Ziua Culturii Naţionale 2022

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gunoi la Ateneu Român

Ziua Culturii Naţionale a devenit o formă fără fond. Sunt atâtea state occidentale care nu au o zi consacrată culturii naţionale. Oricare dintre acestea au, în schimb, o producţie de cultură constantă şi trăiesc cultural, zi de zi, printr-un mod de viaţă dependent de presă culturală, de imaginarul muzeal, de consum cinematografic, de apetit pentru muzică clasică, de energia teatrului care te mută în lumi şi societăţi inaccesibile.

Noi avem o Zi a Culturii Naţionale şi trăim acultural în toate celelalte 364 de file ale calendarului. Partenerii noştri de mapamond nu au o sărbătoare pentru a cita, fără a citi, poeţi naţionali, dar au 365 de zile de viaţă culturală. 

Şi dacă tot a venit vorba de poeţii naţionali, demiurgul de serviciu pe peretele de Facebook, Eminescu, se bucură de orice, numai de o celebrare sinceră nu. Să privim la adevăratele ziduri care traduc cinismul şi ignoranţa. Cele pe care le parcurgi cu privirea şi cu mintea (dacă ai echipat-o suficient), nu scrolând confortabil dintr-un fotoliu. Întâmplarea face că trec destul de des pe Strada Plantelor, care găzduieşte, la mijlocul ei, sanatoriul Caritatea, unde a murit Eminescu. Placa monumentului informează trecătorii că aici a încetat din viaţă autorul român, "la 16 iunie 1889". E un zid care ne minte pentru că noi ne minţim. Adevărul e că a murit pe data de 15 iunie, dar adevărul şi mai dureros e că nimeni n-a observat. Poate şi pentru că mai nimeni nu îşi aminteşte detalii atât de subtile. Mai simplu spus, pentru că nu avem sensibilitatea cultivată de a cunoaşte lucrurile de amănunt care ne dau rădăcini ca fiinţe care, prin cultura lor, ar trebui să se distingă de altele. Dar ne spunem că ne pricepem la Eminescu, la cultură locală... la cultură generală. 

E suficient o poezie pe an care ne ţine inimile sus pe reţelele de socializare. Sper ca anul acesta, proiectul meu de lege privind montarea plăcilor comemorative însoţite de coduri QR care trimit la informaţii actualizate şi revizuite să fie deblocat, după ce toate socotelile de buget - mai mult sau mai puţin ridicole - vor convinge că singurele costuri reale ale ignoranţei faţă de informaţia culturală sunt alterarea unei identităţi naţionale şi perpetuarea alienării culturale. 

Nici redacţia Timpul nu stă mai bine, devenită între timp talcioc. E drept şi că împingerea la periferie a Culturii ne determină să transformăm orice instinct creator în bâlci. Dar măcar să terminăm cu propaganda. Urmează, pe 15 februarie, Ziua Naţională a Lecturii. O ambiţie formidabilă pentru utopia României educate cu un grad de analfabetism ridicat în topurile europene. Dacă tot suntem sensibili la fiinţa românească văzută prin condeiul lui Eminescu, vă amintesc un lucru. Nichita Stănescu spunea că cel mai frumos vers eminescian e cel din Odă în metru antic. "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată". Mă doare să o spun, dar cred că a devenit un vers despre cultură. Din ce cauze? Din nepriceperea unora, din ignoranţa altora, din lipsa de conştiinţă culturală a unei societăţi şi din utopia că banul bate valorile şi spiritualitatea. Aşa că vă întreb, dragi cititori de Eminescu din an în an, "Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?" 

La mulţi ani tuturor celor care astăzi trăiesc, cu întristare, sărbătoarea celui mai marginalizat domeniu. Împreună, încercăm să schimbăm ceva în aceste obiceiuri. Până la marile reforme, imaginile zilei sunt două: statuia lui Eminescu, din faţa Ateneului, ticsită cu sorcove de flori şi pubele suprasaturate de gunoaie şi peturi, mărturia culturii ecologice şi a igienei publice în  plină pandemie, din sectorul 1. Pentru că astăzi, cea mai mare şansă la clasicizare o are dezastrul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite