Albert Camus, dar ei reuşeau foarte rar să se întâlnească, chiar şi după ce puseseră la cale proiectul unui album cu fotografii din Provence şi chiar după ce Rene Char i-a găsit lui Camus o casă în care să se mute şi să locuiască pentru scris şi nu numai, în satul Lourmarin. Ajuns aici aş vrea să vă spun, domnule Vartan Arachelian, că în viaţa şi în opera lui Albert Camus, scriitor al veacului european XX, m-am regăsit cel mai mult: şi în patima pentru părinţi, şi în patima pentru teatru, şi în patima pentru locurile copilăriei, şi în neputinţa de a mă despărţi de gazetărie, şi în ambiţia de a mă izola, când nu puteam altfel, în mine însumi. A fost, din veacul literar XX, scriitorul de care mă simt sufleteşte cel mai aproape şi nu mă satur nici azi să recitesc – a câta oară? – paginile lui de literatură şi de filosofie şi de teatru şi, mai ales, nu mă satur să revin asupra romanului neterminat, publicat de soţia şi de fiica lui, Primul om.

Am intrat în gazetărie şi în literatură cucerit de zgomotul şi furia amiciţiei şi, rând pe rând, părăseam şi zgomotul, şi furia pentru a rămâne cu mine, însoţit curând de atâtea dezamăgiri şi de trădarea atâtor amici despre care am povestit în paginile falsului Jurnal de faţă.

Am avut totuşi un Prieten, singurul prieten, începând de la vârsta de 18 ani a lui, şi prietenia s-a maturizat odată cu acest prieten şi s-a încheiat când eu aveam 78 de ani, iar el, grăbit fără voia lui să mă părăsească, avea 67 de ani. Acest prieten a fost Adrian Păunescu. Prietenia noastră a cuprins şi familiile noastre şi copiii noştri şi soţia mea şi soţiile lui şi iubirile lui. Cu lacrimile cu care acestea i-au împăienjenit ochii de atâtea ori şi versurile lui aproape toate şi debutul meu în roman determinat de el şi baricada comună şi gazetăria noastră şi ambiţia noastră de a fi în vâltoarea evenimentelor şi la vârf mereu şi deznădejdile lui şi obligaţia desfăşurării vieţii mele de a o lua mereu de la început şi nerecunoaşterile, ba ale breslei, ba ale administraţiei, şi ambiţia de a rămâne verticali în slujirea idealului, de a ne justifica în ipostaza de români şi, în sfârşit, atâtea nenumărate bucurii care, deşi se dovedeau efemere, ne încărcau sufleteşte cu o putere venind să ne salveze şi când eram disperaţi, pentru că am fost şi disperaţi, ne răcoream în dialogurile telefonice de la unu şi două şi trei noaptea sau cinci dimineaţa, pe care şi el avusese intenţia de a le publica într-o carte.

Cu Adrian Păunescu m-am certat de peste o sută de ori, definitiv, pentru totdeauna, până la sfârşitul vieţii, fără drept de apel şi trântindu-ne pentru ultima dată telefonul, pentru ca a doua zi sau a treia zi sau peste o lună una din soţiile noastre să ridice receptorul ca să audă glasul lui sau al meu: „Dă-mi-l pe Adrian!“ sau: „Dă-mi-l pe Dinu!“

- V-aţi împăcat? era replica lor pregătită şi aşteptată, pentru că ştiau că o să trebuiască să ne certăm şi la a o suta cincizecea oară definitv şi până la sfârşitul vieţii.

Clipa cea mai dureroasă pe care am trăit-o împreună cu el a fost nu cu foarte multă vreme înainte de a ne părăsi, şi pe mine „pentru totdeauna“, când s-a întors de la Chişinău după o călătorie ultimă şi istovitoare, invitat să participe la distingerea lui în Aula Academiei din capitala Basarabiei cu titlul de membru al Academiei, în prezenţa preşedintelui ţării, a prim-ministrului ţării, a membrilor guvernului şi a membrilor Academiei. Atunci când i s-au înmânat de către preşedintele Academiei însemnele titlului de academician, i s-a făcut rău şi, pur şi simplu, a leşinat. În ţara lui el nu fusese recunoscut de Academie, chiar de către amicii lui, preşedinţi ai Academiei, de către preşedintele ţării, de către prim-ministru. El care a fost şi rămâne cel mai mare poet al limbii române din veacul XX, după Arghezi. Relatarea sugrumată de emoţie a acestei împrejurări care l-a făcut să leşine în aula Academiei de la Chişinău a răsunat în sufletul meu ca o spovedanie înecată în lacrimi şi s-a petrecut la câteva zile după ce doi preşedinţi ai Academiei Române, unul care a condus Academia Română din jilţul de preşedinte opt ani şi din jilţul de vicepreşedinte patru ani, deci în total doisprezece ani la rând, şi celălalt, încă opt ani la rând în jilţul de preşedinte şi ei amândoi, repet, au venit la el acasă, bolnav, în Dionisie Lupu, spre a-i aduce... o diplomă intitulată Distincţia culturală, după ce sperase atâţia ani, două decenii, că urmează să fie ales membru al Academiei Române... în curând. A murit şi nu a mai apucat acest în curând, iar amicul care a condus Academia Română doisprezece ani, ani la rând după moartea lui, a venit la parastasul lui senin şi a prezidat şi celelalte parastase, uitând să-l propună măcar membru al Academiei post-mortem, cum sperase şi familia. Aşadar, ani la rând a prezidat şi pomenile marelui poet.

Acum înţelegeţi deosebirea pe care o fac între Amiciţie, dominantă în lumea literară românească, şi Prietenie. “

P.S.*: Cu asentimentul editorului care apreciază interesul trezit de „Jurnalul unui personaj controversat“ în librării, public de ziua lui Adrian Păunescu (20 iulie) paginile dedicate Poetului în capitolul „Despre Prietenie“.