Apărut aproape simultan cu cercetarea lui Dorin Liviu Bîtfoi „Aşa s-a născut omul nou - În România anilor 50” (Editura Compania, Bucureşti, 2012), carte care, în pofida limitelor şi erorilor sale cu îndreptăţire subliniate de recenzenţi, rămâne una demnă de luat în seamă, volumul asupra căruia doresc să mă opresc în aceste însemnări are menirea de a atrage atenţia asupra unei realităţi. Şi anume că da, e cum nu se poate de justificat interesul ce li se acordă în continuare lui Nicolae Ceauşescu şi multiplelor faţete ale dictaturii sale, dar că ultimul şef al PCR nu a fost nicidecum unicul dictator comunist din România. Că, în pofida obsesiei acestuia de a se îndepărta la modul pur simbolic de modelul dejist dar şi de a face astfel încât aproape să îl scoată pe predecesorul său din istoria României, Nicolae Ceauşescu a imitat aproape ad litteram conduita, poate că şi destinul celui în preajma căruia s-a aflat ani de zile. Că o atare imitare se situează în specificul dictaturii comuniste de esenţă stalinistă pe care au ilustrat-o cei doi conducători supremi.

Gheorghiu-Dej - primul dictator comunist român

Dennis Deletant, semnatarul Studiului introductiv al volumului Spectrele lui Dej, îl citează, încă în primele rânduri ale contribuţiei sale, pe politologul Vladimir Tismăneanu care, în cartea Fantoma lui Gheorghiu-Dej, scria:”În avalanşa de articole acuzatoare la adresa comunismului românesc, în puzderia de articole incrimante în legătură cu familia Ceauşescu, îmi pare că se pierde cumva din vedere istoricitatea şi natura fenomenului totalitar din România. Mai mult, există tendinţa de a uita cine, cum şi în ce condiţii a prezidat asupra stalinizării şi sovietizării ţării...Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost pomenit în ultima vreme doar sporadic, fără a se încerca o pătrundere în spaţiile obscure şi chiar tenebroase ale biografiei politice a celui care a condus Partidul Comunist Român între 1944 şi martie 1965”.

Într-adevăr, dacă te uiţi la televizor, în avalanşa de emisiuni, câteodată de o calitate mai mult decât discutabilă, dedicate feluritelor aspecte ale comunismului românesc, emisiuni centrate mai curând pe senzaţionalismul ieftin, pe memoria tot mai subiectivă a unor martori care, fie îl demonizează, fie îl umanizează primejdios pe Nicolae Ceauşescu ,decât pe documente,, emisiuni la care participă martori, comemoratori şi, în mai redusă măsură, istorici, nu poţi să nu fii frapat de faptul că numele lui Gheorghiu-Dej nu e invocat decât atunci când se discută - a câta oară?- despre condiţiile în care s-a produs succesiunea din martie 1965.

 Modernitatea şi anvergura cercetării

Cartea Spectrele lui Dej urmează noile tendinţe ale istoriei şi istoriografiei occidentale, se fundamentează în mod esenţial pe consultarea directă a documentelor şi nu primordial pe aceea a cărţilor ce mediatizează aceste documente ori pe acelea de memorii (aici e diferenţa fundamentală dintre ea şi volumul lui Dorin Liviu Bîtfoi), şi ne oferă o biografie politică aproape exhaustivă a fostului dictator, făcând astfel lumină în nenumărate aspecte ale comunismului românesc. Fie că e vorba despre istoria de până în august 1944, complicată şi mereu supusă revizuirilor, a Partidului Comunist din România care, în căutare de legitimitate, şi-a făurit propria legendă, inventând şi reinventând lideri în funcţie de interesele momentului, aducându-i pe unii ilegalişti în prim-plan, amplificându-le meritele, mitificându-i dar şi evacuându-i pe cei care, dintr-un motiv sau altul, au căzut în dizgraţie, fie că se analizează acele aspecte din biografia dejistă ce acoperă perioada postbelică. Autorii studiilor sunt în general tineri, cei mai mulţi născuţi după anul 1970, absolvenţi ai studiilor universitare după 1989, necontaminaţi de istoriografia de tip comunist, doctori ori doctoranzi în istorie, unii cu stagii de formare şi documentare în instituţii de învăţământ superior din străinătate.

Cele cinci părţi ale volumului analizează printr-un număr substanţial de studii genealogia ascensiunii politice a lui Dej (bazată pe participarea lui la grevele din 1933 şi evadarea din lagărul de la Târgu Jiu în 1944, de unde mitologia aferentă), conflictele şi luptele pentru putere ce au măcinat PCR/PMR în deceniile cinci şi şase (o luptă dusă între comuniştii rămaşi în ţară şi cei care s-au refugiat la Moscova, negând, însă, cu argumente, pretinsa rebeliune anti-moscovită a lui Gheorghiu-Dej şi a fidelilor acestuia), conflicte ce au ilustrat plenar machiavelismul lui Dej (dovedit în toată splendoarea sa prin raportare la Lucreţiu Pătrăşcanu dar şi la Ana Pauker), refac imaginea epocii insistând asupra aspectelor cultului personalităţii personajului principal (interesat e modul în care au fost marcate de-a lungul anilor aniversările zilelor de naştere ale acestuia şi nu pot să nu subliniez numeroasele similitudini cu perioada ceauşistă şi dinamica aceluiaşi fenomen în “epoca de aur”), se concentrează asupra posterităţii mişcătoare, doar aparent capricioase, a fostului lider suprem, ori examinează politicile şi practicile regimului acestuia, cercetând aspecte ale vieţii cotidiene româneşti prin prisma celor trei clase/pături sociale semnificative, muncitorii, ţăranii, intelectualii.

Toate studiile ilustrează caracterul ilegitim, antidemocratic, dictatorial, etern stalinist al comunismului românesc. Faptul că atât “fenomenul Dej” cât şi “fenomenul Ceauşescu” sunt interdependente, că regimul Dej l-a făcut posibil pe cel al lui Nicolae Ceauşescu. Că ambele au fost posibile din cauza caracterului falimentar al comunismului, a naturii antidemocratice a acestuia.

 

„Spectrele lui Dej – Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator”; Editura Polirom, Iaşi, 2012