„Cartea de la Vama Veche” - Cartea cu amintiri vesele

În puţinele ore libere dintre conferinţe, lansări de carte şi multe, foarte multe spectacole ce fac, la urma urmei, substanţa Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, am citit consistentul volum „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”, apărut la începutul verii acesteia la Humanitas, sub semnătura poliglotului peregrin nu transilvan, ci ieşean pe nume Dan Alexe.

Veritabil cetăţean al lumii, al cosmosului, aşa cum erau înţelese sintagma şi conceptul în secolul al XVIII lea francez, de exemplu. Deplin om european şi nu numai.

Dacopatia şi alte rătăciri româneşti e o carte când ironică, când amuzantă, când categorică ori revoltată de-a dreptul, când aducând în atenţie, surprinzător, chiar pe nepusă masă, interesante demonstraţii lingvistice şi etimologice. Dan Alexe are ca punct de plecare lupta cu elucubraţiile ocultistului Nicolae Densusianu din Dacia preistorică şi ajunge unde nici cu gândul nu gândeai la începutul lecturii. Primul scop al lui Dan Alexe, constant urmărit pe parcursul celor mai bine de 350 de pagini ale cărţii sale, e acela de a proceda la demistificări. Modelul evident fiind acela al operaţiunilor similare datorate în secolul trecut unui Georges Bataille sau Roland Barthes. Barthes, în primul rând. Nici nu se putea altfel câtă vreme Dan Alexe a studiat Literele, a avut ca specializare principală Franceza, iar anii săi de pregătire universitară au coincis cu perioada în care autorul Mitologiilor şi al Sistemului modei era la mare preţ nu numai în Franţa, ci şi în România, îndeosebi în şcoala superioară românească. Sunt supuse demistificărilor şi demitologizărilor ba aberaţiile protocroniste ale anilor 70-80 ai veacului trecut cu campionul lor mai de voie, mai de nevoie, altminteri eruditul profesor Edgar Papu care a inventat conceptul, ba orgoliile patriotico-culinare de azi. Cele legate de specialităţi pretins româneşti precum mămăliga, sarmalele sau mititeii. Între aceşti poli cititorul găsind o largă plajă de teme, de subiecte, de probleme, între care cea mai şocantă şi mai riguros abordată e aceea a asemănărilor dintre limba română şi limba albaneză.

Cum spuneam, Dan Alexe ajunge în cartea sa acolo unde nici cu gândul nu gândeşti. De exemplu, la mitologia Vămii Vechi pe care o deconstruieşte de toutes piѐces. Bănuiesc că o face spre enervarea, disperarea şi revolta feluritelor ONG-uri care tot salvează de ani, deja de zeci de ani, Vama. Care trebuie salvată în primul rând, cel puţin aşa susţine Dan Alexe, de falşii ei salvatori, „anacronice spectre cu aspect de supravieţuitori de la Woodstock”.

Conform lui Dan Alexe, „Vama Veche revelează, de fapt foarte bine clasa de mijloc a României de azi, în special cea tânără: o cultură low key atemporală, snoabă, dar cu urme de deschidere autentică, fluctuantă, dar constantă”.  

Nici pe vremuri, adică în timpurile ei de glorie ce i-au asigurat intrarea în mitologie, Vama nu a fost, cel puţin pentru Dan Alexe, altfel ori fundamental altfel. „Sigur că zăcând într-o fundătură, pe graniţa cu Bulgaria, Vama Veche era într-adevăr, în anii comunismului o oază a intelectualilor marginali care mergeau acolo să facă nudism şi să se convingă unii pe alţii că fac parte dintr-o categorie aparte, dintr-un fel de elită nemânjită de compromisurile cu politica sau de caracterul gregar al maselor de sindicalişti ce se dădeau cu nămol mai la nord”.

Oare chiar aşa să fi stat lucrurile? Şi da, şi nu. La Vama Veche, dar şi/sau mai înainte la 2 mai (adică Doimai) şi Mamaia- Sat, veneau şi marginali, şi personaje ce se jucau de-a hipioţii că hipioţi autentici nu aveau cum să fie căci nu le dădeau voie nici partidul comunist, nici miliţienii şi, uneori, nici securiştii. Se făcea şi nudism. Dar veneau şi intelectuali autentici, oameni de artă, pictori, sculptori, literaţi, cineaşti şi oameni de teatru. Mulţi oameni de teatru, cu valoare deja confirmată, precum marele regizor Valeriu Moisescu, totodată profesor la IATC, care îşi amintea acolo că e profesor numai şi numai pentru a-i face pe studenţii ce-l înconjurau cu dragoste, să se simtă mai bine şi mai liberi. Dar şi tineri în aşteptarea confirmării. Precum Silviu Purcărete sau Cristian Hadjiculea a căror prietenie exemplară datează încă din vremea tinereţii lor, George Banu, Dinu Kivu şi Mirela Nedelcu, Tudor Florian şi atipicul, rămas până azi ca atare, Ioan Ieremia. Sau Alexandru Tocilescu şi Dan Jitianu.

Cu ei, cu întâmplări din viaţa lor şi a multor altora, dar şi cu micii şi mămăliga dătătoare nu de frisoane patriotice, ci de teama că ar putea deveni carbon ori ar putea să nu se „lege”, cu povestioare vesele şi triste, cu traiul de azi pe mâine cu bani puţini şi inventivitate multă, ba şi cu mici păcăleli, cu jocuri neprimejdioase cu timpul şi cu explicabile ieşiri din timp din cauza unor excese cât se poate de lumeşti ne întâlnim citind Cartea de la Vama veche. Scrisă de regizorul şi de profesorul de azi Cristian Pepino. Carte apărută tot în 2015, în colecţia Memorii/Jurnale tot a editurii Humanitas. O carte frumoasă, „haioasă” şi fără pretenţii, despre care autorul ei spune că e una „de vacanţă” sau „de citit în tren”.

Eu nu am citit-o nici în vacanţă, nici „în tren”, ci în autocarul cu care mergeam de la Sibiu la Cluj, loc unde urma să văd, să „prind” două dintre ultimele premiere ale stagiunii deja trecute. M-am amuzat citind-o, dar i-am simţit şi melancolia conţinută, arareori explicit mărturisită. Melancolia unui om, a unui artist care a mers ani, zeci de ani la Doimai, la Mangalia- Sat şi, desigur, la Vama Veche. Locuri în care a trăit frumos. Locuri în care, după propria mărturisire, nu mai merge din 2000 încoace. Mării, Cristian Pepino i-a preferat muntele. Loc în care a dus cu sine „vesele amintiri”. Împărtăşite până mai ieri doar apropiaţilor. Odată cu apariţia cărţii şi nouă, cititorilor ei.

Cristian Pepino- CARTEA DE LA VAMA VECHE; Colecţia Memorii/Jurnale; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015