Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Era vorba de rar interpretatul Concert nr. 3  al lui Rachmaninov, care mi s-a părut mult mai potrivit pentru temperamentul acestei pianiste de mare succes. În plus, Staatskapelle Dresden şi Myung-Whun Chung mă tentau foarte tare în Simfonia a II a de Beethoven, cum fusese anunţat într-o versiune intermediară a programului. A fost Brahms – a doua, până la urmă, ceea ce arunca întregul program într-un romantism târziu, numai bun de cucerit publicul larg de la Sala Palatului (ceea ce nu e deloc un lucru rău). De altfel, şi programul festivalului suferă multe modificări, absolut normale, de exemplu, într-o variantă embrionară, concertul de astă seară ar fi trebuit să fie cu Simfonia nr. 5 de Şostakovici.

Yuja Wang a abordat Concertul de Rahmaninov etalând punctul ei forte: o tehnică implacabilă, căreia nu-i rezistă nici o partitură, oricât de dificilă. Surprinzător, latura introspectivă a primei părţi a fost neaşteptat de fină, dar după câteva măsuri a devenit puţin plictisitoare din cauza liniarităţii. Mai mult, acompaniamentul lui Myung-Whun Chung a fost la fel de aseptic, nuanţat doar între un sunet tare care acoperea solista şi ceva la limita audibilului. În schimb, finalul primei părţi, valsul din a doua parte şi mai ales virtuozităţile nebuneşti din Finale (alla breve), i-ar fi făcut invidioşi pe Horowitz sau pe Gilels, prin ferocitatea de Terminator cu care care a bagatelizat dificultatea lor, ba încă folosind nişte tempi mai rapizi decât orice am ascultat vreodată. În acelaşi timp, o lipsă de brio, accentuată şi de pasivitatea dirijorului, a făcut ca întregul concert să impresioneze doar pentru o clipă. De fapt, a impresionat chiar în ultima clipă...

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.