AVANPREMIERĂ O nouă carte, „Doctor Sleep“, de Stephen King, apare în seria de autor de la Editura Nemira

Stephen King a doborât toate recordurile de vânzare şi a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane

Stephen King(67 de ani) loveşte din nou: „Doctor Sleep“, continuarea celebrisimului „Shining“, apare la Editura Nemira, în traducerea Ruxandrei Toma. Lansat anul trecut, romanul a câştigat prestigiosul Bram Stocker Award. Adevarul.ro vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din noul volum.

Stephen King posedă o cunoaştere profundă a genului horror, fapt evidenţiat de volumul său nonficţiune „Danse Macabre” (Dans macabru), care examinează titlurile notabile din literatura şi cinema-ul horror de-a lungul ultimelor decenii. El a scris câteva titluri şi în afara genului horror, inclusiv nuvelele „The Body” (Cadavrul) şi „Rita Hayworth and the Shawshank Redemption” (adaptate pe marele ecran sub titlurile „Stand By Me” şi „The Shawshank Redemption”), precum şi romanele „The Green Mile” (Culoarul Morţii, de asemenea ecranizat, cu Tom Hanks în rolul principal), „The Eyes of the Dragon”, (Ochii dragonului) şi „Hearts in Atlantis” (Suflete Pierdute în Atlantida).

În "Doctor Sleep", Danny Torrance, băieţelul captiv în înspăimântătorul Overlook Hotel a ajuns un bărbat în toată firea. La cei 40 de ani ai săi, lucrează într-un ospiciu şi asistă pacienţii cu boli terminale, ajutându-i să accepte moartea cu mai  multă seninătate – de aici şi porecla ce dă titlul cărţii. Cum se manifestă fantomele trecutului tulburător rămâne să descoperim în carte.

Autorul Stephen King s-a născut in Portland, Maine, în 1947 şi este cel de-al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, astfel că micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraş în altul.

Stephen King a indrăgit matineele anilor '50, unde se proiectau în special filme de groază şi SF. În 1960, Stephen King l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra carierei sale. Acesta a fost momentul în care marele autor a început să scrie poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe care o vom întâlni mai târziu în Misery. Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică permanentă. In iunie 1970 a obtinut licenta in literatura, un certificat de profesor de liceu si o diploma pentru elocutiune şi artă dramatică. În aceea perioadă, Stephen King a dus o viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism.

A început să scrie Carrie, dar fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Soţia sa însă a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400 000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumparat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem's Lot. Din acest moment Stephen King îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate. Stephen King a doborât toate recordurile de vânzare şi a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book Foundation. În 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de milioane de dolari.

FRAGMENTE

- … ascultă, Danny, ai văzut vreodată vreun mort? Vreau să zic, un mort obişnuit.
Şi râse uşor, pentru că formularea i se părea caraghioasă. La fel i se părea şi lui Danny.
– Adică fantome.
– De câteva ori. Odată am văzut trei care stăteau lângă o trecere peste calea ferată. Doi băieţi şi o fată. Adolescenţi. Cred că… cred că acolo muriseră.
Dick dădu din cap.
– Majoritatea rămân în apropiere de locurile unde au trecut în partea cealaltă până când se obişnuiesc cu gândul că au murit şi merg mai departe. Aşa erau unii din cei pe care i-ai văzut în Overlook.
– Ştiu.
I se părea de nedescris sentimentul de uşurare care îl copleşise pentru că putea, în sfârşit, să vorbească despre lucrurile acestea cu cineva care le cunoştea.
– Şi altădată am văzut o femeie într-un restaurant. Ştii, dintr-ăla care are mese puse afară, pe trotuar.
Dick dădu iarăşi din cap. Ştia de care.
– Nu era transparentă, da’ mi-am dat seamă că-i fantomă pentru că nu o vedea nimeni în afară de mine şi, atunci când o chelneriţă i-a împins scaunul, tipa a dispărut de tot. Şi tu vezi din astea?
– N-am mai văzut de ani buni, dar strălucirea ta e mai puternică decât a fost a mea vreodată. Şi oricum scade pe măsură ce îmbătrâneşti…
– Grozav, îl întrerupse Danny cu înfocare.
– …dar cred că o să-ţi mai rămână destul şi când ai să fii mare, pentru că ai avut atât de multă din capul locului. Fantomele obişnuite nu sunt ca femeia aia pe care ai văzut-o în Camera 217 şi după aia la tine în baie. Nu-i aşa?
– Aşa e, zise Danny. Doamna Massey e adevărată. Lasă tot felul de chestii… bucăţi din ea… în urmă. Le-ai văzut. Le-a văzut şi mami… iar mami nu străluceşte.
– Hai să ne întoarcem, spuse Dick. A venit vremea să-ţi despachetezi cadoul.

8

Drumul înapoi la maşină a durat şi mai mult, pentru că Dick obosise şi respira greu.
– Din cauza ţigărilor, îi explică el lui Danny. Să nu te apuci niciodată de fumat.
– Mami fumează. Crede că nu ştiu. Dick, ce a făcut Buna ta Albă? Precis a făcut ceva de n-a pus mâna pe tine Tata-mare Negru.
– Mi-a dat un cadou, identic cu cel pe care ţi l-am adus eu. Asta face profesorul când elevul este pregătit. Învăţătura în sine este un cadou. Cel mai frumos cadou pe care-l poţi face ori primi. Trebuie să-ţi spun că Buna nu i-a zis niciodată pe nume lu’ Tataia Andy. Îi zicea…
Şi aici Dick rânji.
– …îi zicea preversu’. I-am spus ce spui şi tu acum, că nu era o fantomă, că era adevărat. Şi ea mi-a zis că da, am dreptate, pentru că eu îl făceam să fie adevărat. Cu strălucirea. Şi mi-a mai zis că anumite spirite – mai ales spiritele crude şi brutale – refuză să părăsească lumea asta deoarece ştiu că ce-i aşteaptă dincolo e cu mult mai rău. Multe dintre ele se sting pur şi simplu, dar altele găsesc de mâncare. „Asta-i strălucirea pentru ele, Dick“, mi-a zis Buna atunci. „Mâncare. Tu îl hrăneşti pe preversul ăla. Nu vrei, dar îl hrăneşti. E ca un ţânţar care tot bâzâie şi vine pe tine ca să-ţi mai sugă din sânge. Şi n-ai ce-i face. Poţi însă să-ţi întorci strălucirea împotriva lui.
Ajunseseră la Cadillac. Dick descuie portierele şi se strecură în spatele volanului cu un oftat prelung de uşurare.
– A fost o vreme când puteam să merg cinşpe kilometri şi după aia să alerg încă opt. Acum, după o simplă plimbare pe plajă mă doare spinarea de parcă am primit o copită de bidiviu în ea. Haide, Danny. Deschide-ţi cadoul.
Băiatul rupse hârtia argintie şi scoase la iveală o casetă metalică, vopsită în verde. Pe latura din faţă, sub încuietoare, avea un mic cifru.
– Hei, marfă!
– Aşa zici? Îţi place? Bravo, mă bucur. Am luat-o de la Western Auto. E din oţel american sută la sută. Cea pe care mi-a dat-o mie Buni Rose avea un lăcăţel şi obişnuiam să port cheiţa în jurul gâtului,
dar asta a fost de mult. Suntem în anii optzeci acum, nu? Ne-am mai modernizat şi noi. Vezi tăbliţa aia cu numere? Trebuie doar să apeşi pe cinci numere pe care eşti convins că n-ai să le uiţi şi după aia pe butonul ăla pe care scrie OK. Şi, ori de câte ori vei dori să deschizi cutia, nu va trebui decât să introduci codul.
Danny era în culmea fericirii.
– Mersi, Dick! Mulţumesc mult de tot! O să pun în ea chestiile mele de valoare. 
Printre care se numărau cartonaşele cu jucători de baseball, insigna de Pui de Cercetaş, pietricica verde care-i purta noroc şi o poză cu el şi cu tatăl lui, făcută pe peluza din faţa clădirii în care locuiseră ei în Boulder, înainte de Overlook. Înainte ca lucrurile să ia o întorsătură urâtă.
– Foarte bine, Danny, fă cum vrei, dar vreau să te rog să mai faci ceva.
– Ce?
– Vreau să ajungi să cunoşti cutia asta pe de rost. Nu doar cum arată, ci şi cum se simte la atingere. Pipăie-o peste tot. Şi bagă-ţi nasul înăuntru ca să-i cunoşti mirosul. Cutia asta trebuie să-ţi fie cel mai bun prieten. O vreme, cel puţin.
– De ce?
– Pentru că ai să pui o casetă identică în mintea ta. Una şi mai specială decât asta pe care o ţii în mâini. Iar data viitoare când o să mai apară căţeaua aia de madam Massey, tu o să fii gata s-o întâmpini cum se cuvine.

(…)
9

Doamna Massey s-a întors după o săptămână. Era tot în baie, de data aceasta în cadă. Danny nu s-a mirat. În fond, într-o cadă murise. Acum n-a mai dat bir cu fugiţii. Acum a intrat şi a închis uşa în urma lui. Zâmbind, ea i-a făcut semn să se apropie. Zâmbind şi el, Danny se îndreptă spre ea. Se auzea televizorul din cealaltă cameră. Mama lui se uita la serialul Three’s Company.
– Bună ziua, doamnă Massey, i-a spus el. V-am adus ceva.
Atunci ea a înţeles şi a început să zbiere.

10

Mama ciocăni la uşa băii câteva momente mai târziu.
– Danny? S-a întâmplat ceva?
– Nu, mami.
Cada era goală. Mai rămăsese ceva mâzgă în ea, dar Danny îşi spuse că va reuşi s-o cureţe de tot. Jetul de apă o va expedia direct în canalul de scurgere.

(…)

– Bravo. Vezi să te speli şi pe măselele din spate. Acolo se ascunde mâncarea.
– Da, mami.
Din adâncul minţii sale, de pe raftul special pe care aşezase perechea casetei sale de valori, se auzeau ţipete înăbuşite. Dar nu-I mai păsa acum. Credea că ţipetele vor înceta destul de curând. Şi avea dreptate.

(Copyright Editura Nemira)