Pe lista celor care au mai luat acest premiu în anii trecuţi se află, printre alţii, scriitorii Imre Kertész, Claudio Magris, Peter Nàdas, Slavenka Drakulic, Hugo Claus, Ryszard Kapuściński, dar şi istoricii Ian Kershaw şi Timothy Snyder. Sunt nu doar nume mari ale literaturii şi istoriei, dar şi autori ale căror scrieri vorbesc convingător despre spiritul european, despre europenitate. Iar aceasta mi se pare cea dintâi semnificaţie a premiului. Într-o asemenea companie selectă, Mircea Cărtărescu îşi găseşte un loc firesc. 

În discursul de la decernare, a spus că se simte în primul rând un scriitor european, că nu crede în împărţirea Europei în zone (Europa de Vest, Centrală şi de Est), ci în unitatea ei, în valorile ei culturale comune. Este, de altfel, şi sensul în care au fost receptate cărţile sale în Germania şi în alte ţări: pentru elitele culturale, pentru marile ziare şi reviste europene – de la Le Monde la Frankfurter Allgemeine Zeitung, de la Svenska Dagbladet la Neue Zurcher Zeitung – Mircea Cărtărescu este un mare scriitor european. El se află de multă vreme acolo, în lumea culturală a Europei care contează: premiat, omagiat, invitat la festivaluri şi evenimente literare majore. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat până acum, niciodată, cu niciun scriitor român.

Ceremonia de acordare a premiului a avut loc în celebra sală Gewandhaus, în faţa a aproape 2.000 de spectatori, cu reprezentanţi ai oficialităţilor germane, cu zeci de jurnalişti din mai toate ţările europene. Premiul a fost decernat de premierul landului Saxonia, iar Uwe Tellkamp (un important scriitor german) a rostit un laudatio. Mircea Cărtărescu a participat la emisiuni radio şi TV, a dat vreo cincisprezece interviuri, a avut câteva lecturi publice. Treabă nemţească, harnică şi riguroasă: societatea germană ştie să-şi omagieze intelectualii şi are deschiderea de a-i „adopta” pe cei din alte ţări. Iar aceasta mi se pare a doua semnificaţie a premiului. Pentru publicul german de calitate, Cărtărescu e un mare autor, ca atâţia alţi mari scriitori europeni, aşa încât i se acordă, în mod natural, cu sobrietate şi grijă, toate onorurile pe care le merită. Nu e „din Est”, nu e o prezenţă „exotică” ori „dintr-o ţară îndepărtată şi puţin cunoscută”, e pur şi simplu compatibil cu valorile şi spiritul cultural german şi european.

La Târgul de carte de la Leipzig a existat un stand al României, s-au mai organizat şi alte câteva lecturi şi evenimente. Dar, bineînţeles, în centrul atenţiei a fost Cărtărescu. Iar aceasta mi se pare cea de-a treia semnificaţie a premiului: de ani buni, Mircea Cărtărescu este ambasadorul literaturii române în lume. E – spuneţi-i cum vreţi – „locomotiva”, „vârful de lance”, „deschizătorul de dumuri” sau altcumva (au şi clişeele, totuşi, rolul lor). În vremurile bune ale ICR (sub conducerea lui Horia Roman-Patapievici), prezenţa culturii române în lume a căpătat un caracter sistematic, ilustrat prin traducerea a sute de cărţi ori prin organizarea unor evenimente culturale notabile. Efectele se mai văd şi astăzi, când, alături de Cărtărescu, doar filmul românesc mai reuşeşte, pe alt plan, să fie prezent, cu regularitate, în lumea bună a festivalurilor şi a premiilor importante.

Există însă şi o undă de tristeţe în siajul premiului de la Leipzig. Privind fotografiile cu sala Gewandhaus arhiplină, urmărind apariţiile lui Mircea Cărtărescu în presa germană şi europeană, n-am putut să nu mă gândesc, cu amărăciune, la invidiile meschine pe care scriitorul le stârneşte pe-aici, pe Dâmboviţa, la atacurile josnice de care a avut parte în ultimii ani, la discuţiile provinciale care încing, periodic, amărâtul nostru spaţiu cultural. Şi la incapacitatea noastră cronică de a ne entuziasma, de a ne bucura firesc şi empatic de adevăruri simple şi clare ca lumina zilei: avem un mare scriitor care a intrat, irevocabil, în elita literaturii europene. Lui Mircea Cărtărescu îi stă foarte bine acolo şi merită admirat pentru felul firesc, de scriitor profesionist şi adevărat, în care ştie să rămână el însuşi.