Avertismentul lui Tom Gallagher

Pentru români, anul 1971, cu celebrele Teze din iulie a fost sfârşitul iluziilor. Era limpede că vremea relaxării ideologice trecuse, că regimul comunist revine la metodele dure, că cel ales în fruntea Partidului Comunist în 1965, devenit doi ani mai târziu preşedinte al Consiliului de Stat, adică şef de Stat, îşi consolidase suficient puterea personală şi îşi putea deja permite luxul de a-şi arăta adevărata faţă.

În primele luni ale lui 1973 s-a declanşat isteria cultului personalităţii, în martie 1974 Nicolae Ceauşescu era ales preşedintele României. Cartea naţionalistă şi cartea independenţei faţă de Blocul sovietic fuseseră jucate cu succes. În ţară, controlul devenise absolut. Din felurite motive, pentru ţările din Europa de Vest, dar şi pentru Statele Unite, România a continuat să reprezinte un punct de interes şi după ce devenise clar că, cel puţin pe plan intern, regimul de la Bucureşti nu doreşte să abdice nici măcar cu o iotă de la dogma comunistă.

Într-un atare context, în 1973, România a avut primul contact oficial cu Comunitatea Economică Europeană, iar oficialii români au reuşit să obţină un statut preferenţial. Pe care l-au pierdut ori l-au abandonat de bună voie în anii 80, când situaţia economică a ţării s-a deteriorat accentuat, când Ceauşescu, regimul lui şi România au devenit tot mai izolate, când nu ajunseseră să nu mai conteze nici măcar aparenţele. România şi-a îngheţat relaţiile cu ţările Europei occidentale şi a renunţat la Clauza naţiunii celei mai favorizate oferită de americani, clauză pentru obţinerea şi menţinerea căreia se făcuseră până în acea clipă numeroase eforturi.

Îndată după 1989, noua putere de la Bucureşti s-a dat peste cap şi a trecut la recuperări. Numai că regimul Iliescu era tare puţin dispus la reforme reale, refuza instinctual reformele structurale, marea privatizare, abandonarea controlului etatist, se dovedea ineficient în lupta împotriva corupţiei generalizate pe care mai curând o încuraja decât o stârpea. Doar declaraţiile pentru uzul străinătăţii sunau puţin altfel.

Administraţia Constantinescu, venită la putere în noiembrie 1996, promitea o schimbare nu doar de imagine, ci de atitudine. Reformele au început, s-au închis o seamă de întreprinderi neperformante, mai cu seamă exploatările minere, însă neînţelegerile din sânul coaliţiei de guvernământ au frânat ori domolit elanul reformist. În 1999, când Uniunea Europeană a decis să înceapă negocierile cu România în vederea doritei aderări, era evident că ţara noastră era cel mai slab pregătită, dar criza din Kosovo i-a permis să depăşească statutul de ţară marginală, de candidat reuşit fără loc.

Aşa că, în pofida tuturor analizelor deloc favorabile, în ciuda tuturor avertismentelor, la 15 februarie 2000, UE a demarat negocierile cu România. Într-un moment în care forţele reformatoare interne se aflau în stare de confuzie. Schimbarea de putere, intervenită în decembrie 2000 a accentuat starea de derută. Programul de guvernare anunţat de noul premier Adrian Năstase a însemnat în multe privinţe o surpriză plăcută, dar la 24 ianuarie 2001, adică la doar câteva zile de la preluarea mandatului, într-o cuvântare rostită la Focşani, o cuvântare în multe privinţe comparabilă cu cea de tristă amintire de la Satu Mare din timpul celui de-al doilea mandat, preşedintele Ion Iliescu a afirmat că proprietate colectivă e net superioară celei individuale.

Fireşte, seismografele extrem de fine ale organismelor internaţionale au sesizat contradicţiile. Însă pe mai departe oficialii de la Bucureşti şi-au continuat seria de ritualuri şi iniţiative, tot atâtea artificii prin care au izbutit să îi convingă, să îi înşele pe birocraţii de la Bruxelles că ţara şi ei ar fi dornici să îşi însuşească normele şi valorile europene.

Oficialii de la Bruxelles şi trimişii lor la Bucureşti au fost înşelaţi ori s-au lăsat de bună voie duşi cu preşul şi pentru că apartenenţa lor la felurite familii politice europene la care s-au alăturat rând pe rând partidele ce au guvernat România până în 2007 şi mai departe le cerea să o facă. Foaia de parcurs pentru aderare (acel celebru acquis comunitar) a suferit numeroase derogări mai mult sau mai puţin tacite şi nu a izbutit să aibă efectele scontate nici asupra subdezvoltării, nici asupra administrării precare, nici asupra proastei guvernări. Privatizarea nu a adus prosperitatea aşteptată fiindcă s-a realizat haotic şi, adesea, a fost însoţită de numeroase masive acte de corupţie, administraţia s-a dovedit pe mai departe ineficientă şi cu un redus apetit spre reformare autentică, guvernarea, indiferent că a fost cea de până la sfârşitul lui 2004 ori cea de care a luat frâiele puterii în ianuarie 2005, nu a performat.

Cu toate acestea, România a aderat la UE la 1 ianuarie 2007. Aderarea atât de dorită de populaţie s-a concretizat pentru aceasta într-o mai mare libertate de circulaţie, în abolirea vizelor, dar şi în multe, foarte multe sacrificii şi deziluzii. Bunăstarea dorită nu a venit, corupţia s-a intensificat, europenizarea visată a rămas la nivelul aspiraţiilor. Expectaţiile s-au metamorfozat rapid în deziluzii.

De ce s-au petrecut toate acestea? De ce românii încep să fie nemulţumiţi de UE, de ce UE nu e nici ea deloc satisfăcută nu doar de România, ci şi de alte state admise? A fost UE tocmai inocentă atunci când a trecut la aplicarea dilatatorie a ceea ce însemnau până atunci severe norme de aderare?

În cele zece capitole, plus o Introducere şi o Concluzie ale cărţii Deceniul pierdut al României - Mirajul integrării europene după anul 2000, apărută în traducerea Simonei Ceauşu, în anul 2010 la Editura All, profesorul britanic Tom Gallagher formulează posibile răspunsuri la aceste întrebări, dar şi la altele. Autorul demonstrează convingător că UE a abordat într-un mod profund defectuos pregătirea României pentru aderare. A avut o abordare superficială şi simplistă, care nu a ţinut cont de dezastruoasă istorie recentă a ţării şi de problemele adânc înrădăcinate (care le depăşeau cu mult pe cele întâlnite în majoritatea celorlalte foste state comuniste aflate pe drumul integrării europene). Această abordare ca şi atitudinea oscilantă, versatil-interesată a clasei politice, a Puterii şi Opoziţiei politice laolaltă pot să inducă impresia că, cel puţin în cazul României, aderarea a fost prematură, nepotrivită oferind premisele unui eşec? În bună parte, da fiindcă, scrie Tom Gallagher, în cei patru ani de când a devenit membru deplin al UE (1 ianuarie 2007) majoritatea indicatorilor economici ai României au scăzut. Sistemul său politic şi structurile administrative par să fie tot mai nefuncţionale. Ar determina această realitate greu de contestatat o reacţie radicală a oficialilor de la Bruxelles, o decizie dramatică, fără precedent, a Comisiei europene? Categoric nu. România ar putea să fie totuşi, susţine profesorul Gallagher, un membru constructiv al UE. Cu condiţia să abandoneze euro-balcanismul, specificul politic negativ, clientelismul, atitudinea duplicitară, să relanseze reformele.

Analiza desfăşurată de Tom Gallagher pe parcursul a trei sute de pagini de carte format mare mi se pare în general corectă şi nepărtinitoare. Cu excepţia pasajelor în care e virusată de prea marele credit acordat preşedintelui Traian Băsescu şi de negarea oricăror rezultate ale guvernării Tăriceanu.

În liniile sale esenţiale, cartea a fost terminată în anul 2008. Cei doi ani trecuţi de atunci, perioadă în care preşedintele controlează nemijlocit guvernul, nu au adus modificări esenţiale, indiciu limpede că el nu a fost şi nu este tocmai Cavalerul dreptăţii, cum ne lasă pe alocuri să înţelegem autorul volumului. Aici Tom Gallagher cade în greşeală, repetând erorile unora dintre înalţii funcţionari europeni, extrem de bine detaliate în carte.

Tom Gallagher - DECENIUL PIERDUT AL ROMÂNIEI; Editura ALL, Bucureşti, 2010

P.S. Această recenzie a apărut, pentru întâia oară, în nr. 4/2011 al revistei Familia. Recitind-o şi revăzând, în treacăt, cartea lui Tom Gallagher îmi dau seama că Deceniul pierdut al României a fost un extraordinar avertisment pentru conducătorii României. Cartea anunţa posibilitatea ca, la un moment dat, cineva ca dl. Juncker, de pildă, să aibă ideea unei U.E. în mai multe viteze. Din păcate, avertismentul din cartea profesorului Gallagher a trecut neobservat. Ca atâtea altele, de altfel.

Între timp, au devenit încă şi mai evidente greşelile din vremea lui Traian Băsescu, dar şi cele din timpul guvernării azi atât de compromisului şi defazatului Călin Popescu Tîriceanu.