Cum a ajuns Liviu Rebreanu să înfieze ilegal un copil de dragul actriţei Fanny Rădulescu: „Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa“
0
Deşi era un scriitor apreciat şi un om discret, Liviu Rebreanu nu a fost ferit de scandaluri. Toate au început în momentul în care s-a îndrăgostit nebuneşte de Fanny Rădulescu. Atât de mult a iubit-o încât, în momentul căsătoriei, a acceptat să o adopte, printr-un act ilegal, pe fiica pe care actriţa o avea dintr-o relaţie anterioară. Acest lucru l-a îndepărtat definitiv de familie şi l-a transformat în subiect de bârfă.
„Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor... Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte «a fi iubit». Te iubesc pentru că mă iubeşti – acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc – aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii“, îi scria, în 1912, Liviu Rebreanu celei care avea să-i devină soţie şi care a fost marea lui iubire, actriţa Fanny Rădulescu. Nu greşim dacă spunem că aceste rânduri, publicate în volumul „Mărturisire“, au devenit una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste din istoria literaturii româneşti.
Liviu Rebreanu şi-a întâlnit marea dragoste în 1911, la Teatrul Naţional din Craiova, unde era secretar literar. Ştefana Rădulescu, sau Fanny, cum îi spuneau prietenii, absolvise Conservatorul de Artă Dramatică, avea 26 de ani şi o fetiţă, în vârstă de 3 ani şi jumătate, dintr-o relaţie anterioară. Rebreanu a fost cucerit pe loc de farmecul tinerei actriţe, care l-a învăţat ce înseamnă să te abandonezi total în braţele iubirii.
Liviu Rebreanu, alături de Fanny Rădulescu şi o prietenă de familie
„Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vor decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată. Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire“, îi mai scria Liviu Rebreanu partenerei sale.
O degringoladă morală
Pe 19 ianuarie 1912, la doar un an de când se văzuseră pentru prima oară, deveneau soţ şi soţie. Atât de mult a iubit-o Rebreanu pe Fanny încât a cerut ca în actul de căsătorie să se treacă şi recunoaşterea micuţei Florica, deşi un asemenea gest era ilegal. Scriitorului nu i-a păsat, căci iubirea lui era mai presus de rigorile legii şi de gura lumii.
„Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie, cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal. Din falsul juridic de recunoaştere începe o degringoladă morală pentru cei trei, pentru familiile lor şi spectacol pentru mediul social apropiat. Se ajunge apoi la ruperea raportului de comunicare între tabere şi îndepărtarea scriitorului de familia de origine“, explica Teodor Tanco în cartea „Despre Liviu Rebreanu“.
Şi pentru că unde e iubire, e şi sacrificiu, acesta a existat de ambele părţi. Fanny nu doar că l-a copleşit cu o dragoste la fel de intensă, dar avea să-şi abandoneze cariera de actriţă şi să pună familia pe primul plan. „Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovarăşului ei“, spunea însuşi Rebreanu într-un interviu.
Rebreanu a crescut-o pe fiica soţiei lui ca pe propriul copil (1914)
„Când Fanny merge bine, merg toate bine“
În perioadele în care nu erau împreună, cei doi îndrăgostiţi îşi trimiteau scrisori interminabile. Epistolele arătau ataşamentul, dăruirea şi iubirea fără limite ale scriitorului Liviu Rebreanu faţă de Fanny şi de fiica lor, pe care o alinta Puia. Invariabil, scrisorile începeau şi se terminau cu formulări precum: „Sfânta mea soţie şi iubită nevestică“, „Mult iubitele mele suflete“, „Fănicuţul meu drag“.
Criticul şi istoricul literar Niculae Gheran a adunat scrisorile trimise de Liviu Rebreanu soţiei sale, ce s-au întins pe mai bine de 32 de ani, în volumul „Intime“. „Cine s-ar fi aşteptat ca în corespondenţa particulară să se afle un Rebreanu liric?“, remarca Gheran, surprins de romantismul celebrului
scriitor român, al cărui stil care-l consacrase era mai degrabă sobru şi realist. Cu siguranţă, personalitatea jovială a soţiei l-a inspirat pe Rebreanu. Actriţa nu doar că a reuşit să-l completeze excelent, ci l-a susţinut necondiţionat, motiv pentru care s-a bucurat de toată dragostea şi admiraţia soţului. „Când Fanny merge bine, merg toate bine!“, obişnuia să spună Liviu Rebreanu.
„Tu eşti Dumnezeul meu!“
Pe lângă familie, Liviu Rebreanu şi-a dedicat viaţa scrisului, cealaltă mare şi incontestabilă iubire a sa, iar Fanny a fost acolo mereu, încurajându-l fără preget. Un moment istoric din cariera lui Liviu Rebreanu, dar şi a culturii româneşti, a fost finalizarea romanului „Ion“, consemnată printr-o scrisoare trimisă de Fanny, la 20 iulie 1920. Din acele rânduri reiese clar că Fanny trăia reuşitele soţului ei ca şi cum ar fi fost ale ei.
„Liviu meu, nici o emoţie din viaţa mea nu poate egala vijelia de sentimente care m-a încercat la primirea vestei terminării lui «Ion». Zile şi nopţi, luni şi ani mi-ai împletit iubirea în sufletul tău, alături de acest «Ion». Aş vrea să-ţi sărut mâna, care ani întregi, fără preget, în mijlocul bucuriilor şi a grijilor, a aşternut pe hârtie, la comanda geniului tău, slovă lângă slovă, ca să-mi dăruieşti mie neasemuitul tău «Ion». Sunt mândră! Mândria mea este atât de puternică, încât aş vrea să-ţi trimet o scrisoare lungă, dar vai, sunt atât de neîndemânatică. Tu eşti acela care a trezit în mine viaţă nouă. Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai. Sunt ca pământul scorojit, care primeşte ploaia sorbind-o cu toată lăcomia fierbinţelii lui. Liviu meu, aş vrea să fac pentru tine tot ce doreşti şi nu doreşti.Tu eşti Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc. Este oare expresie mai potrivită, mai aleasă? Nu ştiu. Ştiu doar că tu ai înţeles tot gândul meu, tot sufletul meu, de aceea îţi dăruiesc cu smerenie, pe veci, toată iubirea mea.“
Gelozia, bat-o vina
Din viaţa de cuplu nu au lipsit însă nici dramele, alimentate de gelozia greu de controlat a actriţei. Liniştea conjugală era adesea tulburată de diverse doamne şi domniţe care-l curtau pe scriitor, iar certurile se terminau întotdeauna cu ameninţările tinerei Fanny că îl va părăsi şi se va întoarce
la doctorul N. Bălcescu, tatăl fetiţei ei. „Nicio femeie din lume nu mi te poate înlocui nici măcar o clipă“, o asigura scriitorul, însă nu era de ajuns.
Potrivit lui Nicolae Gheran, cel care a realizat singura ediţie integrală a operelor scriitorului, Fanny era deosebit de impulsivă când venea vorba de alte femei. Atât de orbită era de gelozie, încât la un moment dat ar fi rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu, care se îndrăgostise de Rebreanu. Numărul actriţelor care-i făceau avansuri nu era de neglijat, însă el obişnuia să le respingă cu diplomaţie. Au fost însă şi câteva misterioase pe care scriitorul, trecut de 50 de ani, le-a invitat la casa lui din localitatea
Valea Mare.
În antiteză cu trăirile adoratei sale neveste, Rebreanu mărturisea: „Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce însemnează a iubi...“.
Liviu Rebreanu
Singurul loc în care Rebreanu s-a simţit fericit
Liviu Rebreanu a umblat prin multe locuri din ţară şi din străinătate, dar în ultima parte a vieţii a hotărât să se refugieze la casa lui din Valea Mare, aflată la trei kilometri de Piteşti. Casa, care aparţinuse familiei unui preot, era suficient de spaţioasă pentru el şi soţia sa, iar livada imensă era mediul potrivit pentru creaţie. Acolo avea să scrie, în bună parte, romanele „Răscoala“, „Jar“, „Gorila“ şi „Amândoi“. La „cuibul său literar“, cum îi plăcea să-l numească, scriitorul ajungea ori cu trăsura de piaţă, cu Chevroletul roşu ori cu Dodgeul 1930.
„De când şi-a cumpărat casa, toate verile, până după cules, şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la şase sau nouă luni, cât era nevoie. Via de la Valea Mare a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit“, nota Fanny Rebreanu.
Averea, motiv de război între soţia şi familia scriitorului
Liviu Rebreanu se bucură, în perioada interbelică, de recunoaşterea deplină a valorii sale literare, dar şi de popularitate. Întrebat într-un interviu dacă e bogat, Liviu Rebreanu a răspuns: „Stau în casă cu chirie. Am patru pogoane cu vie la Valea Mare, lângă Piteşti. Desigur că biblioteca pe care o vezi valorează ceva.“
Într-un articol din „România Literară“, scriitoarea Ioana Pârvulescu scria că Liviu Rebreanu a fost unul dintre rarii scriitori interbelici care trăiau bine din scris. În timp ce Camil Petrescu se plângea, în 1929, că abia a scos de la editură 5.000 de lei, iar în 1931, deşi publicase deja un roman bun, trebuia să amâne
plata apei, care era de 333 de lei, pe Rebreanu, în aceeaşi perioadă, editurile se băteau, cu avansuri enorme şi cu oferte menite să le asigure exclusivitatea. În 1932, anul „Răscoalei“, băncile nu ezită să-i împrumute sume cu patru-cinci zerouri. Scriitorul are automobil şi şofer, lucru care nu trece neremarcat. De asemenea, în 1934-1935, casa lui de la ţară se transformă într-o adevărată fermă: găini şi un cocoş Sussex, gâşte, curci şi curcani, porci Mangaliţa şi York, vite, porumb, dovleci, lucernă pentru animale, viţă-de-vie şi flori ornamentale.
O femeie de familie bună
Soţia scriitorului provenea dintr-o familie cu o situaţie materială bună. Tatăl ei, Iancu Rădulescu, era avocat şi om politic, fost prefect de Argeş, în timp ce mama sa, Alexandrina, era nepoata Mitropolitului Nifon. După moartea lui Iancu Rădulescu însă, Alexandrina şi cei cinci copii au risipit averea familiei.
Cu toate acestea, Fanny a fost cumpătată şi foarte calculată, reuşind să susţină familia în perioadele în care scriitorul nu a putut. Atât cărţile, cât şi funcţiile pe care le-a ocupat, de la cea de director al Teatrului Naţional până la şefia Direcţiei Educaţiei Poporului, i-au asigurat lui Rebreanu un trai liniştit în a doua parte a vieţii. Îşi trimite fiica la studii la Paris şi vizitează mai multe ţări. Şi soţia sa are parte de răsfăţ, permiţându-şi excursii la Veneţia.
Fanny Rădulescu
Sfârşitul lui Rebreanu
Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu se retrage în satul argeşean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureştiul. „Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică“, scria Rebreanu în jurnalul său. A murit pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soţie şi de Puia, fiica pe care a adorat-o. După câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Lucrurile s-au complicat, însă, după moartea scriitorului, când a început lupta pentru avere între soţia sa şi familia lui Rebreanu. Familia scriitorului a acţionat-o în instanţă pe Puia, fiica lui Rebreanu, negând statutul de moştenitoare – fata nu fusese adoptată legal, iar actul de recunoaştere era un fals, susţinea familia Rebreanu.
Ce s-a întâmplat cu Puia
Puia s-a căsătorit, pe 25 octombrie 1931, cu sublocotenentul Radu Vasilescu, la Biserica „Domniţa Bălaşa“ din Bucureşti, avându-i ca naşi pe Iuliu Maniu şi pe Elena, văduva lui George Coşbuc. Mai târziu, a devenit crainică a Radiodifuziunii Române. În 1995, când aceasta a murit, a donat Muzeului Literaturii Române apartamentul din Bucureşti, cumpărat de Liviu Rebreanu, care adăposteşte amintirile familiei şi care a fost transformat în Casa Memorială „Fanny şi Liviu Rebreanu“, inclusă în circuitul cultural-turistic. Colecţia cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum şi tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Şirato, şi sculpturi realizate de Miliţa Petraşcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află şi o colecţie impresionantă de ceramică şi o alta de icoane pe sticlă, toate lucrările aparţinând lui Liviu Rebreanu.
Casa Memorială „Fanny şi Liviu Rebreanu“ FOTO Iulia Burada/Merg.in
„Fanny şi Puia îl dirijau cum voiau, l-au îndepărtat de familie“
Născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlişua, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud, Liviu Rebreanu a fost primul dintre cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi, dintre care au supravieţuit doar şase. Obişnuit din fragedă copilărie cu dificultăţile şi lipsurile unei vieţi împărţite la mai multe guri, Liviu Rebreanu a fost pus în situaţia de a munci asiduu pentru a se căpătui. În acelaşi timp, a fost un elev-model în toţi anii de studii, iar înclinaţia către litere a avut-o încă de mic copil.
Execuţia fratelui, transformată în roman
Mare parte din operele lui Liviu Rebreanu sunt inspirate din viaţa reală. Este şi cazul romanului „Pădurea spânzuraţilor“, la care a lucrat, întrerupt, timp de patru ani şi care a fost inspirat de execuţia fratelui său Emil, aflat pe front.
„Spânzurarea fratelui meu, ofiţer în armata austro-ungară, la Ghimeş, ca «dezertor», de către unguri mi-a sugerat ideea «Pădurii spânzuraţilor». Viziunea tragică a «pădurii» mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Naţiunilor, fotografii ce reprezentau pădurile «trădătorilor de patrie», cehoslovaci spânzuraţi de armata austro-ungară pentru «trădare» – pentru iubirea patriei lor adevărate“, povestea Liviu Rebreanu în cadrul unui interviu. Acesta mai spunea că romanul său este „oarecum alături de realitate“, pentru că fratele său a fost „un naţionalist fără scrupule“. Scriitorul a ales însă să-şi umanizeze eroul, pentru că, spunea el, un personaj precum fratele său „nu inspira decât cel mult o poezie patriotică“.
Un destin tragic
Emil Rebreanu s-a născut în 1891, fiind al cincilea dintre cei 14 fraţi. A absolvit liceul în anul 1913, înscriindu-se apoi la Facultatea de Drept din Cluj. A fost nevoit să-şi întrerupă studiile la izbucnirea Primului Război Mondial. A fost trimis pe front în Galiţia, Rusia şi Italia, fiind rănit de mai multe ori în luptă. La doar un an de când a păşit pe frontul de luptă a fost avansat sublocotenent, primind în semn de recunoaştere decoraţia austro-ungară „Medalia de aur pentru vitejie“.
Drama lui Emil Rebreanu începe în 1917, când regimentul său este trimis să lupte pe frontul românesc. În 12-13 mai 1917, Emil este acuzat de crimă, de dezertare şi spionaj, fiind condamnat la moarte. Cu o seară înainte să fie acuzat, a părăsit infirmeria brigăzii, unde i se stabilise domiciliu obligatoriu, cu intenţia să treacă linia frontului. Sentinţa este comunicată printr-un ordin al generalului Karg, nume pe care îl foloseşte şi Liviu Rebreanu în romanul „Pădurea spânzuraţilor“.
Emil este executat prin spânzurătoare la Ghimeş-Palanca în data de 14 mai. Liviu Rebreanu află de moartea fratelui său abia doi ani mai târziu, în 1919, chiar în anul în care începe o primă redactare a romanului „Pădurea spânzuraţilor“, poveste pe care o avea în minte încă de când fratele său îi trimitea scrisori în care îi descria atmosfera de pe front. Află de tragedia fratelui său şi decide, fără să ezite, să meargă în locul unde acesta a fost executat. Face mai multe vizite la locul tragediei, timp în care se chinuie să scrie romanul, abandonându-l de mai multe ori. Chinul cu „Pădurea Spânzuraţilor“ a durat aproximativ patru ani, primele pagini fiind scrise în 1919, iar prima versiune a romanului a văzut lumina
tiparului abia în 1922. Romanul a avut parte de reeditări între anii 1925 şi 1940, fiind tradus în nu mai puţin de opt limbi străine.
Eu cred că aceste critici au fost un amestec de orgolii cu influenţe bucureştene a celor care erau apropiaţi ai lui Fanny, soţia lui Liviu, şi ai Puiei, aşa-zisa lui fiică. La noi s-a încetăţenit meteahna din vremea comunismului, aceea că nu ai voie să spui despre o personalitate lucruri negative, numai lucruri tămâiate
Cine va trage cortina familiei Rebreanu
Ultimul descendent al familiei Rebreanu este Ilderim Rebreanu, în vârstă de 69 de ani. Este fiul lui Tiberiu, cel mai mic dintre cei 13 fraţi ai scriitorului. El este cel care va stinge numele familiei Rebreanu, pentru că nu are urmaşi. Ilderim trăieşte şi acum în casa în care şi-a petrecut primii trei ani din viaţă, în satul Bogdana, din judeţul Teleorman. Bărbatul spune că a moştenit puţin din talentul literar al unchiului său, pe care îl consideră cel mai mare scriitor român.
Ilderim Rebreanu a publicat „Spectre în labirintul uitării“, o cronică în patru volume, apărută în 2011 şi reeditată în 2013, care reprezintă o istorie în detaliu a familiei Rebreanu. Romanul a primit însă critici aprinse. Poetul şi prozatorul Constantin Cubleşan spunea că, deşi nu caută să-i umbrească scriitorului Liviu Rebreanu opera, Ilderim „încearcă să-l umilească ca om“.
Ilderim este nepotul lui Liviu Rebreanu şi ultimul membru al familiei încă în viaţă FOTO Dan Bodea
„Eu cred că aceste critici au fost un amestec de orgolii cu influenţe bucureştene a celor care erau apropiaţi ai lui Fanny, soţia lui Liviu, şi ai Puiei, aşa-zisa lui fiică. La noi s-a încetăţenit meteahna din vremea comunismului, aceea că nu ai voie să spui despre o personalitate lucruri negative, numai lucruri tămâiate. Eu am spart tiparul şi mi-am asumat nişte riscuri. I-am prezentat pe fiecare dintre fraţi după vârste şi perioade. Volumul I se întinde până la naşterea ultimului dintre copii, în 1911, tatăl meu, volumul II cuprinde perioada Primului Război Mondial, execuţia lui Emil Rebreanu, apoi urmează perioada interbelică în care am cuprins supravieţuitorii, iar ultimul volum include perioada de început de comunism până în 1952, la naşterea mea“, se apără Ilderim, într-un interviu pentru transilvaniareporter.ro.
Liviu, alături de Fanny şi de Puia Rebreanu
Ilderim spune că relaţia dintre tatăl lui, Tiberiu, şi Liviu Rebreanu era una rece, din cauza căsniciei cu Fanny şi a fiicei ilegitime, la adresa cărora nu are niciun cuvânt de laudă. „Ardelenii nu le-au agreat niciodată, ştiut fiind că Puia nu a fost fiica lui, fiind legitimată printr-un fals în declaraţii“, spune Ilderim, care afirmă şi că romancierul era manipulat de cele două femei. „Îl dirijau cum voiau. L-au îndepărtat de familie cu intrigi, cu tot felul de mărunţişuri, de lucruri proaste.“ În plus, potrivit nepotului scriitorului, Fanny ar fi refuzat să aibă copii cu Liviu Rebreanu de teamă că fiica ei ar fi trecut pe locul secund.
Poate că am fost puţin egoist că nu am lăsat un moştenitor şi că numele se va stinge odată cu mine, dar aşa a fost să fie
O aşchie drept amintire
În cea mai mare odaie a casei sale din Bogdana, Ilderim Rebreanu a construit un muzeu dedicat Rebrenilor. El a vândut însă cea mai mare parte a lucrurilor valoroase ale familiei. „Le-am vândut Muzeului Judeţean Bistriţa-Năsăud. Nu ştii niciodată când mori… Şi când se va-ntâmpla, nu ştiu cine va intra în casa asta şi-o să creadă că sunt hârţoage. Aşa, acolo le ştiu în siguranţă“, explică Ilderim într-un interviu pentru revista „Tango“. A păstrat însă câteva obiecte de familie, printre care şi o aşchie din spânzurătoarea lui Emil, pe care tatăl său, Tiberiu Rebreanu, a retezat-o cu un cuţit, în 1923, când a fost să reconstituie locul în care fusese executat fratele său. Ilderim trăieşte acum singur, are părinţii îngropaţi în cimitirul satului, iar soţie şi copii nu a avut niciodată. „Poate că am fost puţin egoist că nu am lăsat un moştenitor şi că numele se va stinge odată cu mine, dar aşa a fost să fie.“
Se încarcă comentariile...
